Despre meditație

Ca de fiecare dată când încep un articol despre spiritualitate, mă simt cam stânjenită, mă tem că cititorii vor râde de mine pentru că multă lume se amuză pe seama celor care aduc în discuție subiecte de acest fel. Fiecare dintre noi se crede deținătorul adevărului absolut și ateii convinși au o repulsie totală față de credință, rugăciune, meditație. Asta e, cui nu-i place, să nu-mi citească blogul, nu incit la ură, la violență, deci e dreptul meu să scriu despre rugăciune, meditație, Dumnezeu. Dacă ceva nu i s-a întâmplat lui Ionescu, nu înseamnă că nu se poate întâmpla altora și am întâlnit persoane cu care am discutat despre meditație sau rugăciune ca despre activități benefice și necesare, fără să i se pară ceva ciudat.

De ceva vreme îmi propusesem să fac niște meditații ghidate. În 2013 am făcut pentru prima oară o meditație ghidată, cu colega mea de apartament de pe vremea aceea. Ea era pasionată de acest subiect, îi plăcea să scrie și să citească meditații ghidate și apoi le „aplica” pe noi, prietenii ei, ne strângeam câte 3, 4 în camera ei, care pe fotolii, care pe canapea, închideam ochii și ea punea niște muzică relaxantă și ne citea. Era super. Ne plimba prin păduri, pe maluri de lac, prin diverse culori și lumini, vreo jumate de oră era super relaxare, odată am adormit buștean. Nu mai stau cu ea din 2015 dar am rămas interesată de meditații, am mai vorbit cu ea pe net și mi-a dat odată link către una dintre noile ei meditații ghidate, m-am uitat un pic ca să văd despre ce este vorba, era de 45 de minute și am tot amânat s-o fac, până duminica trecută când mi-am zis că a venit momentul. Am dat play, m-am întins pe covor și am ascultat ce zicea Adriana. A luat fiecare chackră în parte și am ajuns la un subiect destul de controversat. Ce sunt chakrele? Niște centri energetici situați în centrul corpului nostru, paralel cu coloana vertebrală, până în cap. Sunt 7 la număr. Chakra rădăcină, la baza coloanei; chakra sacrală (sau sexuală) la 2 cm deasupra sexului; chakra plexului solar; chakra inimii; a gâtului; a celui de-al treilea ochi (în centrul frunții) și chakra coroanei, deasupra creștetului capului. Cine vrea să știe mai mult, se poate documenta pe net. Eu am mai spicuit câte ceva pe vreo două site-uri dar nu mă pasionează să știu mai mult. Nu vreau să devin yoghin, mă rog și practic meditația pentru starea mea de bine, viața mea spirituală este a unui om care trăiește la oraș, are un serviciu full time și se înalță spiritual între aceste limite. Fac și eu ce pot. Revin la meditația Adrianei. Mi-am imaginat tot ce zicea ea acolo, pe fiecare chakră în parte, nu a fost nevoie să-mi imaginez o lumină pentru că am văzut-o, asta mi s-a părut cea mai tare chestie. Parcă venea cineva cu un bec aprins dinspre pieptul meu până în dreptul ochilor. Mulți văd lumini în meditație, creierul funcționează într-un mod interesant. Dar după vreo 20 de minute am adormit și auzeam ca prin vis vocea ei. Muzica folosită la meditații are anumite frecvențe care induc o stare puternică de relaxare. Când s-a terminat, m-am trezit și parcă dormisem ore, nu 20 de minute.

Văzusem ca sugestie o altă meditație pe care am făcut-o azi, a fost mindblowing, pur și simplu, și v-o recomand cu tot dragul. (Pot da doar link cătrea ea, pentru că atât îmi permite tipul de wordpress pe care îl am, cel gratuit.) Are 30 de minute, cam câte 4 minute pentru fiecare chakră în parte. Nu am avut cine știe ce mari așteptări, am crezut că iar voi adormi sau că voi vedea becul plimbat de omul invizibil, am dat play și m-am întins pe covor cu ochii închiși. Recunoșteam deja melodia fiecărei chakre și durata și știam când trebuia să mă duc mai sus cu gândul. Nefiind o meditație ghidată, neavând nici eu chef să îmi imaginez chestii, am zis că doar am să vizualizez fiecare zonă în parte și văd ce se întâmplă. La chakra radăcinii încă îmi adunam gândurile și îmi distrăgeau atenția sunetele din jur, ceasul, zgomotele din bloc. Simțeam doar că ceva din pământ îmi atrage magnetic bazinul, era plăcut. Poate era autosugestia, din cauza cuvântului „rădăcină”.

La chakra sacrală a fost amuzant pentru că încercam s-o vizualizez, s-o energizez, să-i trimit un gând bun, mai ales că urmează să-mi vină menstruația și sexul meu poate avea nevoie de un surplus de energie dar a fost ca atunci când fugărești un copil să-l duci la culcare. „Nu vreau nimic!” era tot ce simțeam venind din zona aia și m-am lăsat păgubașă. De când am renunțat la orice speranță de a avea copii, și corpul meu a învățat să reacționeze ca atare. După prostia pe care am făcut-o în 2020, nici nu mai vreau să ies cu un bărbat, nu mă mai interesează. Mi-e și frică să-mi mai placă un bărbat la gândul că iar e vreun inversionist care nu ar da nici 2 bani pe o femeie. Iar să văd că am ales greșit? Am renunțat la orice speranță, nu mai am 20 de ani. Iar corpul reacționează la ce spune mintea.

Am avut răbdare să trec la melodiuța pentru plexul solar. Altă viață. Dintr-o dată o căldură și o stare plăcută în toată burta, o senzație de plenitudine și plutire. Gândul pe care l-am avut a fost că îi sunt recunoscătoare Lui Dumnezeu pentru că trăiesc într-o lume atât de frumoasă și că în țara mea e pace. M-am văzut la Mangalia pe plajă, cu marea mea frumoasă, parcă eram exact acolo, o fericire imensă. Mi-am dat seama cât mi-e de dor, am simțit în plex durerea aia, dorul de casă, și am început să plâng. După vreun minut de plâns, m-am relaxat, iar m-am gândit în ce lume frumoasă trăiesc și brusc eram în alt loc, la Sibiu, lângă podul minciunilor. Bucuria de a fi acolo mi-a umplut tot corpul, nici măcar nu mai eram conștientă de camera mea.

De la chakra plexului solar am trecut la chakra inimii. Nimic. Eram întinsă pe covor în cameră, respiram rar și ascultam o muzică. Toracele îmi era gol ca al unui schelet pe care învață elevii anatomie. Mi-am amintit că se umple doar când mă întorc acasă, mi se umple inima de soarele din Dobrogea mea frumoasă. Pentru mintea mea și corpul meu, Bucureștiul are de toate: muzee, un serviciu bun, a avut o faculate unde am putut evolua, evenimente culturale, medici buni, magazine, are de toate. Dar pentru inima mea, nimic. Energia din orașul ăsta nu-mi umple inima. Dacă ar fi avut ceva pentru inima mea, sigur ar fi avut și un bărbat care să mă iubească și cu care să fi făcut o familie. Dar n-are.

După inimă, am ajuns la chakra gâtului. Next level. Instant, o stare de bine până în clavicule și umeri. Totul era perfect la gât. Până în oase simțeam relaxarea și căldura. Nu mă mai puteam gândi la ceva, pentru că simțeam o vibrație ce era aspirată spre cap, tot mai puternic. Încercam să mă concentrez în continuare pe gât dar niște degete invizibile treceau prin mușchi, oase, mandibulă, dinți, obraji, sinusuri, ochi și urcau toată căldura. Era atât de plăcut și ceva ce nu mai trăisem vreodată. S-a aprins și becul omului invizibil și vedeam o lumină aurie, ca și cum afară ar fi ieșit soarele și ar fi luminat în camera mea. Apoi am ajuns la chakra celui de-al treilea ochi. O explozie solară în frunte, o cascadă de lavă aurie mi se vărsa în cap. Curgea în ochi, în creier, în calota craniană și mă întrebam cum de are loc o asemenea cantitate de lumină în capul meu, era uimitor. Nu era ceva arzător, era fantastic, era perfect. Din aurie, lumina se făcea verde, un verde incandescent, apoi mov dens, iar auriu și tot așa.

Cu capul doldora de lumină, am ajuns la chakra coroanei. Căldura și energia au continuat cursul de aspirație și au mers mai sus, spre creștetul capului. Deja lumina îmi și ieșea din cap, spre covor, și devenise turcoaz, simțeam că-mi umplea părul. Apoi am văzut ceva interesant. În toată revărsarea aurie din ochii mei, a apărut forma unui creier care se rotea încet, ca în animațiile 3D. Era albastru și a fost inundat de o lumină turcoaz care se răspândea rapid printre toate circumvoluțiunile. Apoi era turcoaz și l-a inundat lumină mov. Aveam atâtea culori și atâta lumină în cap, încât simțeam că-mi va exploda. Era mortală senzația. Fără să vreau, am început să râd ca un copil într-un roller-coaster, de entuziasm și uimire. Mi-am zis că trebuia să fac ceva cu energia aia și am încercat s-o cobor spre restul corpului, ca să umplu toracele, dacă tot era așa de gol. Am coborât-o până la umeri și gât dar apoi s-a întors în cap, respinsă de torace. Mi-am zis că poate mâinile o vor și au absorbit-o imediat doar că după ce a trecut de umeri, a devenit purpurie. Brațele mele, până în vârful degetelor, s-au umplut de o căldură roșie care le făcea puternice și luminoase. În cap nu fusese caldă, era doar luminoasă și devia spre culori reci (albastru, verde, mov, turcoaz), dar în brațe era ca focul. Mi-ar fi încins creierul dacă ar fi fost așa în cap. Cu toate culorile alea în craniu și brațe, s-a încheiat meditația și am deschis ochii. Corpul meu se simțea de parcă dormisem 8 ore. Cam așa e o meditație care iese bine. Nu băusem ceva alcoolic și nici nu m-am drogat vreodată, ca să elimin din start orice suspiciune. Am mers la baie și am făcut o tonă de pipi apoi, tot restul zilei, deși foame nu prea mi-a fost, mi-a fost foarte sete și am tot băut apă. Mă simțeam împăcată cu toată lumea, cu toată galaxia, cu tot. Am ieșit și m-am plimbat pe ploaie, eram singură în parcul Izvor, pentru prima oară în viața mea, singură în ditamai parcul. Am făcut și poze, iată un gândăcel pe o margaretă:

Nici nu m-aș fi gândit cum e o meditație, până n-am făcut prima oară (când ne plimba colega prin păduri) dar e chiar ceva foarte interesant. Nu are efecte adverse, chiar nu vă explodează capul, deși iată că puteți avea asemenea senzații, și e foarte relaxant. Plus că în meditație, fiecare experimentează altceva, și apoi puteți împătăși experiența cu prietenii.

Evenimente de weekend

După de-alea nasoale, să mai vin și cu de-astea bune. Dacă sunteți din București (sau puteți ajunge zilele astea aici), vă recomand 3 evenimente la care puteți merge, două pe bune și unul la oha. Eu am fost deja la unul dintre ele, cel la oha, și dacă vreți să vedeți cum e să vă sângereze ochii, puteți să vă duceți și voi.

Să vă zic despre ce este vorba la fiecare dintre ele. Primul (pe bune) este: Expo Cristal la muzeul de Geologie.

Foto: facebook, Muzeul Național de Geologie

Tot weekendul veți putea cumpăra cristale și bijuterii de la expozanții din curtea muzeului. Intrarea e 5 lei, programul 10-18. Eu mi-am cumpărat de mult, de la o expoziție asemănătoare, o frumusețe de pandantiv din malachit. E piatra mea preferată. Dacă tot ajungeți acolo, vă sfătuiesc să vizitați și muzeul, e unul dintre cele mai interesante din câte am vizitat. Am și povestit despre el. Deci, cine dorește, cine poftește bijuterii sau obiecte decorative din pietre semiprețioase și diverse roci, merge la muzeul de Geologie, în zona Pieței Victoriei, lângă parcul Kiseleff. Au și dinozauri în grădină. Bonus.

Cel de-al doilea pe bune este un show de improvizație al preferaților mei, Backstage Boys. Când și unde? Mâine, 12 iunie, ora 19:30 la Artist Cafe (in sediul Diverta Lipscani). Nu e o sumă fixă ca la bilete, dar se face o donație la ieșire. Și mai dați ceva bănuți și pe consumație, că nu vă vor lăsa oamenii ăia să stați la masă în cafeneaua lor ca în sala de teatru. Îi recomand pe aceși băieți pentru că îi știu, nu sunt deplasați, nu sunt vulgari și fac umor de calitate. Am mai scris despre ei în 2020. Nu știu sigur dacă ajung și eu la spectacol, dar aș vrea să merg pentru că mereu m-am amuzat cu ei. Îmi amintesc, de prin 2019, o scenă dintr-un spectacol al lor, Ștefan și Vlad erau DJ la un post de radio pirat și făceau o panaramă de emisiune, a intrat în direct un ascultător drogat (Iulian) și erau atât de amuzanți, că nu mai puteam respira de râs.

Și acum evenimentul la oha. Nici nu știi dacă să râzi sau să plângi la așa ceva. Am văzut pe fb un anunț că la palatul Noblesse va fi în acest weekend un eveniment numit Fusion Arts. Nu mai auzisem de Fusion Arts și de palatul Noblesse. Am căutat pe net palatul, am văzut că e aproape de Piața Rosetti. Am găsit și poze și mi-am dat seama că acolo e kitsch-ul la el acasă. Azi, după serviciu, pe frumoasa ploaie, pâș-pâș cu umbrela printre băltoace, m-am dus la palat. Mi-au făcut ochii infarct. Nu pot să cred că cineva și-a putut bate joc în halul ăsta de o casă boierească din 1881. Zici că un proprietar chinez de magazin din Dragon sau un bulibașă din Strehaia a cumpărat palatul și l-a aranjat după gustul lui. Perdelele de la ferestre sunt ca la palatele alea cu turnulețe, în care le vezi pe reginele magiei albe dând interviuri. E un amestec de stiluri, de culori, de materiale care te lasă perplex. Au plasme de diagonală mare puse în rame înflorate, vopsite cu auriu și atârnă din ele cablurile până la prize. La toaletă, policandru imens cu sute de cristale atârnate pe fire și agățată de el eticheta, ca să se vadă desingnerul și prețul. (sau poate era de vânzare, cine știe…). Să vedeți pictura de pe tavan, chiar vă fac ochii infarct. Despre expoziție ce să vă zic? Când vezi niște lucrări de artă într-un asemena loc, parcă nimic nu-ți mai trebuie. Unele lucrări erau slabe (clădiri strâmbe, personaje hardcore, stil prost, amator), altele (câteva) erau bune. Nu știam cum să plec mai repede. Dar are palatul niște descrieri pe net și niște articole despre el, oh, mamă, zici că e Versailles. Așa e când totul e un haos și pentru că educația e praf, nimeni nu mai poate face diferența între calitate și prost-gust. Dacă ceva strălucește și e cu marmură și catifea, gata, toată lumea zice că e fantastic. Am mai scris pe blog dar pentru cei care citesc doar acest articol, o spun din nou: am absolvit Liceul de Artă, înțeleg diferența între prost-gust și calitate când e vorba despre design și lucrări de artă. Dar nici nu-i nevoie să ai ochiul format, și bunică-mea ar fi râs când le-ar fi văzut plasmele în rame aurite și apărătorile de prize din plastic auriu de piața Berceni. Trist. Dar, la ce a ajuns Bucureștiul, nimic nu-i de mirare. Dacă găsești snobi care să se dea în vânt după palatul tău, ce mai contează că e e sediul central al kitsch-ului? Asta e, face fiecare ce poate. Bunul Dumnezeu știe ce designeri or fi angajat proprietarii să le aranjeze palatul. Vila este într-o zonă destul de dubioasă, cu clădiri vechi, neconsolidate, deteriorate, dar peisajul de afară, trecerea timpului peste clădiri, arată mai artistic decât ce-i în biata clădire restaurată. Afară era frumos. Și ploua și ploua și toată vegetația era așa verde și frumoasă și grea de apă. Minunată ploaia de azi. Îmi place ploaia, îmi asum, vă rog să nu mă puneți la acatist. Știu că toată lumea urăște ploaia zilele astea.

Mă apropii de finalul articolului și mi-am dat seama că am recomandat evenimente cu public. După un an jumate în care toți am existat la cota de avarie. Peste tot s-a umplut brusc de oameni, transportul în comun este iarăși plin, se face reclamă la spectacole de teatru cu public, eu sunt cobe și zic să vă bucurați din plin de toate până prin octombrie când ne lovește valul 4 și iar o să vedeți statistici de plâns și cum umblă salvarea toată ziua cu mascotele Michelin și coronavirusații. Eu am avut coronavirus, în aprilie, v-am povestit de acea oră cu febră și dureri de corp apărute brusc. După două zile în care nu am mai avut nimic, am rămas timp de o săptămână fără simțul gustului și al mirosului și încă două săptămâni doar fără gust. Am fost convinsă că-l voi face. După un an în care am tot sperat să-l iau, s-a lipit și de mine și am scăpat de o grijă. Fizic n-a fost mare problemă, n-am zăcut, n-am simțit nicio oboseală, nicio durere, dar psihic a fost dărâmător (pentru că e foarte stresant să ai boala care a declanșat o pandemie, nu pentru că ar fi virusul rău). Dar despre asta probabil că vă voi povesti altă dată. Până pe 22, când se vor face două luni de la ultimele simptome, și încă sunt în perioada critică în care pot face accident vascular, pareze și toată suita de dubioșenii asociată acestui virus, nu mă pot considera un om relaxat. E un stres dus ca picătura chinezească, zi de zi. De-asta m-a și luat alaltăieri mama groazei, de nu mai știam de capul meu, pentru că ultimul lucru pe care psihicul meu l-ar putea suporta, ar fi să văd pe cineva zbătându-se pe sub metrou. Nu doresc cuiva să aibă un an cum e 2021 pentru mine. Și totuși fac tot posibilul să mă adun, mă bucur că am aflat de aceste evenimente, mă vor relaxa, îmi vor ridica moralul apoi voi merge la altele și altele. Toți suntem niște surferi. Ne ținem echilibrul cum putem peste valurile noastre de probleme și tristeți. Nimeni nu are o viață perfectă.

Metrou, ora 8:00

Avertisment: articolul conține detalii care vă pot afecta emoțional

Dimineață, când a sunat alarma, am simțit că eram cel mai nefericit om din lume. Buștean dormeam. M-am prelins către o nouă zi și mă bucuram că totuși e vreme bună. Când e soare, totul pare mai frumos. Îmi propusesem, ca-n fiecare zi, să plec mai devreme ca de obicei dar m-am tot moșmondit ca un melc, mi-am încălzit niște tortellini că muream de poftă, nu-mi găseam casca de duș, mi-am dat seama că tot o să întârzii dar am zis că asta e. Eu mereu îmi calculez cât fac până la metrou, știu la ce ore vine metroul, am intrat în stație la 8:43, târziu pentru mine. Lume destulă pe peron, trecuse de 6 minute metroul, mai era puțin și venea. Urma să întârzii doar un pic, era bine. Și stăm, și stăm, lumea se tot aduna și auzim un anunț în difuzoare: „Câr-câr-câr…Câr-câr-câr…” Toți dădeam din umeri pentru că nimic nu se înțelesese dar, după tonalitatea cârâielilor, părea să se desfășoare cu dificultate circulația între Preciziei și Saligny și își cereau scuze pentru disconfortul creat. M-am uitat pe net, nicio știre despre metrou. Ne-a venit la peron un tren de Preciziei, fix invers, iar la peronul alăturat a venit și Saligny al nostru. Cum am urcat, a strigat mecanicul în difuzoare că trenul circulă doar până la Lujerului și apoi luăm transport de suprafață. Unii ziceau că o fi vreun sinucigaș, alții că e iar defecțiune, lumea nervoasă, agitată. După cum țipa mecanicul și cum amesteca cuvintele, mi-am dat seama că cineva s-a aruncat sau a căzut. Îmi făceam eu calcul că o să iau 41, deja anunțasem la serviciu că întârzii, nu aveam motive de stres. Iar îmi puneam speranțe că s-o fi adunat și mort și tot, cum am mai crezut o dată și crezusem greșit. Am trecut de Gorjului și am ajuns la Lujerului. Cum am intrat în stație, am trecut de un cerc de angajați de la descarcerare, adunați și concentrați la linia opusă, în jurul a ceva care era jos, pe peron sau pe linie. La jumatea liniei era oprit un tren și totul era înconjurat cu banderolă roșie. Când am coborât, nu știam cum să dipar mai repede de acolo, nici n-am îndrăznit să întorc capul să mă uit, lumea se holba, se opriseră unii gură-cască. Ceea ce mi-a atras atenția a fost când am trecut prin dreptul cabinei trenului implicat în accident, cobora un mecanic vorbind cu cineva de la ISU, avea o privire complet pierdută și o figură de om care nu înțelege nimic, părea că zâmbea dar fără să-și fi dat seama. Am aflat și eu cum arată un om care tocmai a trecut cu metroul peste cineva. Când am urcat pe scări, tremuram cum nu-mi amintesc să mi se mai fi întâmplat vreodată. Simțeam că fiecare moleculă îmi tremura. De sus coborau în mare viteză alți domni de la descarcerare cu diverse tipuri de tărgi, strigau unii la alții și mi-am dat seama că dacă ar fi fost un mort, ar fi dus saci și un singur fel de targă dar pe peron, în spatele meu, era cineva care fusese călcat de metrou și încă trăia. Indiferent dacă ar fi căzut sau dacă ar fi vrut să se sinucidă, gândul că cineva trecea prin asemenea chinuri mi se părea inacceptabil. Când am căutat pe site la stb stațiile lui 41, ca să fiu sigură că voi coborî aproape de serviciu, îmi tremurau mâinile ca în miezul iernii. Îmi venea să plâng într-un mod de-ăla complet lispit de speranță. Mă gândeam că eu sunt un om mai slab de înger, mai ușor de impresionat și că alții n-au avut nicio problemă dar era lângă mine în stație o femeie care povestea la telefon de ce am fost scoși de la metrou și îi tremura vocea de abia se înțelegea ce zicea.

Până după prânz am avut gândurile complet amestecate și îmi venea continuu să plâng. Am citit în presă despre accident și m-am gândit la câte „sinucideri” au fost la metrou între 8 și 9 dimineața, de parcă pe sinucigași i-ar lua cheful de aruncat pe șine fix când merge toată lumea la serviciu. Țineți minte când a căzut pe șine un băiat la Aurel Vlaicu și l-au tras oamenii chiar când intra trenul în stație, tot pe la 8 dimineața? Era foarte aglomerat. Eu am fost la un pas să cad în fața metroului împinsă din greșeală de cineva din spate, în aglomerație. Toată presa ar fi scris că s-a sinucis o femeie dar eu aș fi zburat accidental, împinsă de puhoiul din spate. Nu cred că toți oamenii ăștia vin la 8 dimineața cu chef să moară. Sunt sigură ca unii au căzut. Dar e mai simplu să spui că mortul e vinovat, că „ce să faci dom’le, sinucigașii ăștia, nebuni, dom’le”, decât să pui panouri de protecție, cum sunt în țările civilizate. Fata de azi a căzut, am auzit la știri. Nici nu vreau să mă gândesc cum e pentru cei care o iubesc, s-o fi știut plecată cu treburi și s-o găsească la spital, tăiată de tren.

Și uite așa s-a dus o zi complet stricată. Când am plecat de la serviciu, îmi era frică să cobor la metrou. Mă rugam: „Doamne, să nu mai cadă nimeni, să nu se arunce nimeni, că o să fac infarct.” Puteau să ne debarce azi pe toți la Gorjului, nu știu de ce duceau trenurile până la Lujerului, peste toată agitația aia, lângă suferința victimei și îngreunând munca celor de la ISU cu tot puhoiul de călători. Iarăși spun, ca și în 2019 când am tras o spaimă asemănătoare, nu știu de ce Metrorex nu închide stațiile la care sunt accidente, ne mai și sperie și îngreunează și munca salvatorilor cu sute de gură-cască. Am mai scris că asta e una dintre marile mele temeri, să văd pe cineva căzând pe șine la metrou. Nici nu vreau să mă gândesc cum a fost pentru călătorii din vagonul sub care a căzut biata femeie, pentru că un corp uman opune rezistență puternică și oamenii ăia își vor aminti ceva timp de acum încolo senzația. A căzut sub garnitura de Saligny iar dacă nu întârziam azi, puteam fi și eu în tren. Pentru sănătatea mintală a călătorilor și a mecanicilor de tren, e la fel de important să se pună panouri la metrou, pe cât de important e să le pună și pentru viețile celor care acum riscă să ajungă pe linie, accidental sau nu.

Citeam adineauri într-un articol că mulți dintre cei care se aruncă în fața metroului au dezamăgiri în dragoste. Eu credeam că sunt un om destul de sensibil și cu unele tendințe depresive dar niciodată nu m-am gândit să mă arunc în fața metroului când am avut dezamăgiri în dragoste, deci stau mult mai bine cu psihicul decât mi-am imaginat. Mereu am încercat să înțeleg de ce e atât de mare suferința dezamăgirilor în dragoste și cred că are legătură cu faptul că, la îndrăgostire, creierul abundă de serotonină, e ca un drog, iar dacă survin dezamăgirea, părăsirea, cearta, serotonina scade brusc și, dacă ai fond depresiv, creierul duce foarte greu modificarea chimică, durerea e cumplită. Nicio dezamăgire și nicio pierdere nu merită să ai măcar gândul de a muri. Poți trece peste orice tristețe. Cu ajutor de la psihiatru, cu ajutor de la psiholog, depresia se poate depăși. Uneori, durerile sunt atât de crunte, încât simți că nu mai poți trăi cu așa ceva. Știu cum e pentru că am avut depresie, este un consum psihic enorm. Dar niciodată să nu aveți vreo jenă să cereți ajutor. Așa cum chirurgul poate opera un organ bolnav sau cum dermatologul poate vindeca o escară, psihiatrul și psihologul te pot ajuta când simți că mintea nu mai ține cu tine și nu te mai sprijină să trăiești. Niciodată să nu luați peste picior un om care spune că ar vrea să moară ci să-l trimiteți mereu la medic. Problema e că mulți depresivi nu vorbesc despre gândurile suicidare și afli uimit că au făcut-o. E o boală foarte grea și nimic nu vă îndreptățește să râdeți de un om care s-a sinucis sau să spuneți că era un nebun, prost, etc. Are mama mea o vorbă: Nu râde, că nu știi cum ajungi. Viața e tot mai grea și oricine poate trece prin depresie. Nu există boală de care să fii îndreptățit să râzi.

Încălțămintea neprietenoasă

Am aflat săptămâna asta ceva foarte util îngrijirii sănătății și vă spun și vouă.

De curând am terminat încă o tură de recuperare pentru piciorul drept pe care l-am bușit cu mare artă când am zburat anul trecut pe scări la metrou. Am lucrat cu câțiva fizioterapeuți dintr-o clinică din zona Pieței Alba Iulia, Fiziolife, îi recomand. Domnișoara care s-a ocupat de piciorul meu la ultimele două ședințe, văzând că purtam balerini, mi-a spus: „Să nu mai purtați balerini, teniși cu talpă prea joasă, papuci, nimic din ceea ce are talpa subțire pentru că încălțămintea cu talpă subțire prăbușește bolta plantară și deformează piciorul. Faceți platfus, de la platfus se deplasează metatarsienele și faceți mont iar monturile sunt foarte dureroase și îngreunează mersul. Purtați tălpi cu spumă, tălpi mai înalte, adidași de alergat că sunt comozi, pantofi cu toc de 2, 3 centimetri, papuci cu talpă moale și turnată mai înaltă, dar să nu mai fiți cu talpa piciorului aproape de trotuar pentru că inevitabil, se prăbușește bolta plantară.”

Fotografie de Digital Buggu pe Pexels.com

Pentru mine a venit destul de târziu sfatul ei pentru că ani la rând am purtat balerini și teniși, deja am bolta plantară căzută (tot acum am aflat) și început de mont (pe care îl văzusem de vreo 2 ani dar credeam că e ceva ireversibil). Având scolioză și lordoză din adolescență, n-am avut voie să port pantofi cu toc, nici nu-i agreez pentru că mă dor picioarele de la ei și la cum merg eu o grămadă și repede, îmi erau foarte incomozi, deci ce mi-a fost cel mai la îndemână? Balerini și teniși. Băgam eu o viteză, ca vântul și ca gândul. De unde să știu că tălpile lor subțiri îmi vor strica picioarele? Dar, din fericire, pot schimba lucrurile în bine, tot fizioterapeuta mi-a recomandat o clinică unde îmi pot comanda talonete și niște mici orteze care se poartă în timpul nopții, acoperă degetul mare și o parte din metatarsian și corectează montul, pentru că încă este foarte micuț și reparabil. Adică metatarsianul meu a apucat să se deplaseze doar un pic spre exterior și îl putem împinge la loc. Alți bani, altă distracție dar dacă n-aș fi aflat de la ea de problemă și cauză, aș fi rămas tot pe încălțăminte cu talpă joasă până aș fi ajuns la niște dureri teribile, la un mont mare și, pe măsură ce anii trec, poate ajungeam să-l operez. La cât merg eu, câte ore mă plimb în weekend, cât mă pasionează mișcarea, las orice de-o parte ca să-mi mențin picioarele într-o stare cât mai bună. Dacă e ok clinica la care îmi fac „device-urile” de reparat picior, vă zic și despre ea, dar încă n-am fost. Cam asta a fost povestirea mea despre evitat încălțăminte cu talpă joasă și nu cred că e nevoie să mai zic că și încălțămintea cu toc înalt e la fel de rea, știam și mi-a reconfirmat terapeuta, tot presiune greșită pe picior, tot dureri, tot monturi. Dar asta cred că știați deja.

Îți pare rău că n-ai copii?

Azi mi-am zis de multe ori: „Ce bine că nu am copii!” E o Zi a Copilului în care cineva pe lumea asta, adică eu, e foarte bucuros că nu are copii. Ideea asta mi-a venit uitându-mă la știri. Se discuta despre scăderea dramatică a natalității în România. Vai, ce tristețe, plâng, nu știu cum să vă spun! Făceau oamenii ăia calcule cum că uite, nu va mai avea cine să plătească pensii dacă nu face lumea copii. Frate, cât de cinic și de nesimțit să fii încât să consideri că sensul existenței unei ființe umane este plata pensiilor? Materialism de tipul buda din fundul curții, mentalitate de retardat. Cei care susțin asta și au copii, să le spună că i-au făcut ca să aibă cine plăti pensiile și apoi să ne spună ce reacție au avut copiii.

Fotografie de Juan Pablo Serrano Arenas pe Pexels.com

Există un singur motiv pentru care aș fi avut copii: să fi întâlnit un bărbat pe care să-l fi iubit atât de mult și cu care să fi fost atât de fericită, încât să-mi doresc să văd născându-se din mine copilul nostru. Nu l-am întâlnit, n-am copii. Simplu. Nu m-am crăcit ca o inconștientă, să fac copii doar pentru că așa face toată lumea sau pentru că trebuie să plătească cineva pensii. Dacă tot avem creier, nu e o idee rea să-l și punem la contribuție.

Recunosc, eu nu văd reflectându-se în jurul meu statistica asta cu natalitate în scădere. Zi de zi e o gălăgie imensă la blocul meu, țipete, urlete, cu hoarda de copii ai vecinilor. De la 0 la 16 ani, mișună pe aici non stop o grămadă de copii. Stau vecinele mele cu cărucioarele la scară și clănțăne la semințe până nu mai au ce. Dar eu, ce-i drept, stau într-o zonă cu venituri modeste și se știe că sportul preferat al săracilor e sexul neprotejat. De ce să te chinui doar tu și să fii sărac lipit pământului? Fă sex neprotejat și dă ocazia și altor ființe să fie sărace lipite pământului. Altruism pe invers: dai viață ca să predai ștafeta alcoolismului și a trăitului cu parizer. Ratați de oameni. De fapt, dacă n-ar plodi analfabeții ăștia și minorele alea de prin șatre, am sta mult mai rău la capitolul natalitate. După ce că doar ăștia se înmulțesc, mai și livrează niște ține-gard în care nici n-ai cum să-ți pui speranța că vor plăti pensii. N-o să fie Einstein copiii ăstora. „Mulțumim” politicienilor care au avut ca plan de țară să ne decimeze până vor ajunge să umple spațiul ăsta numai cu asiatici. Cu asiatici autohtoni deja se umple, o parte din plan s-a făcut. Bravo tuturor celor care au avut curaj să plece în țări civilizate pentru a-și crește bine copiii și au învins greutățile, dorul de țară, orice, ca să aibă copiii lor un trai bun. Asta înseamnă să fii părinte responsabil, să ai curajul de a lua câteva bagaje și a merge mii de kilometri, a trăi printre străini, pentru binele copilului tău.

Mă credeți că efectiv nu-mi pasă că nu va avea cine să cotizeze la fondurile de pensii când voi fi eu bătrână? În primul rând că n-am nicio garanție că voi ajunge bătrână. Poate mor mâine. De ce să-mi irosesc liniștea acestei zile gândindu-mă la ce va fi peste 30 de ani? Nu ne naștem ca să plătim pensii, ne naștem ca să fim fericiți. E foarte bine să decizi să nu fii părinte dacă nu duci o viață fericită și dacă ai toate motivele să crezi că nici copiii tăi nu vor fi fericiți în condițiile tale de trai. Pe de altă parte, recunosc, eu am temerea bătrâneții, mă tem că la bătrânețe voi fi văzută ca o babă inutilă de către tinerii care se vor împiedica de mine. Dacă nu se mai nasc copii, nu vor mai fi tineri când voi fi eu bătrână. Cine naiba să se mai împiedice de mine și de alți câțiva bătrâni, când vom fi niște apariții meteorice pe stradă și prin parcuri? Ce poți să-ți dorești mai mult decât să fie toată lumea a ta? Ziceți și voi, nu? Și dacă nu vom mai avea prin jur frăgezimea și energia copiilor ca termen de comparație, nici nu se va mai observa cât vom fi de bătrâni. E chiar bine, vedeți? Glumesc dar am așa un sâmbure egoist care chiar se bucură de perspectiva asta. Mă gândeam uneori cum ar fi să nu mai aibă lumea copii. Nimeni. Să fim noi ultimii din specia noastră. Ultimii oameni de pe Pământ. Cine ar fi mai important ca noi? Ultimele ființe înzestrate cu rațiune. Nimeni nu ar râde de noi că suntem niște moși pentru că n-ar mai avea cine. Ne-am bucura de toate ca niște regi ai lumii. Dar nu. Oamenii își ascultă instinctul și fac copii a căror frumusețe și vitalitate ajunge să-i umilească după niște ani. Poate sunt doar speriați la gândul că nu ar mai avea cine să le plătească pensiile. Asta cu pensiile e tragi-comică, e un subiect abordat obsesiv.

Știți de ce mă mai bucur eu că nu am copii și de ce cred că la nivel mondial e tendința de scădere a natalității? Pentru că s-au tocat resursele naturale pe repede-înainte iar dacă ne vom tot înmulți ca iepurii, vom face foamea și setea, deci e musai s-o lăsăm mai moale cu plodeala dar și pentru că treptat, totul e din ce în ce mai robotizat și ca să trăiești bine, ca om, îți va trebui o inteligență peste medie. Viața nu e mai ușoară, e mai grea. Orice specie, din instinct, când are resurse limitate, nu toarnă pui cu nemiluita. Și, recunosc, nu știu de ce românii au atâta paranoia cu depopularea. Lăsați, frate, că atât așteaptă muncitorii ăștia din Sri Lanka, din Nepal, care acum vând la șaorma și vă reabilitează blocul: să-și aducă aici tot neamul. Frații (și bunăciunile de surori) de peste Prut sunt deja aici. Are cine să ocupe locul cui a plecat din România, nu vă stresați. Zicea azi domnul de la tv că vor rămâne apartamente goale la fel cum au rămas și casele din satele depopulate. Pe bune? La pariu că nu vor rămâne goale, ci că vor fi ocupate de de-alde „mânca-ți-aș” de cum va fi vreun semn că nu mai stă nimeni acolo și că n-au moștenitor? Nu vă plângeți că va fi pustietate în România. Având în vedere cum am descris eu aici viitorul, Doamne, bine că n-am făcut copii, să nu-și ducă viața în așa condiții.

Vă rog să țineți cont de un lucru: generația mea este uriașă pentru că este făcută la comandă, cu teroare. Cât mi-a reproșat mama că n-a putut face avort, mi-a făcut capul cât banița. De parcă aș fi apărut eu la ușa ei, nu că s-a dus ea ca proasta-n pu**, deși știa că nu-și dorea copii. Decât să faci copii obligat-forțat și să le reproșezi mereu că există doar pentru că au fost în planul sistemului, mai bine dă-le dracului de calcule cu pensiile, trăiește liniștit cu salariul tău, bucură-te de tinerețea ta, ieși cu prietenii, călătorește și nu te simți obligat să fii părinte. Eu mă bucur că a scăzut nataliatea, oamenii nu mai au comportament de oi, au început să raționeze, să ia decizii gândite și asumate. Fac calcule: „Băi, frate, cum trăiesc eu, soția și un copil din banii ăștia? Ne va fi foarte greu. Mai bine o viață decentă în 2, decât sărăcie în 3.” Logic. Te gândești că o viață ai și e normal să te concentrezi pe calitatea ei, decât să fii doar livrator de ființe umane. Doar îndoctrinații religios și „mânca-ți-aș” sunt livratori de ființe umane pe bandă rulantă dar unii sunt spălați pe creier iar ceilalți au lipsa de educație până la un nivel la care sunt conduși prin viață de instinct, nu de rațiune. Ce v-ar plăcea să fiți, spălați pe creier sau atât de needucați încât să faceți copii ca animalele, din instinct? Atunci nu vă întristați că a scăzut natalitatea în România sau că n-aveți copii. Deschideți televizorul, uitați-vă la Ciolacu, Dăncilă (că tot a reapărut în peisaj savanta de renume mondial), Simion, Lovin, la cercopitecii care se ceartă prin emisiuni despre mirese și soacre și gândiți-vă: „Merita țara asta copiii mei?” Exact.

Era mai bine?

Am tot auzit în ultima vreme diverse păreri nostalgice despre perioada comunistă, despre Ceaușescu și, pentru că unii au uitat, alții au rea-voință iar alții sunt prea tineri ca să știe cum a fost, scriu acum despre viața în Comunism, așa cum am trăit-o eu, 7 ani, pentru că sunt născută în octombrie 1982, dar și ce mi-au povestit diverse persoane.

În primul rând, de ce susțin unii că era mai bine atunci? Pentru că erau tineri. Și pentru mine, la bătrânețe, amintirea lui 2021 va fi mai frumoasă și mai bună decât realitatea lui 2050 când voi fi bătrână, umilită cu o pensie de nimic, bolnavă și cu viața aproape terminată. Cum sunt în 2021? Tânără, frumoasă, am un salariu care îmi permite o viață decentă, starea sănătății îmi permite să fac sport, să călătoresc, pot crește profesional și spiritual. Așa erau în 1980 cei care acum au nostalgiile acelor ani. Erau tineri, frumoși și în putere. Acum doar se chinuie în timp ce pentru alții, viața e minunată. Pentru cei mai mulți dintre noi bătrânețea e boală, suferință, epuizare dar regimul politic în care trăim nu este vinovat pentru asta. Pe lângă cei care au de fapt nostalgia tinereții când zic că era bine, mai sunt și cei care au nostalgia vremurilor în care făceau rău deliberat semenilor doar ca să aibă avantaje. E bine oare să ai un trai îndestulat pentru că ai spus la Miliție că cineva e anti sistem și omul ăla a ajuns bătut, maltratat prin beciul secției? Unii așa au avut atunci bani, avantaje, făcând rău. Un om decent poate avea nostalgia unei perioade în care ajungeai torturat la Miliție pentru că aveai o părere contrară puterii? Voi ați fi trăit așa, v-ați fi „turnat” colegii, rudele, prietenii, i-ați fi vândut pentru bunăstarea voastră?

Ce înseamnă Comunism, explicat pe scurt? Trai la comun. Vă rog să vă documentați un pic despre ceea ce a însemnat colectivizarea. Să vă dau exemplul străbunicilor mei, părinții bunicii materne. Nu erau niște oameni bogați dar erau muncitori. Își lucrau singuri pământul, grădina, au crescut 7 copii, erau o familie de țărani gospodari și au prosperat. Când s-a făcut colectivizarea, le-au luat animalele din bătătură și le-au dus la colectiv. Munca lor. Îmi povestea bunica mea cum vedea ieșind pe poartă cei 3 cai și vacile pe care le aveau. Rodul muncii lor și a altor oameni din sat, pus la comun, folosit la comun cu toate putorile care nu fuseseră în stare să-și facă un rost, să aibă măcar o găină sau un porc. De leneși. Vouă v-ar conveni să vi se ia acum din casă ce aveți mai de preț și să fie folosit la comun cu unii care doar au stat cu cafele de 1 leu la marginea bordurii gură-cască toată ziua? Cum ar fi? Aveam în facultate un profesor, un domn în vârstă, ardelean, foarte elegant și amabil și ne povestea cum, la el în Ardeal, erau mulți oameni care fuseseră plecați la muncă în SUA, veniseră de acolo cu mulți bani și își făcuseră gospodării frumoase (pe munca lor grea și cinstită, atât de departe de casă, după un drum imens cu vaporul). Când s-a făcut colectivizarea și s-au văzut nevoiți să renunțe la agoniseala lor, la tot ceea ce posedau, ca să împartă cu putorile satului, s-au sinucis. Dacă faceți parte dintre cei care laudă comunismul, practic vă bucurați de moartea acelor oameni. Comunismul a vrut să niveleze tot și să dea în cap celor care au avut capacitatea să se ridice sau care au vrut să facă opoziție. Că am ajuns la dat în cap, cei care au făcut, ca mine, școala în acele vremuri, știu cât am fost de torturați în școală. Torturați fizic și psihic. Acum nicio învățătoare nu ar mai îndrăzni să facă ceea ce făcea învățătoarea mea, de exemplu, care ne dădea cu capul de tablă, de catedră, de bănci, ne bătea cu indicatorul pe fața palmei, peste falange, ne jignea în toate felurile și ne umilea când ieșeam la tablă iar astea erau practici tolerate la nivel național, trebuia să fim din copilărie învățați cu agresiunea, cu umilința, să fim mici și obedienți. V-ar conveni ca astea să fie metodele prin care copiii voștri să fie determinați să învețe? Rămân la capitolul agresiuni și vă amintesc, dacă ați apucat acele vremuri, că nimeni, dintre autorități, nu încerca măcar un pic să combată violența în familie. Mulți copii erau bătuți atroce de către părinți, unele soții erau maltratate de către soți și nimeni nu intervenea, era normalitate. Sau mai rău, femeile erau victime și când cereau ajutor. O rudă a mea s-a dus prin anii ’80 la Miliție să dea declarații despre cum o bătea soțul, când intentase divorț, și milițianul care se ocupa de caz, a încercat s-o violeze chiar în birou, s-a luptat cu el ca să scape. Uitați-vă cât ne luptăm și acum cu metehnele rămase de atunci, cu cât suntem în urma unor state civilizate în care violența în familie s-a redus mult. Putem face un mimim efort să nu uităm și să nu minimalizăm tot ceea ce am suferit atunci?

De ce au rămas totuși în prim plan amintirile frumoase și de ce fimele cu BD și emisiunile cu Florin Piersic ne amintesc de ceva idilic și frumos? Pentru că toată suferința asta și mizeria erau cosmetizate, la tv vedeai numai ceea ce trebuia să vezi, oameni muncitori, soții elegante și devotate, milițeini corecți, se trăia într-o minciună imensă. S-a ajuns până la a defila pe străzi în masă și a mulțumi conducătorului iubit, când noi dârdâiam iarna în case și ni se oprea curentul iar la alimentara găseai doar grisine și niște chipsuri râncede numite creveți (la mine la Mangalia așa era, văd ca acum rafturile pline doar cu grisine și așa-zișii creveți). V-ar plăcea acum să stați la coadă pentru 1 kg de carne? Să mergeți cu scăunelul de la 4 dimineața, la coadă, pentru un litru de lapte? Să luați mâncare pe cartelă?

Foto: rfi.ro

Dacă nu v-ar plăcea, de ce aveți vreo secundă în care să vă gândiți că atunci era bine? Știți ce fel de oameni regretă comunismul? Cei cu stofă de turnător, de arivist, de lipitoare infectă care vrea să trăiască doar făcând rău și care nu suportă gândul că alții sunt mai buni și se pot ridica. Și acum sunt leneși ordinari, care stau cu cafeluța de 1 leu la marginea bordurii toată ziua, dar ar vrea casă și mașină ca ale celor care muncesc din greu, le-ar plăcea un comunism ca să fie iar băgați cu forța în casele celor prosperi. Se uită la ce au oamenii educați și muncitori și speră la ziua când vom fi nivelați toți, ca să nu se mai vadă că ei sunt niște leneși și alții sunt capabili.

Poate acum vă gândiți (așa cum mi s-a mai spus): „Ești născută în ’82, ai apucat anii ăia grei dar în anii ’70 era bine.” Simplul fapt că un sistem politic a adus oamenii în postura să se calce în picioare la cozi pentru mâncare, să stea în beznă și frig, să fie duși cu forța la defilări grandomane, arată că e un sistem greșit și falimentar. Acum românii sunt atât de inculți și de căzuți moral nu doar pentru că de 31 de ani trăim într-o anarhie și o debandadă de nedescris, ci pentru că bazele s-au pus atunci, în comunism, cu violență, cenzură, frică, corupție, spălare pe creier, foame. Când aveam 5 ani, era să mor strivită la coadă la pește. Ce ironie, să mori la coadă la pește într-un oraș de la malul mării. M-au scos oamenii leșinată și m-au stropit cu apă ca să-mi revin. Puhoiul de oameni mă îndepărtase de mama și mă prinsese între corpurile lor și vitrină, care a și crăpat sub presiunea noastră, îmi amintesc ca acum galantarul slab luminat și aproape gol, țipetele din jurul meu, corpurile celor care mă strângeau tot mai tare, sticla crăpând și apoi s-a rupt filmul. Momentele alea, în care era să ne omorâm unii pe alții pentru mâncare, au pus bazele urii cu care azi ne înjurăm în trafic, ne înjurăm pe stradă, ne înjurăm pe facebook în comentarii, erupem ură și frustrare pentru că semințele s-au plantat atunci și roadele se culeg acum. Să aduci o țară întreagă în situația unei haite flămânde, se poate vindeca ușor?

Altă aberație despre comunism este: „Toată lumea avea serviciu. Te luau de pe stradă și îți dădeau serviciu.” Și ce serviciu îți dădeau? Director? Degustător de icre negre? Niște locuri de muncă mizerabile și prost plătite. Erai al sistemului. Acum cine te oprește să lucrezi? Te oprește cineva? Nimic nu te împiedică acum să te dezvolți profesional cât te duce mintea. De la a vinde prăjituri de casă sau a fi menajeră la 3 vile, până la a fi manager la multinațională sau medic cu cabinet particular, poți face orice, voință să ai. Ah, dar stai, e mai bine să fii un redus mintal adunat de pe stradă și dus de alții la serviciu. De ce să pui mâna să înveți și să ai un plan de carieră? Nu mai bine stai pe stradă și te adună comuniștii să te ducă la serviciu? Vă plângeți că acum sunteți sclavii străinilor? Știți cât se muncea în România în Comunism, pe nimic, și produsele se exportau? Bunica mea, de exemplu, și multe alte femei din generația ei, la Mangalia, tricotau pulovere. Sute de pulovere, colorate și frumoase. Aveau normă, tricota bunica mea și noaptea, cu lanterna agățată de gât, când se oprea curentul, ca să-și facă norma, să nu fie penalizată. Câștigau câțiva bănuți pe fiecare pulovăr și toată acea marfă se exporta spre Occident. Se făceau bani frumoși. Ce vedeam din ei, oamenii simpli? Nu eram sclavii străinilor, eram sclavii alor noștri. Dar la tv vedeați că Ceaușescu e bun și ați rămas cu asta în minte. Manipulare. Ceaușescu, într-adevăr, era patriot, spre deosebire de ordinarii care l-au omorât și care au tocat apoi mărunt țara asta, dar la lipsa de educație pe care a avut-o, cu ce l-a ajutat patriotismul și cu ce ne-a ajutat și pe noi?

Altă prostie uriașă, cea cu achitarea datoriei externe. Doar o vânzătoare de semințe și un muncitor necalificat care sapă șanțuri pot crede că faci un bine țării tale dacă pui pielea oamenilor pe băț și achiți datoria externă. E un dezastru, din punct de vedere economic, să achiți până la ultimul ban, obilgat-forțat, datoria externă. Întrebați orice economist și vă va explica. Dar dacă ai tărâțe în loc de creier, o ții langa că a achitat Ceaușescu datoria externă și vai, ce bun era. Toată lumea se pricepe acum la orice. Vânzătoare de semințe știe cum se achită datoriile externe, muncitorul necalificat care sapă șanțuri se pricepe la vaccinuri, toată lumea e expertă în orice. Și regretă comunismul.

Unul dintre motivele pentru care se regretă Comunismul este haosul în care am intrat după Revoluție. No man’s land. Bișnițari, tunuri, mineriade, prostituție, o clică de ordinari care a ajuns la putere și a făcut numai rău. Totuși, nu uitați, la comuniști aici mureai iar dacă nu îți convenea și te revoltai, ajungeai și cu oasele rupte pe la Miliție. După Revoluție, free, frate! Și-au luat unii bagajul și acum sunt medici sau profesori universitari în America. Libertatea. După sănătate, bunul cel mai de preț al omului. Asta am recâștigat. V-ar plăcea să nu mai puteți ieși nici până la bulgari, să trăiți ca la Kim Jong Un? Da, au fost și lucruri care sunt bune comparativ cu batjocura de acum, nu pentru că ar fi fost neapărat bune atunci, ci normale. Eu locuiesc într-un bloc făcut în 1971. E bloc de cărămidă, e rezistent, nu avem mucegai, e bine construit. Ceea ce se construiește acum, nu va apuca să fie achitat în 30 de ani de credit și praf se va face. Blocurile astea făcute la normă, cum răsar prin tot Bucureștiul, ca ciupercile după ploaie. Am vorbit cu meseriași care au lucrat la blocuri de-astea și mi-au zis să nu iau așa ceva, că sunt niște țepe uriașe. Electricianul care mi-a schimbat în toamnă tabloul de curent mi-a spus că dezvoltatorii iau la blocurile noi materiale atât de ieftine la rețeaua electrică, încât în 10-15 ani le vor lua oamenilor apartamentele foc, așa cum s-a întâmplat deja în apartamentul acela care a ars integral pe la Pallady și a rămas omul și cu credit, și pe drumuri. Nu era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, nici pe departe, dar e trist să vezi cum o țară cu atâta potențial ajunge să construiască blocuri care sunt praf, comparativ cu cele din ’70. Asta e groaznic și trebuie să ne pună pe gânduri, nu să fim nostalgici ca niște securiști cocliți. Că tot am ajuns la construcții, un alt aspect: obsesia că Ceaușescu a făcut blocuri și a civilizat oamenii. Uitați-vă la blocurile comuniste din București, la cele din Constanța, din Sibiu sau din Iași. Sunt la fel. Casele dobrogene diferă de cele din Ardeal sau din Moldova iar casele dintr-un sat diferă între ele în funcție de imaginația, gusturile și posibilităție financiare ale proprietarului. Au personalitate. Blocurile nu au personalitate. Comuniștii au scos oamenii din locurile lor cu personalitate proprie și i-au îngrămădit în niște cutii de beton. În fabrici și uzine și în blocuri fără personalitate. De-asta am ajuns acum să ne arate lumea cu degetul, țară de cocalari, de manelari, de țațe, pentru că odată ce ți-ai pierdut personalitatea și ai fost constant spălat pe creier, poți umple cu ceva bun golul care rămâne când dispare cel care te spăla pe creier? Înregimentați, îmbrăcați în uniforme, nivelați și obedienți. Oamenii au devenit proprietatea sistemului, agoniseala lor a revenit sistemului, din simplul motiv că unii nu au acceptat faptul că semeni de-ai lor pot prospera oricât, în vreme ce ei se uitau după vrăbii toată ziua și sprijineau garduri. Da, erau și moșieri sau boieri care se purtau urât cu țăranii, oameni răi vor fi mereu pe lume, dar asta nu scuză să omori intelectuali, să iei cu forța agoniseala gospodarilor și să defilezi cu o analfabetă cadorisită cu titluri academice. Dacă e un lucru pe care chiar nu vi-l doresc, este să nu apucați ziua în care putorile și incapabilii să se revolte și să vrea ce e al vostru, ca să fie ei mulțumiți că e „egalitate” pe lume.

It’s beginning to look a lot like…

Știți cum e pe la început de decembrie, când începi să auzi din toate direcțiile „Unde faci Revelionul?” Azi, la serviciu, am adus în discuție petrecerea de final de an a firmei pentru că eu mă ocup de rezervare dar directorul îmi propune lista de restaurante din care să alegem. Asta facem în fiecare an în iunie iar iunie este pe aproape. Tot azi am hotărât și unde fac eu sărbătorile de iarnă. Departe de casă. Nici anul trecut nu am putut face Revelionul acasă, deși mi-aș fi dorit, nici anul ăsta. Crăciunul din 2020 a fost un coșmar, de Revelion a trebuit să plec de acasă și mi-am zis că în 2021, clar, plec din București de sărbători. Ce s-a întâmplat mai exact? Cine stă în București, știe că am fost terorizați de petarde. Îngroziți. Am sunat la poliție, au ieșit vecinii să se certe cu cei care dădeau încontinuu cu petarde asurzitoare, au amenințat că-i bat dar degeaba, zi de zi, cam din 10 până în 31 decembrie, o teroare. În prima zi de Crăciun, primul Crăciun în casa mea, am crezut că mi se vor sparge geamurile de la zgomot, au fost momente în care am simțit că asurzesc. Îmi era frică între Crăciun și Revelion când ieșeam până la magazin sau să duc gunoiul. Nu vă pot descrie cum a fost. De Revelion, deși tot mi-aș fi dorit să stau acasă, am fost la serviciu pentru că într-o zonă cu clădiri de birouri nu dă nimeni cu petarde, e pustiu de sărbători. Se apropia miezul nopții și eu dădeam telefoane și mă plimbam printre scaune și birouri în sediul gol. Am ciocnit pahare de șampanie și mi-am făcut urări cu paznicul, ne uitam din balcon peste Dâmbovița cum luminau artificiile în tot Crângașiul și apoi am mâncat pești gătiți de soția lui și praline de la mine. Revelion la serviciu de frica decerebraților care dau cu petarde asurzitoare. Erau restricții de circulație până la ora 5.00 și am dormit pe canapea în recepție. Dar măcar am întâmpinat anul în liniște. Iar acasă, în noua mea casă, bradul gătit cu drag, mă aștepta în beznă. Ce să zic? Mulțumesc ordinarilor de polițiști care fac blatul cu bișnițarii de bombe și petarde și le permit să îngrozească un oraș o lună întreagă. Cât au plâns copiii mici ai vecinilor mei, cât s-au speriat câinii și pisicile, în ce hal mă durea stomacul când bubuiau bombele alea lângă bloc, prin ce mizerie am trecut, pentru că orașul ăsta este plin de nenorociți și lipsit de orice autoritate! De pe 1 ianuarie singura mea grijă a fost unde îmi rezerv să plec de sărbători? M-au speriat atât de tare încât nu am avut liniște până azi, când am făcut rezervarea.

De ani de zile am avut și eu un vis: să văd colindătorii din Bucovina. Eram topită de dragul lor când îi vedeam la tv, încă de prin anii ’90. Deci mi-am zis că anul ăsta clar merg la o pensiune unde să văd de sărbători urșii, babele și mascații. Și am tot căutat, am intrat pe diverse pagini cu recomandări de cazare, am întrebat și colegii dacă îmi pot recomanda ceva, mă tot gândeam cum ajung eu în decembrie tocmai în nord-estul țării, cu ce merg, câte mijloace de transport schimb, 1000 de gânduri aveam. Dar cum sunt eu balanță, cu mintea în 100 de locuri concomitent, nu mă hotărâsem nicicum. Plus că e vorba de două săptămâni în care aș fi plecată, și Crăciun și Revelion, și nu pot merge în orice catacombă pentru că e vorba de concediul meu. Cu două seri în urmă, înainte să mă culc, mi-am zis că trebuie să mă hotărăsc odată și să fac rezervarea pentru că deja vine iunie și încep să se ducă ofertele cele mai bune. Înainte să sting lumina, mi-a plăcut că era așa liniște în cameră și am vrut să mai stau un pic pe canapea, să-mi fac ordine în gânduri, cum facem poate fiecare dintre noi în momentele de calm total. În timp ce mă așezam, am avut un gând frust, genul ăla de idee imposibil de contrazis care apare de nicăieri: „Plec la Cluj.” Ieri am luat la rând toate casele de vacanță și pensiunile din Cluj, am văzut ce review-uri avea fiecare și azi am rezervat. Instant s-au evaporat din mintea mea mascații și urșii la care mă gândeam de 5 luni. În iunie am un circuit care cuprinde și Clujul, deci nu voi merge într-un loc total necunoscut dar ce mi-a venit, după 5 luni de plănuit cu Bucovina, nu-mi pot explica. Habar n-am unde voi petrece Revelionul, ce voi face singură într-un oraș unde nu știu pe cineva, voi și locui singură, deci scot din calcul statul în casă dar Doamne, simplul fapt că nu mă vor mai teroriza bombe și petarde, va face ca cele două săptămâni să fie mai bune ca în București, chiar de-aș face Revelionul și pe bordură, cu o sticlă de suc. Nu fac parte dintre cei care consideră Clujul polul civilizației românești, nici măcar nu am fost acolo încă, poate nici n-o să-mi placă, e un oraș ca oricare altul din țara asta, chiar nu știu ce mi-a venit de mi-am schimbat brusc opțiunea. Oricum, prețurile sunt incomparabile cu Bucovina, acolo e ceva de groază, Clujul chiar e decent la prețuri în perioada aia sau, cel puțin, așa mi s-a părut mie.

Tot am în minte vocea mamei care mereu spunea: „Iarna nu se pleacă la drum, că nu știi ce vreme se pune.” Având în vedere faptul că voi trece munții în decembrie, sper să și ajung. Ceea ce a cântărit enorm în alegerea mea, a fost faptul că pleacă autocarul de la 3 minute de blocul meu, de la autogară, și mă lasă în Cluj. Merg 10 ore dar nu cărăbănesc bagaje prin jumate de București. Călătoriile nu mă enervează dacă sunt lungi, ci dacă trebuie să schimb mijloace de transport. Când mă gândeam că merg la metrou, la autobuz, la aeroport, stau la check-in de mă ia damblaua, apoi iar autobuz sau metrou-gară-tren-microbuz, în miez de iarnă, mai că începeam să accept gândul că stau și în 2021 cu petardele neanderthalienilor. Habar n-am dacă o să ajung. Poate vine varianta 100 a coronavirusului și murim toți sau iar ne închid ăștia în case de nu mai văd nici parcul Izvor, da’ păi Cluj. Poate îmi trage țeapă proprietara și anulează rezervarea. Poate se pune nămetele de nu mai pleacă nici avion, nici autocar, nici tanc, nimic. Până în decembrie multe se pot schimba. Dar gândul că undeva, într-un loc decent din această țară, o căsuță dintr-o grădină cu brăduți mă așteaptă în decembrie, face să mă gândesc la sărbătorile de iarnă altfel decât mă gândeam până acum, când eram asemeni deținutului politic ce auzea pe coridor pașii gardianului care venea să-l bată. Când ziceam „Crăciun”, pe Vișinescu îl vedeam. Nu glumesc, m-au terorizat, altfel nici n-aș fi plecat, pentru că sunt genul de om care își petrece sărbătorile acasă. Mai bine de 2/3 din salariul meu pe o lună va merge în buzunarul unei clujence pentru că locuiesc într-un oraș unde anarhia și golănia sunt la ele acasă. Recunosc, n-am avut pe cine întreba dacă se dau bombe și la Cluj dar ceva îmi spune că totuși, nu voi fi în situația să suport ceea ce suportăm de câțiva ani în București. Și chiar dacă, printr-o minune, va fi liniște de sărbători anul ăsta la București, măcar voi avea un concediu în alt oraș, după ani de zile în care am făcut sărbătorile doar acasă.

Nu urăsc Bucureștiul, nu aș vrea să fiu greșit înțeleasă, e orașul care m-a adoptat, în care oamenii nu m-au judecat pentru că am venit din Mangalia, în care mi-am făcut cumva un rost și am o casă. Dar haosul, lipsa de respect dintre oameni și starea de anarhie pe care le simt aici de câțiva ani, m-au obosit enorm. Poate exagerez, poate am îmbătrânit, dar văd în București tot mai des pe stradă sau în mijloacele de transport niște figuri care mă sperie. Mă uit la acei oameni și mă gândesc că mă vor lua la bătaie. Jumate din decembrie voi fi plecată dar jumate va trebui să suport toată cerșetorimea infectă care batjocorește colindele românești și urlă zi de zi în metrou, cu găști, cu plozi, cu tot circul ambulant și deja nimeni nu-i mai dă afară. E ciudat ce spun, dar, oricâte aș suporta în restul anului, e tolerabil față de cum îmi vine să-i fac una cu pământul pe indivizii ăia. Pentru mine, decembrie a ajuns o teroare. Teroarea cerșetorilor împuțiți care urlă o lună colinde în metrou, teroarea petardelor, a aglomerației din trafic și din magazine, este un coșmar. Orașul ăsta s-a mocirlit în ultimul grad. De-asta am vrut să plec de sărbători și n-am avut liniște până azi pentru că mă gândeam că oriunde, oriunde aș vrea să fac Crăciunul dar nu aici. Suceava, Cluj, Sibiu, Oradea, Iași, orice dar nu jegul și haosul ăsta. Iar eu, din martie 2020, am aici o casă ce va sta goală încă un Revelion la rând.