40

Mă bucur că am trăit până la 40 de ani, ca să văd cum este perfecțiunea. Ieri a fost ziua mea și nu mi-aș fi imaginat că, în viața cuiva, poate veni o vârstă la care să fie complet fericit și mulțumit. Doresc tuturor să aibă, măcar o dată, o aniversare cu o asemenea aură de perfecțiune.

Când aveam 20 sau 30 de ani, dacă mă întreba cineva cum m-aș vedea la 40, aș fi zis: „O să fiu bătrână și urâtă și fără chef de viață. Mai bine mor până să fac 40 de ani!” Nu mi-aș fi imaginat că 40 poate fi o vârstă la care cineva să fie 100% împlinit, împăcat cu sine însuși și cu viața. Când am împlinit 30 de ani, era un dezastru. Cea mai bună prietenă mi-a zis: „Dacă ai făcut criza de 30, n-o s-o mai faci pe cea de 40. Le facem ori pe una, ori pe cealaltă.” A avut dreptate. De ce sunt atât de fericită și simt că totul e armonie în mine și în jurul meu? Pentru că știu că am făcut tot ceea ce ținea de mine ca să îmi trăiesc corect și frumos viața. Pentru că m-am autoeducat să nu mai sufăr pentru ceea ce nu am și să mă bucur total de ceea ce am. Pentru că sunt sănătoasă. Pentru că anul ăsta am riscat și am câștigat: am demisionat în primăvară de la un loc de muncă ce devenise dezastruos, am avut o vară de căutări intense, stresante, și am reușit să găsesc acel job pe care mi l-am dorit, exact cum mi l-am dorit. Eu nu fac compromisuri când e vorba de locul de muncă, sunt 8 ore pe zi și doar o viață am, caut până mă epuizează luni de interviuri dar nu fac rabat de la ceea ce vreau. Ambiția asta o am în orice capitol al vieții și uneori mi-a fost utilă, alteori m-a obosit și m-a dus spre tristețe. Mai sunt foarte fericită și pentru că m-am acomodat definitiv cu statutul meu de femeie fără partener, de femeie care nu va avea vreodată copii, nici nu-mi mai doresc, nici să nu mai aud. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, să cred că fericirea omului stă în a fi căsătorit sau a avea copii. Gândeam ca o provincială cu creierul spălat de telenovele. Bine că nu m-am grăbit și am așteptat până când am ajuns să mă bucur de viața mea așa cum e. Dacă nu ești fericit singur, n-o să fii fericit nici căsătorit, nici părinte. Îmi fac diverse scenarii amuzante despre cum ar fi să am un partener acum, când deja a trecut tinerețea și mi-au mai rămas văduvii și divorțații. Mă gândeam joi cum aș fi cu un văduv, la cimitir, la mormântul soției lui. El ar sta acolo chircit lângă cavou și ar boci: „De ce-ai muriiiit? Mi-e dor de tineee! Mai ții minte cum ne plimbam noi de mână la munte și la mareee? Și cum am dansat la nuntă?! Și orhideea ta, of, of, de ce ai muriiit așa tânără!?” Mai încolo de el, eu, cu o pungă de Mega în care ar fi pachetele pentru pomană, aș sta lipsită de expresie, cu fundalul de cruci, așteptând să termine smiorcăiala, convinsă că voi fi mereu umbra unei moarte. De vis, nu alta. Scenariile sunt și mai amuzante (și mai atroce) când mă gândesc că aș fi cu un divorțat. Copilul lui s-ar răzbuna pe mine pentru că părinții lui nu ar mai fi împreună, deși nu aș avea vreo vină. S-ar mai vedea cu fosta soție, ar mai băga niște numere, ar fi toată viața între două femei. Pentru rudele lui, aș fi mereu aia de-a doua și ar compara totul între mine și fosta, de la cum mă îmbrac, până la atitudinea în detalii. Și, desigur, toți ar constata că sunt mai scundă decât era ea, pentru că rar întâlnești femei mai scunde de 1,57 metri. Horror. Mai bine singură. E greu până te obișnuiești să stai singur. Apoi e lux. De 2 ani jumate am casa mea și m-am acomodat atât de bine aici, încât și dacă m-aș muta în vilă, tot aș avea nostalgia acestei căsuțe. Prima mea garsonieră, primul loc al meu. Probabil și ultima, că nu se știe câte zile are omul. Oricum, dacă aș muri mâine, nu mi-ar părea rău, pentru că mi-a fost dat să trăiesc această împăcare cu tot, după ani și ani grei, în care problemele păreau interminabile. Ani de probleme în familie, ani de stat cu chirie, ani în care am sperat că-mi voi face o familie și sufeream pentru că nu se întâmpla asta, fără să fi realizat că bucuria e să te mulțumești cu puținul fiecărei zile, să ai gratitudine pentru mâncarea din farfurie, pentru cerul de deasupra ta, pentru corpul sănătos care te duce unde vrei. Toți din jurul tău sunt în trecere și te ai doar pe tine. Ce-i drept, 2022 și este anul în care am avut jackpot după jackpot în viața mea. Din aprilie, de când am demisionat de la ciocoflenderi și m-am și convertit la Catolicism, a fost un val interminabil de schimbare. Acum, când simt că pot să respir ca într-o dimineață senină la mal de mare, îmi dau seama cât mă bloca energia acelui loc. Când am demisionat, eram la pământ, secătuită de puteri. Nu rămâneți în locuri și cu oameni care vă blochează, vă sufocă!

Ieri, pentru prima oară am simțit ceva: o imensă gratitudine pentru că încă exist. Nu mi-am mai simțit viața ca pe un dat, ci ca pe un dar. Am avut brusc certitudinea faptului că mulți nici nu au ajuns la 40 de ani sau nu au ajuns sănătoși la 40 de ani. Pentru că, încă din adolescență am avut aspectul fizic într-un fel anume și, ani de zile, lumea m-a lăudat, m-a curtat, m-a invidiat, m-a răsfățat, cea mai mare temere a mea era că, odată cu trecerea timpului, voi ajunge urâtă, inutilă, cine ar avea nevoie pe lume de o babă urâtă? Am fost atât de îngrozită de temerea urâțirii, încât speram să mor până la 35 de ani. Acum, la 40 de ani, când știu că nu voi mai avea vreodată prospețimea și frumusețea de la 20, mă simt relaxată și împăcată cu această realitate. Plus că imaginația mea exagera foarte mult. Mă vedeam la 40 de ani grasă, ridată, șleampătă, un rebut. Azi am ieșit în jeanși, tricou și hanorac, am 48 de kile, sunt plină de energie, analizele îmi ies perfect și nu am nici jumate din ridurile pe care mi le imaginam. Am rezistat nesperat de bine trecerii timpului și, dacă mă voi îngriji la fel încă 40 de ani, nu mă tem să ajung și la 80. Când te vezi față în față cu situațiile de care te temeai, parcă nu sunt chiar așa de rele.

Cred că cel mai important din toate este să știu că am trăit cinstit. N-am furat, n-am escrocat, n-am făcut bani în mod ilegal sau imoral, chiar dacă uneori munceam pe salarii de nimic și banii abia îmi ajungeau de chirie și facturi. Cu 10 ani în urmă, în 2012, lucram pe un salariu mic, stăteam cu chirie cu încă două fete, mă simțeam complet lipsită de speranță și nu credeam că voi apuca un moment ca ăsta. Treptat, cu mult efort, s-au aranjat toate. Pierzi ani dar câștigi amintiri și eu mereu am căutat să-mi fac amintiri frumoase pentru că, la finalul vieții, cu asta rămâi. Îmi pare rău că sunt oameni care niciodată nu trăiesc un moment ca această aniversare a mea de 40 de ani. E atât de puțină fericire pe lume! Am vrut să scriu de ieri articolul dar am fost numai în telefoane și mesaje, nici foame nu mi-a fost, m-am hrănit cu energia bună și urările celor care s-au gândit la mine. Mi-am gătit camera cu decorațiuni de Halloween, a venit cea mai frumoasă parte a toamnei, mă voi plimba pe sub pomi de toate culorile. Ce e fericirea? Gratitudine și simplitate.

Păcat

Dârdâi pe aici și mi-am făcut un ceai ca să mă mai încălzesc, deși azi am ieșit în haine de vară. Inconvenientul de a sta la parter: din septembrie până în iunie ai frig în casă. Când ai podeaua pe tenebrele subsolului, viața nu e prea roz. Dar nu despre asta va fi articolul meu de azi, ci despre unul dintre subiectele zilei. Cum poate profita un bărbat de încredrea primită și de statutul social superior pentru a face sex cu o femeie? Ați ghicit, la preotul Visarion mă refer.

În primul rând, nu am fost martoră la ce s-a întâmplat acolo, intenția mea nu este să arunc cu pietre înspre cineva, ci doar să împărtășesc niște experiențe, să-mi spun părerea despre atare situații și să trag concluzii. Să zicem că tot ceea ce a apărut în presă este adevărat. Mie, cel mai nasol din toată povestea asta mi se pare gestul de infidelitate. E de căcat să faci o promisiune de fidelitate și apoi să te culci cu cine nimerești, indiferent că ești preot, bucătar sau casier. Dacă nu te simți în stare să jaga-jaga toată viața cu aceeași persoană, nu te căsători, frate. Simplu. Urâtă mai e minciuna! Și ajungem iar la ce spun eu: omul nu e ființă monogamă iar căsătoria e o mare vrajă doar ca să facă bani restaurantele, fotografii și să fie fericite toate săracele cu duhul, că au fost și ele mirese.

După nasolia cu infidelitatea față de preoteasă, pe locul doi la nasolie e faptul că omul era șef pe tarlaua lui și spovedea cum avea el chef, adică și în chilie (cică, uneori, până dimineața). Când eram ortodoxă, n-am văzut preot să spovedească altundeva decât în ușa altarului. Nu în chilii, nu aiurea-n tramvai. Eu sunt convinsă că un preot care respectă absolut toate regulile profesiei, nu ajunge să facă diverse aberații dar când începe lumea să te vadă star, o cam iei razna uneori. De aici derivă nasolia 3: sunt multe persoane (mai ales singure sau cu probleme personale) care ajung obsedate de cei în care pot avea încredere sau care le acordă timp și atenție. Știți că e o vorbă: femeile se duc după bărbați puternici iar puternic înseamnă ori unul care trăiește pe principiul „pumnii mei minte nu are”, ori unul care o atrage prin puterea blândeții și a grijii pe care i-o poartă. Fix în a doua situație sunt preoții. Sunt multe femei care fac pasiuni pe preoți iar de ei depinde cum gestionează această situație, pentru că ei dețin puterea, în acea relație dezechilibrată. Cum acționează? Profită de situație sau respectă enoriașa și o țin la distanță cu decență?

Pe mine nu mă miră nimic din ceea ce se spune că s-a întâmplat în chilia preotului, nimic din reacțiile celor care au umplut internetul cu jigniri la adresa acelor femei. În Ortodoxie femeia este văzută o jumate-om care ascultă de bărbat, umblă cu basmaua pe cap, e sursa păcatului, e murdară la menstruație și valoarea ei stă în maternitate. Dacă desfaci cracii și torni plozi, sigur preotul va spune ceva frumos despre tine. Asta nu e doar problema Bisericii Ortodoxe, e problema individelor care încă acceptă să frecventeze o instituție care le consideră jumate-om. Nu te duce nimeni cu forța la biserică. Dacă ar fi 0 femei prezente la biserică, poate că lucrurile s-ar schimba. În mod sigur, din această categorie de submisive făceau parte și victimele preotului Alexa. Eu nu m-aș duce în chilia unui preot să mă spovedesc. Când eram ortodoxă, mă spovedea preotul la ușa altarului, în biserică erau și alți oameni. Acum merg la confesional, confesorul e separat de mine printr-un perete, n-are cum să mă atingă, nu e loc de bănuieli. Plus că nu mă spovedesc preotului, mă spovedesc Lui Dumnezeu iar asta e o discuție mai detaliată dar, pe scurt, asta e spovada. Orice preot ar trebui să fie vigilent și să își respecte cu strictețe atribuțiile, nu să ajungă prieten apropiat cu enoriașele, nu să se creadă și psiholog și tot ce mai vrea el. Să stai ore, noaptea, în chilie cu enoriașii, e cam ciudat.

Nu știu ce s-a întâmplat acolo. Poate le-a violat, poate a fost de bună-voie, poate e o cacialma totală pentru că cineva i-a pus gând rău preotului și a infiltrat acele femei. Cert e că niște lucruri s-au petrecut, a recunoscut și el capetele de acuzare, și nu ar fi trebuit să se fi ajuns la situația asta. Apar tot felul de persoane care spun că preotul e complet nevinovat și că acele femei l-au sedus, că mereu femeile sunt vinovate în aceste cazuri și că vorba aia, dacă o cățea nu ridică coada, câinii nu se adună. Un bărbat nu este un câine, este un om. Omul e o ființă rațională și poate spune „Nu!” unei femei seducătoare, dacă un act sexual cu ea l-ar conduce la infidelitate sau la pierderea locului de muncă. Nu știu de ce se merge atât pe ideea că bărbații au doar reacții animalice, iraționale, și unde dau de o gaură, o bagă. E o mare jignire adusă bărbaților, să fie văzuți ca niște mașini de sex, ca niște ființe fără discernământ. Bărbații nu sunt animale iar dacă aleg să fie infideli, violatori, hărțuitori, nu e din cauza forței de atracție a unei femei, ci pentru că asta au ales. Puteau să-și vadă de treabă, nu i-a luat o forță supranaturală să-i bage în vaginul unei femei fără ca ei să poată raționa. Doar un ipocrit sau un redus mintal ar putea spune că o femeie a fost violată pentru că era atrăgătoare sau pentru că era noaptea singură pe stradă și că asta o face vinovată. Dacă nu poți alege între bine și rău când acționezi, nu ești om.

Mie mi s-a întâmplat, în facultate, să mă îndrăgostesc de unul dintre lectorii universitari care ne predau. Din anul II până după finalul facultății am fost îndrăgostită de el și știa, mă plăcea și el. Când l-am cunoscut avea 37 de ani. La un moment dat, cineva mi-a dat o idee foarte proastă: să îi propun să avem o relație. Am făcut tâmpenia asta iar el mi-a răspuns foarte politicos că are o parteneră cu care se înțelege foarte bine și vrea să rămână cu ea (e actuala lui soție), că mă apreciază și, dacă vreau, putem comunica în continuare. De asemenea, că și dacă ar fi singur, nu ar putea avea o relație cu mine, chiar dacă și-ar dori asta, la fel cum nu poate avea cu nicio studentă de-a lui pentru că își respectă profesia, își respectă studenții și se simte responsabil față de calitatea actului educațional pe care îl îndeplinește. Îi plăcea mult să stăm de vorbă. Stăteam uneori amândoi de vorbă și câte două ore seara, după cursuri, în vreo sală, până rămâneam în facultate doar noi și paznicul dar niciodată nu s-a atins de mine și se vedea de la o poștă că sunt atrasă de el și cât dura un drum până la el sau până la mine? Eu stăteam lângă facultate. Dar omul mi-a demonstrat clar că un bărbat e o ființă rațională și poate spune „Nu”. Deci nu poți să arunci în capul unei femei tot noroiul din lume, în cazul unui act sexual care, din varii motive, era interzis.

Știți cum se spune, că sexul e în primul rând despre dinamica de putere. Dacă o femeie se arată disponibilă, simți că ai o putere asupra ei iar afemeiații savurează victoria după fiecare nouă aventură. Asta e o mare provocare: să poți trece mai departe, fără a profita de vulnerabilitatea unei femei care se arată disponibilă. Iar un bărbat cu statut mare, are de ales între femei care vin după el grămezi. Un preot îndrăgit și celebru este un bărbat cu statut mare. Poate rezista ispitei de a-și folosi statutul în interese personale mai puțin…ortodoxe? Cu vreo câteva luni în urmă, citisem un articol despre un individ care și-a prins soția în fapt cu preotul de la biserica din cartier, preotul a reușit să fugă, individul și-a bătut soția și a băgat-o în spital iar ea l-a reclamat la poliție și a obținut ordin de restricție. Mi se pare inacceptabil ca un preot să facă așa ceva. Dacă un preot nu are frică de Dumnezeu și respect față de soția lui sau a altcuiva, cine să mai aibă? Preoții au o responsabilitate imensă, fiind ei înșiși exemple de moralitate și dragoste de Dumnezeu. Căderea unui preot e căderea comunității.

Relaxare de septembrie

N-am murit, încă sunt, mă aflu și exist. Nu intenționasem să fac vreo pauză de scris dar canicula prelungită mi-a lichefiat creierii, devenise insuportabil și nu mai aveam chef de ceva. Eu n-am aer condiționat și simțeam că nici psihic nu mai rezistam la atâta căldură, zi după zi. Apoi alergia la ambrozie. De 3 săptămâni mă stoarce de puteri. Pastile, picături, trezit noaptea cu nas înfundat, încă puțin mai e și simt că mai rău ca anul ăsta nu mi-a mai fost vreodată. Mă gândeam azi cu nostalgie la noiembrie. Ah, noiembrie, luna în care se termină toate polenurile și nu mai am de ce să mă tem! Am urcat ieri cu scara la dulapurile de sus ca să pun ceva și, când am văzut decorațiunile de Halloween, mi-au sclipit ochii ca la personajele din desene animate. Încă un piiiic. Că tot a venit vorba de Halloween, intrăm cu avânt în subiectul articolului de azi. Ce făceam eu luni? Mergeam la cimitir cu o prietenă care avea ceva treburi administrative de rezolvat acolo. Stați un pic, că am uitat să vă avertizez: nu va fi un articol macabru, adică încerc să nu fie, dar dacă sunteți thanatofobi sau depresivi, decideți dacă îl citiți. Deci am mers noi la cimitir și a durat ceva să caute mormântul bunicii ei, că nu mai fusese de mult pe acolo. Ea detestă cimitirele, eu mă simt foarte bine în cimitire. Liniște, curățenie, relaxare, te mai detensionezi un pic, când ai în față sute de dovezi că viața e atât de fragilă și trecătoare. Eu stăteam pe o băncuță lângă un mormânt oarecare și amica mea tot căuta printre cruci. Și mi-am amintit cea mai ciudată înmormântare la care am participat vreodată.

Era august 2010. Stăteam cu chirie într-o garsonieră comunistă de la Obor. M-a sunat bunica mea ca să-mi spună că a murit un prieten de familie din București și că vine la înmormântare. Am mers și eu. Nu-l văzusem foarte des, era un domn vârstnic, cam supraponderal și făcuse infarct. Așadar noi la cimitir, vreo 15 oameni, zi frumoasă, caldă și senină de august. Domnul Ion, defunctul în cauză, urma să fie înmormântat în cavoul familiei, de unde fusese scoasă o mătușă care decedase de mult. Asta aflasem pe drum. Ne-am grupat noi cu tot cu preotul, în urma sicriului, ca să mergem cu el spre groapă. Mergeam cu grijă printre morminte, până când am ajuns la locul lui de veci. Cu privirea periferică am văzut că era să dau cu piciorul în ceva de lângă cruce și m-am uitat în jos, ca să văd ce să evit. Era un sac lăsat deschis neglijent, din el ieșeau câteva coaste, se vedea și un femur și, la fundul sacului, pânza se mula pe ceva sferic, o calotă craniană. M-am gândit: „Asta e mătușa.” În momentul ăla am simțit cum mă albeam la față, nu era nevoie de oglindă ca să știu că pălisem complet.

După neobișnuita întâlnire cu mătușa mortului, altă fază care mie mi s-a părut și mai rea. Au început să coboare sicriul în groapă dar nu intra pentru că era prea îngustă față de cât de lat era sicriul. Se gândeau groparii ce să facă. Erau și beți, se clătinau pe acolo ținând frânghiile și căutau soluții. Și a venit unul dintre ei cu o rangă și a început să bată în sicriu. Se auzeau bufniturile alea și noi stăteam înmărmuriți cu toții și ne uitam. Unul, amețit de băutură, era să cadă în groapă peste mort, era grotesc momentul. Văduva se întorsese cu spatele și își pusese mâinile la ochi, era șocată biata femeie. Și am avut eu o revelație de-aia filosofică, cum mortul nu o să mai vadă niciodată o zi atât de frumoasă, cum era ziua aceea, cerul senin, soarele, cum toți vom ajunge într-un moment în care nu vom mai vedea cerul senin și pomii așa verzi și frumoși. Am început să plâng în hohote. Am ieșit în alee, care era alături, și făceam ture plângând de ziceai că o să leșin. Unii se întorseseră spre mine și se uitau nedumeriți pentru că eu plângeam cel mai tare, deși eram cea care îl cunoscuse cel mai puțin dintre toți cei de acolo. Dar eu plângeam așa…cu gândul la moarte în general. Până la urmă au reușit să-l bage în cavou iar noi am plecat la pomană.

M-am întors eu acasă în ziua aceea, încă țineam jurnal pe hârtie, și am filosofat despre sensul vieții, despre cum toți vom ajunge ca mătușa mortului, niște oase într-un sac, etc. Eu sunt pasionată de subiectul efemerității vieții, e ceva la care mă gândesc des. Poate că având atât de des această certitudine, nici nu mă tem de moarte. Plus că experiențele spirituale pe care le-am trăit mi-au dat și mai multă relaxare în perspectiva morții. Dar pentru experiențe spirituale trebuie să aloci timp și să ai deschidere. Zicea prietena mea luni, în cimitir: „Cum să nu fie o problemă că mori? E foarte rău să mori! Nu mai ești, îți putrezește corpul, nu mai ai corp.” Dragii mei, câte vertebre ne-am făcut noi înșine, câte organe, câte gene, câți dinți? Ne-am făcut noi corpul, ca să zicem că e al nostru și că moartea ni-l ia? E un conglomerat de materie care se va dezintegra și se va întoarce la sursă. 60% apă. Se evaporă și își continuă circuitul în natură. Oasele sunt minerale și ele rămân în pământ, de unde au sursa. Nimic nu-i al nostru, nu pierdem nimic. Recunosc, nu înțeleg legarea asta obsesivă de corp. Eu văd moartea ca pe o întoarcere acasă. De fapt, pentru mine chiar va fi o întoarcere acasă pentru că vreau să fiu incinerată și cenușa aruncată în mare. Dar cine știe ce vor decide cei care se vor ocupa de corpul meu după ce mor? N-o să mai am eu putere de decizie. Iar coprul, desigur, nu va mai fi al meu pentru că oricum nu este. Doar mi s-a dat ceva materie, de împrumut, pentru niște ani, ca să umblu prin lume.

De la o vreme chiar mă simt foarte împăcată cu gândul că voi muri. Cred că din cauză că peste 3 săptămâni fac 40 de ani și simt că am cam obosit. Durerile de lombară sunt tot mai supărătoare, părul a albit mai mult, fizic simt că intru pe o pantă unde, la început, coborârea este lentă dar se va accelera și va duce spre moarte. O durere azi, una mâine, o boală azi, una mâine, încă un rid și ajungi să-ți fii ție însuți o povară. Dacă ajungi, evident. Că nici eu nu știu dacă apuc să fac 40 de ani. În 3 săptămâni se pot întâmpla multe. Poate se hotărăsc rușii să ne „denazifice” și pe noi și ne fac o vizită. De murit se moare rapid. Dar să sperăm că nu se întâmplă asta pentru că deja mi-am luat și lumânări pentru tort, sunt pregătită.

Ora 7 dimineața

După tone de dramă, mai scriu și ceva optimist. Nu v-am povestit niciodată despre ora mea preferată din zi. 7 dimineața.

Sunt matinală. Deseori mă culc la 23:00 și mă trezesc la 7:00 pentru că am ceasul interior pe 8 ore de somn. Îmi plac diminețile. Îmi place să mă trezesc până când începe totul să aibă ritm, ca să respir liniștea, prospețimea, să văd cum se schimbă lumina soarelui din roz în auriu și cum zgomotele se tot adaugă, unul după altul. Am rămas pasionată de dimineți de când locuiam la Mangalia și mergeam la răsărit. La noi răsare soarele cel mai devreme din toată țara. Cât încă era noapte, mergeam spre plajă. Și stăteam în briza răcoroasă până când întunericul începea să se preschimbe în acel bleu dens, apoi mov, apoi lumina, ce lumină frumoasă și senină! Culoarea ei n-o pot descrie. Și orizontul se făcea roz sau oranj și ieșea soarele. Încet, încet, de la o dungă până la un glob minunat.

Îl respiram până când urca deasupra liniei orizontului. Exact așa, mă uitam la el și inspiram profund de parcă l-aș fi absorbit în tot corpul. Mare și soare. Nimic mai frumos. Diminețile mele perfecte de la Mangalia.

Pe când în casa familiei mele atmosfera era suportabilă (sau, cel puțin, așa mi se părea mie) și pe când nu aveam bani de cazat la hotel sau la pensiune, stăteam acolo. Apartamentul mamei are vedere spre șantierul naval și spre 2 Mai. E la etajul 3 și, din balcon, se vede un teren viran, apoi vapoarele din port, macaralele uriașe și satul 2 Mai, cu o grămadă de case, ca o dioramă frumoasă. Vara, dimineața, pe la 6:30, 7:00 îmi făceam un ceai sau o cafea și stăteam în balcon. Aerul e minunat, nu vă pot descrie acel amestec de briză și aer curat, de țară, ce veneau dinspre 2 Mai. De acel aer mi-e dor la București. Simți că respiri seninul. Nu era complet liniște, se auzeau mereu zgomote de la șantier unde se lucrează non stop la construcția sau la repararea navelor dar și acele zgomote făceau parte din peisajul meu de acasă. Era frumos dimineața la Mangalia. În mod sigur și acum este. În iunie, când am fost din nou, n-am mai ajuns la răsărit dar m-am bucurat de prospețimea și liniștea frumosului meu orășel.

Cu câteva zile în urmă, când am primit vestea care mi-a întors metafizicul (și fizicul) pe dos, vă povesteam că m-am trezit la 5:15 și am plecat de acasă la 5:45. Vai, cum e Bucureștiul într-o dimineață de vară! Cum e lumina soarelui pe clădiri! Eu am și avut avantajul de a merge în centru, unde acele minunate nuanțe de oranj și roz se reflectau pe clădiri interbelice, opere de artă, nu pe scârbeniile de blocuri comuniste, fără vreo personalitate și fără vreo frumusețe. Bucureștiul nu doarme la 12 noaptea dar doarme la 6 dimineața. La mine, la Păcii, nu dormea, era forfotă, dar centrul era cufundat în liniște. Calea Victoriei, aproape pustie, cu o pace somnolentă plutind în aer și cerul senin, senin, o dimineață caldă de vară în care soarele încă nu se ridicase, ci doar colora fațadele unor clădiri. Ce culori! Până la 7:00, încet, încet, orașul a început să miște. În fiecare dimineață senină aș sta pe o terasă, cum sunt terasele de pe casele mediteraneene, la 7:00, în valurile acelea plăcute de lumină colorată. Să nu se întâmple nimic deosebit, doar să stau așa, și să văd cum soarele urcă și se schimbă culorile care inundă orașul. Iubesc soarele, răcoarea dimineților și liniștea.

Vă mai povestisem cum mă luptam eu cu insomnii toamna, la schimbarea orei, și cum mi-am tot strocit creierii până când le-am găsit leac. Când se schimbă ora, eu păstrez programul de somn tot pe ora veche și îl ajustez treptat, în vreo lună, pe ora nouă. În loc de 7:00 mă trezesc la 6:00 ca să prind mai mult soare. Când stăteam în sectorul 3, în ora pe care o aveam la dispoziție, mă plimbam prin IOR și apoi luam metroul spre serviciu. Să faceți un mic efort și să mergeți în octombrie sau noiembrie, la 7 dimineața, în IOR. E ceva de vis. Sau, dacă nu sunteți bucureșteni, în orice parc unde este un lac. Să vedeți cum plutește ceața pe lac, cum arată pomii, cum se aud păsările care, treptat, se trezesc și ele. Liniște și răcoare.

Apusul mi se pare melancolic, nu mă pasionează deloc să văd apusuri. Sunt fericită pentru că marea mea este la Est și văd pe ea răsăritul, nu apusul. Răsăritul e lumină și viață, se armonizează cu ritmul meu interior. 7 dimineața, tot mai multă lumină, tot mai multă energie, miros de proaspăt, de răcoare și de cafea. Vă doresc să aveți timp ca să vă bucurați de dimineți liniștite. Soare și pace să vă dea Dumnezeu, ca să se poată aranja totul armonios în voi.

Educație 2022

Ați văzut știrea cu cei 3 adolescenți morți în acel stupid accident auto la Cobadin? Rezumat: un băiat de 16 ani a furat cheile mașinii mătușii, a luat cu el două fete de 14 și 16 ani și, pe la miezul nopții, într-o super viteză, a lovit o altă mașină, ei s-au izbit apoi de tot ce le-a mai ieșit în cale, fetele au murit iar băiatul este în comă. Am văzut de vreo două ori imaginile de pe camere și e uimitor ce noroc a putut avea șoferul lovit de inconștientul ăla de copil. La secundă nu l-a omorât. După ce am văzut accidentul, m-am întrebat ce căutau copiii ăia, la miezul nopții (ora 01:35 e pe cameră), pe străzi, cu o mașină furată? Eu nu înțeleg cum de erau două adolescente aiurea prin comună, la 1 noaptea. Eu, când avem 14, 16 ani, nu intram în casă mai târziu de 10 seara. La 17 ani am avut primul prieten și îi ziceam mamei clar că la 11 noaptea voi fi înapoi acasă, când ieșeam cu el. Când mergeam la discotecă, îi ceream voie mamei. Copiii din generația mea nu ieșeau din cuvândul părinților. Nu hălăduiam noaptea pe străzi, părinții noștri știau la orice oră unde eram, jar mâncam dacă nu îi ascultam. Poate că am îmbătrânit, poate că am fost eu crescută prea strict dar nu am cuvinte să spun ce părere am despre halul în care sunt educate fetele acum. Părinții nu mai știu cum se educă o fată și din cauza asta se strică și băieții pentru că băieții mereu se vor duce după fete iar dacă fetele sunt scăpate din mână, grămadă sunt și băieții pe pantă, după ele. Dacă părinții acelor două copile le-ar fi ținut noaptea acasă, cum e normal, n-ar mai fi avut amărâtul ăla la cine să se cocoșească, cui să se laude cu abilitățile de automobilist și n-ar fi murit aiurea toți 3. Țineți-vă fetele, dacă aveți o demnitate ca oameni și dacă înțelegeți de ce v-a dat Dumnezeu fete.

Eu mi-am dorit băiat și, recunosc, mi-ar fi fost greu dacă aveam și fată pentru că băiatul se educă într-un fel și fata altfel și mereu ar fi trebuit să fiu atentă când la unul, când la celălalt. Pe băiat să-l învăț că poate să rupă norii, să-l văd că-și ia rucsacul pe umăr și pleacă fără griji la treburile lui, pe fată s-o învăț cât e de prețioasă și cât trebuie să fie de discretă și de precaută. Sunt uimită să văd cum le permit părinții unor fete să iasă din casă, cu ce haine. Mă întreb dacă ele chiar au părinți. Umblă vara asta în niște pantaloni de li se văd fesele. E la modă să te îmbraci ca o rapandulă și ele nu trec nimic prin filtrul gândirii și ies pe stradă ca niște rapandule. Păi dacă aveam o fată și o vedeam că vrea să iasă din casă cu pantaloni din care să i se vadă curul, se lăsa rău. Dacă nu înțelegea de vorbă bună, jar mânca. Să îi miroasă golanii și moșii pi*** când urcă pe scări la metrou? Chiar în halul ăsta să fii, ca fată? Să formezi o femeie lipsită de demnitate e un eșec total, ca părinte. Dar am impresia că unii fac copii doar de dragul de a bifa că au plodit. Ajung copiii la maturitate lipsiți de orice educație pentru că părinții i-au aruncat în lume exact cum puiesc animalele. La întâmplare. De-asta ajung nefericitele astea la 14 ani în pantaloni cu curul la vedere și moarte la miezul nopții pe străzi, în mașini cu toți golanii. Pentru că părinților nu le pasă de ele. Dacă îți pasă de fata ta, ai grijă de ea și nu o lași să fie o căzută. Era ieri în metrou o fată de vreo 15 ani, avea buzele umflate cu nu știu ce maglavais, cum își fac acum toate amărâtele, de zici că le-a înțepat albina de gură și că au făcut reacție alergică. Evident că arăta ridicol, n-ai cum să fii altfel decât ridicolă dacă îți batjocorești în felul ăsta tinerețea. Mă întrebam unde era mama ei când ea a făcut așa ceva. Ce pana mea păzesc oamenii ăștia de au ajuns fetele lor ultimele rebuturi ambulante? Eu i-aș da în judecată pe toți eșuații ăștia care nu sunt în stare să-și educe copiii. Nu mai există absolut nicio decență. Pe cât de mult mi-aș fi iubit copiii, pe atât de strictă aș fi fost cu ei, dacă i-aș fi avut. Altfel nu educi un om, pentru că omul e o ființă îndreptată natural spre cădere și trebuie foarte bine disciplinat, ca să-l poți ridica deasupra naturii umane, atât de vicioasă și de rea. Eram azi în AFI, coboram pe rulantă iar în spatele meu, un copil de vreo 3 ani, urcase pe o scară și cobora odată cu mine, foarte entuziast. Lângă el, tatăl lui îi zicea: „Te rog, tati, te rog, hai să nu ne mai dăm cu rulanta, am întârziat, gata, e ultima oră, ți-am mai zis, te rog.” Când au coborât, puștiul iar vroia să urce iar taică-su tot încerca să-l țină. Dacă tu, ca tată, te rogi de un copil de 3 ani, care are creierul în formare și nu trebuie să ia singur ce decizii are el chef, mai bine îți puneai prezervativ sau n-o mai făceai cu fraiera aia care a luat de bărbat un papă-lapte ca tine. Nu mai au tații nicio autoritate în fața copiilor și ajung ăștia în adolescență de nu știu nimic de capul lor pentru că n-au fost formați de autoritate paternă. Nu zic să fii un terorist cu copiii tăi, dar să știe clar de da și de nu, să știe clar ce e o interdicție, să știi la orice oră unde sunt, cu cine umblă și să îi ții din scurt în anii de formare, ca să te asculte și când au crescut. Dacă tu, când are 3 ani, te rogi de el să nu se mai dea a cincizecia oară pe scara rulantă și nu ești în stare să-l iei de acolo și să pleci unde ai treabă, o să ți-o iei grav de la el când va avea 16 ani. Parenting prost înțeles. În loc să înțeleagă cum trebuie educat un copil, ei au înțeles că trebuie să-l lași fără educație, sălbăticiune scăpată în lume. Nu cumva să rănească sensibila ființă luând-o pe sus de pe scara rulantă. Să nu-i produci o traumă. E la modă să spui că ai rămas cu o traumă pentru că atunci când erai mic, nu te lăsa maică-ta să te dai cu curul de pământ cât aveai tu chef și să urli de să deranjezi un cartier întreg.

E mare păcat că nu se poate monitoriza, în fiecare familie, ce fel de indivizi livrează societății. Să-i naști nu e suficient. Nici măcar nu-i faci tu, pentru că nu le faci vreo unghie sau vreun fir de păr. Dar după ce îi naști, ești responsabil să-i crești. Iar dacă ajung la 14, 16 ani, să pună în pericol siguranța în trafic și să moară pentru că au furat mașina mătușii, dar nimeni din familii nu știa ce naiba făceau ei la 1 noaptea, ești un părinte complet ratat și ești responsabil pentru tot. În primul rând, țineți-vă fetele. E acum la modă feminismul deșănțat: să facă fetele ce vor, că mii de ani au fost oprimate, să se înfigă pe unde vor, să rupă clubul de la 14 ani. Învățați-vă fetele să fie decente pentru că decența bărbaților e în acord cu decența femeilor. Nimeni nu mai aduce în discuție faptul că atât îi trebuie unui băiat, să îi fluture o fată flocii pe la nas. Se duce bărbatul după pi*** și în cuibul de șerpi. E un haos total modul în care li se permite fetelor să socializeze cu băieții, mai ales de când au acces liber la pornografie și au mințile murdare de la 8, 9 ani. Eu sunt mai de modă veche, așa, dar nici n-aș fi avut o panaramă la ușă, dacă aș fi avut o fată. Fata să știe cât face pi*** ei, să înțeleagă că nimic nu este pe lume deasupra femeii și să nu umble aiurea prin parcuri cu golanii în miez de noapte. Să ai acum parteneră o fată bine crescută, e o binecuvântare, o șansă. Mi-e ciudă când văd ce ieftine ies din unele familii, în loc să iasă niște bijuterii. Dar na, majoritatea covârșitoare a celor care vor citi acest articol va spune că sunt o misogină depășită, că vreau să fie îngrădite libertățile femeilor, că e bine să lași copiii să facă ce vor. Până ajung să se facă zob cu mașina pe drumuri.

Noi să fim sănătoși

Astăzi voi scrie, cu exemple concrete, despre zile de căcat, zile oribile, crunte, cum mai vreți voi să le ziceți și despre cum am găsit eu rețeta să le fac față.

De vreo lună, se întâmplă în viața mea niște lucruri de zici că am sărit din avion fără parașută. Cu toată viteza, 48 kg, în picaj, imposibil să sfidez forța gravitațională. După o primăvară de vis, o vară de coșmar. Am momente în care mă întreb de ce n-am murit încă. Dacă aș fi vreo habotnică sau dacă aș avea un nivel precar de educație, m-aș gândi că m-a blestemat cineva, că diavolul se ține de capul meu dar nu-i așa. În viața oricui sunt momente bune și rele. Doar că la mine alea bune vin grămadă odată toate și alea rele la fel. Ba entuziasm, ba depresie.

M-am trezit azi dimineață la 5:15. Pusesem alarma pentru că trebuia să ajung undeva. Când m-am trezit, iar mi-a venit în gând întrebarea de ce n-am murit în somn în loc să mă fi trezit și mi-am zis: Pana mea, am făcut depresie. La 5:45, pe jumate adormită, ieșeam pe ușă. Pe la 9:00 eram înapoi acasă. Picam de somn și mi-am zis că fac rapid un duș și mă bag la loc în așternuturi, să mai prind vreo două ore de somn. Eram năucă de oboseală. Când eram în baie, am auzit tonul de mesaj la telefon, am citit mesajele când am ieșit. Ceea ce am aflat m-a lovit ca o sferă de-aia uriașă folosită la demolări în construcții. Instant, neașteptat, dărâmător. Câteva minute am fost atât de stupefiată, încât nici n-am știut cum să reacționez. Apoi mi-am zis: O să plâng. Toată ziua asta va fi complet blocată pentru că doar o să plâng. Nu pot să mai fac altceva. Simțeam că, dacă în următoarele minute nu mi-aș fi permis să plâng, toată durerea pe care o aveam în zona toracică ar fi găsit loc să iasă din mine pulverizându-mi sternul și coastele. După 3 ore de plâns, aveam pleoapele de parcă mă înțepaseră viespiile, mă durea burta și îmi venea să vomit dar am reușit să mă opresc un pic, cât să mă bag în așternut și să dorm vreo 40 de minute. Când m-am trezit, nici nu am apucat să deschid ochii, că deja plângeam iar. Am reușit într-un final să mă opresc, să realizez că nu mai am nicio presiune în cutia toracică, deci reușisem să potolesc toată durerea aia de suflet. Bun. Mi-am tot dat cu apă rece pe ochi ca să arăt măcar un pic a om, am mâncat ceva și am ieșit în oraș. Evident că abia mă târam, dar mereu o plimbare îmi face bine și chiar era o zi frumoasă. Când am obosit de umblat, mi-am luat niște dulciuri, le-am mâncat pe o bancă din parcul cu monumentul țeapă din Piața Revoluției și mă bucuram că îmi mai revenisem, chiar îmi era bine. Stăteam eu pe net și brusc, display negru. Telefon mort, deși tocmai văzusem că mai aveam 67% baterie. Orice i-am făcut, nu mai merge. Pe 29 august se făceau 2 ani de când îl luasem și mi-am amintit ce spunea un coleg al meu, că electronicele ți se strică exact cu câteva zile înainte sau după perioada de garanție. Într-o zi în care m-am trezit iar cu gândul că încă n-am murit, în care am plâns până am zis că îmi dau mațele, am rămas și fără telefon. Mâine trebuie să-mi cumpăr altul și nu mai pot de drag cu gândul la ora aia în care stau și bibilesc la el și îi fac toate setările.

Indiferent cât ar fi de greu, chiar dacă ni se strică telefonul, dacă avem probleme cu banii, dacă aflăm vești rele și plângem, dacă ne lovesc ghinioanele, un lucru e cel mai important: să fim sănătoși. Nimic nu e mai rău decât să fii bolnav. În 2020, când am căzut pe scări și au urmat 6 luni de șchiopătat cu piciorul drept, a fost rău. Durerile, hematoamele, recuperarea, un chin. Abia acum mi-am revenit complet și îmi ziseseră ortopezii că în 2 ani îmi revin. Când ajungi cu salvarea la spital, cum am ajuns eu atunci, îți dai seama ce căcat e că ți s-a stricat telefonul sau că s-a inundat casa. Oricât ar fi de greu, oricâte mizerii mi-ar face alții (pentru că am pățit nasoale luna asta), contează că sunt sănătoasă. Parcă văd că mâine îmi cade vreun balcon în cap și se termină și singurul meu motiv de optimism. Orice ar fi, gândiți-vă că nu aveți vreun diagnostic de tumoră, de boală incurabilă, aveți mâini, picioare, creier, ochi. Eu acum las baltă orice grijă și mă concentrez pe moralul meu ajuns dubios de jos. Fac calcule, mă gândesc cum naiba în iunie eram cel mai fericit om și acum plutesc pe marea depresiei. Sănătatea mea e pe primul plan. Orice s-ar mai întâmpla, trebuie să plutesc și să nu mă scufund, până ajung la mal. Faptul că azi am plâns atât, m-a ajutat să mai eliberez și din gândurile negre, chiar mă simt mai relaxată. Permiteți-vă să plângeți de câte ori simțiți nevoia pentru că, în mod inexplicabil, ajută enorm. Uite, după o perioadă fericită a vieții, se poate să-ți cadă în cap tot felul de rele. Să ajungi brusc de sus, jos, te zdruncină atât de tare, încât ai ceva de muncă pentru a restabili echilibrul. Dar cel mai important e să fim funcționali. Pentru nimic în lume nu vă lăsați să ajungeți atât de jos încât să vă fie afectată sănătatea. Poate că spun niște truisme, oricine știe asta dar uneori ești atât de copleșit de valuri, încât uiți să dai din mâini și te scufunzi. Lumea asta are nevoie de noi sănătoși iar dacă suntem bolnavi și nefolositori, ne dă cu piciorul ca unor gunoaie. Stand and fight.

Azi îmi tot veneau în minte două versuri din Viața complicată cu Pasărea Colibri: Stai drept și fă-i față/ I-o atât de complicată viață. Îi tot auzeam vocea lui Pittiș și mi-am amintit cu drag și cu nostalgie de el. Și îl mai auzeam și pe Tankian cu Such a lonely day/ And it’s mine/ The most loneliest day of my life/ Such a lonely day/ Should be banned/ It’s a day that I can’t stand. Nu sunt un om perfect. Momentele mele bune sunt minunate și cele grele sunt un iad. Aș vrea să fiu un om perfect dar nu-mi iese. Spunea Sadhguru odată că nu oricine poate face depresie iar dacă mintea ta a avut capacitatea de a te duce până la depresie, profită de capacitatea ei de a te duce mai sus decât pot ajunge mințile altora. Îi mulțumesc minții mele care se bucură la un nivel pe care doar ea îl înțelege dar ce mă necăjește când se întristează și sunt on the edge! Sunt un om hipersensibil și, de fiecare dată când trebuie să recunosc asta, mă simt de parcă ar trebui să recunosc că am o boală incurabilă sau un handicap de care mi-e jenă. Uneori mi se pare amuzant că ar trebui să mă bucur la gândul că ar veni Isus a doua oară, că am ieși din morminte și ne-am reîncepe viețile. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau înapoi un corp de 1.57 metri și o minte dusă cu sorcova. De 40 de ani mă zbat cu ele prin lume. Să le recapăt pentru veșnicie? E deznădejde, nu bucurie.

Încă simt nisip în ochi de la cât am plâns azi, îmi cade capul pe laptop, de oboseală, și mâine trebuie să merg să-mi cumpăr telefon. Am picioare ca să merg la magazin. Always look on the bright side of life. Dar până mâine, nu se știe. Nimic nu e garantat. Poate că, după căderea din avion, sunt deja aproape de pământ și mâine ar fi marea coliziune.

Bucuria omului răutăcios

În banca din spate, ridică Alexandra o mână, agită două degete și vrea să-și spună și ea părerea. Despre ce? Despre litoralul pustiu de anul ăsta. Sau, mă rog, porțiunile pustii din el.

Eu nu sunt un om bun. Cei care spun despre mine că sunt un om bun, probabil că nu mă cunosc îndeajuns. Sunt un om răutăcios. De aceea, recunosc, mă bucur dacă șnapanii de patroni de la mare stau și se bat de muscă, în lipsa turiștilor. Sau se bat cu pumnii în cap pentru că dau faliment. În 2017, v-am povestit în două dintre cele mai bune articole ale mele ce mizerii am putut suporta din partea angajatorilor de pe litoral. Eu măcar am primit niște bani (minim pe economie) dar alții lucrau degeaba un sezon întreg, numai pe minciuni și promisiuni sau mai luau și bătaie dacă își cereau drepturile. Am fost șocată să văd, chiar zilele trecute, articolul unui tânăr care povestea că și acum, în 2022, se practică așa ceva. Merg tineri din diverse orașe să lucreze pe litoral, li se promit cazare, masă, pe lângă salariu, și sunt ținuți în niște cotinețe cu mucegai, le dau resturile care rămân de la clienții din restaurant și sunt păcăliți cu banii. 2022, oameni buni. Păi nu merită patronii ăia să dea faliment? Uimitor este că, deși atitudinea asta mizerabilă e în defavoarea lor, ei continuă la fel, de 30 de ani. Scufundă propria barcă dar tot continuă să scobească la ea și s-o umple cu apă. De avari, de răi și de needucați ce sunt.

Cum își batjocoresc angajații, la fel batjocoresc și clienții. Mâncare veche, prețuri uriașe, comportament infect. Eu merg la Mangalia pentru că e orașul meu natal dar, ca turistă, n-aș călca pe litoral. Să mă îmbolnăvești pe banii mei, să răcnești la mine sau să mă sfidezi ca pe un gunoi, să-mi strici vacanța, pentru ce? Când, la o aruncătură de băț, turcii tratează turiștii regește în resorturi. Nu am mers pe litoral în alte țări, ba n-am avut bani, ba nu m-a tentat (mă îngrozește ideea călătoriilor lungi). Mă mulțumesc cu micile mele vizite acasă dar poate că, vreodată, aș merge și în alte țări. Pentru mine ar trebui inventată teleportarea. Nu suport călătoriile. Dar să revenim la ciumăfăile care acum se vaită că nu au turiști. Când îmbolnăveau oamenii cu mâncare alterată sau îi cazau în camere cu gândaci, nu le mai venea să plângă. Pentru mine este șocant că încă mai sunt turiști care merg la noi pe litoral (cică Eforiile ar fi pline). Cred că sunt genul ăla de oameni care nu văd o vacanță altfel decât între tarabe sărăcăcioase cu prosoape de plajă (cu femei topless), cu jucării gonflabile atârnate grămadă pe o sfoară și cu papuci care put a plastic încins. Cu gogoși slinoase și cu șaorme. Cu ospătari sictiriți și vulgari. Cu vânzători ambulanți de porumb și cu plimbări seara pe promenadă, unde trebuie să-i cumperi copilului o sabie de-aia care pâlpâie multicolor și floricele de porumb cu arome. De ce credeți că nu merg eu vara la mare? În extrasezon nu văd toată colcăiala asta poluându-mi orașul. Știu că există, dar măcar vara stau departe de ea. Așa hotelieri, așa turiști.

Evident că lucrurile își vor reveni. Va trece războiul, va trece criza, va trece pandemia lui pește și iar se va aglomera litoralul. Dar acum am și eu momentul meu de bucurie. Falimentul pe ei. Oameni neserioși, puși doar pe căpătuială. Câte suportă angajații din partea lor! Angajatorul român, un blestem. Lucrez de 20 de ani, chiar în vara asta sunt 20 de ani de la primul meu loc de muncă. Era 2002, aveam 19 ani și eram debarasatoare la o autoservire în Saturn. Am dat link mai sus către articolul în care am povestit despre ilegalitățile și condițiile mizerabile de acolo. Din 2002 până acum, după toate experiențele pe care le-am avut, cu mâna pe inimă vă spun, angajatorul român este o otravă. Singurii care mi-au respectat drepturile și au fost cu totul în legalitate au fost străinii. Când lucram în multinațională, nu mă temeam că voi fi batjocorită sau că aș fi avut un contract păgubos. Românii caută să te f*** din absolut orice chichiță la contract sau ignorând cu nesimțire prevederile contractuale. Nu vorbesc de plata la gri (pentru că taxele salariale chiar sunt foarte mari), vorbesc de nesimțire și batjocură. Te agresează verbal, sexual, negociază niște rahaturi de salarii, caută să nu-ți plătească orele suplimentare, te cheamă în probă neplătită deși este ilegal (iar proștii încă se duc la așa ceva, ei susțin mizeria asta pentru că o acceptă). De răi ce suntem o să dispărem. Vedeți toate șaormeriile, covrigăriile, restaurantele și hotelurile care au personal din Asia? Răutatea angajatorului român a alungat românii din propria țară. Au lăsat oamenii tot și au plecat la joburi decente, în țări civilizate și nu se vor mai întoarce. Noi ne gonim din țară, unii pe alții. Țara asta va face, în următoarea sută de ani, un schimb rasial masiv. Așa cum românii au rămas în Olanda, Austria, Germania, vor rămâne aici și Nepalul, Vietnamul, India. Nu regret nici o secundă că nu am copii, ba chiar mă bucur. Nu meritau să crească în chinul ăsta. Mă uit în urmă și văd 20 de ani de muncă în care, uneori, am fost un nimeni pentru angajatori, oricât suflet am pus, oricât de bine îmi făceam treaba. De ce să fi trăit și copilul meu așa ceva? Văzusem ieri un articol despre Nicola Peltz, nora familiei Beckham. E fiică de miliardar și s-a măritat cu fiul unor miliardari. Ea niciodată nu va trăi o viață ca a mea. Gândesc ca o snoabă, gândesc nerealist, dar nu înțeleg de ce să exiști dacă nu ai o viață ca a ei. Te naști ca să te chinui? Ce sens are? Să tremuri că ai de plătit rata, să tremuri că poate nu găsești o grădiniță pentru plod, să tremuri că poate mai vine un lockdown și îți pierzi locul de muncă? De ce să întinzi de o viață chinuită? Știu, nu putem fi toți bogați, unii s-au născut doar ca să fie amortizor pentru ca bogații să calce pe moale. Măcar o minimă bucurie avem când niște exploatatori și-o iau în bot. Ca patronii de pe litoral. Or fi și corecți unii dintre ei. Or fi și corecți unii dintre ei? Asta e, victime colaterale.

Ați urmărit momentul meu de răutate. Vă mulțumesc pentru atenție.