Eu și vaccinul

V-am povestit că am făcut coronavirus cu o săptămână înainte să mă vaccinez? Nu m-am grăbit să mă programez printre primii pentru că mi s-a părut inacceptabil să fiu eu vaccinată înaintea unor bătrâni sau bolnavi cronic. Și am așteptat să mai treacă iureșul. Când platforma era deja eliberată și nu aș fi avut vreun bolnav pe conștiință, m-am programat și eu pentru 30 aprilie. V-am mai spus ce atitudine am avut eu față de corona. M-am expus intenționat, luni la rând, și nimic nu avusesem, mai lipsea doar să merg să mă pup cu cei din spitale. Când m-am programat pentru vaccin, mi-am zis: „Acum să nu fac coronavirus. Sper să nu-l fac acum.” și am devenit foarte precaută. Pe 22 aprilie m-am programat la un test de anticorpi, ca să aflu și eu, înainte de vaccinare, dacă l-am avut. Dimineață am fost la recoltare iar după-amiază am avut primele simptome de coronavirus. Îl luasem în weekend, câd fusesem în vizită la o amică ce încă era în faza asimptomatică. Evident că rezultatul de anticorpi a ieșit negativ, încă eram asimptomatică la recoltare. După luni de zile în care ajungeam acasă din oraș și îmi puneam mâinile pe față, și nu mai știam ce naiba să fac ca să-l iau și să scap de o grijă, l-am făcut exact când începusem să mă tem și să mă protejez. Cine spune că frica te face victimă sigură în fața virușilor, nu zice rău.

Așadar, a trebuit să anulez programarea la vaccin pentru că…anticorpi naturali. A trecut vara, mi-am zis: „Dom’le, se duc anticorpii mei, vine valul 4, ia să fac vaccin.” M-am programat pentru 31 august, ora 18:00, la prima doză, la Policlinica SRI, pentru că e aproape de metrou Victoriei și ajungeam ușor de la serviciu. Pe 30 august m-a sunat o doamnă care mi-a spus că nu au cum să mă vaccineze pe 31 pentru că nu mai e nimeni programat și ar însemna să arunce cele 5 doze rămase din flacon. Să vin pe 1 septembrie la ora 9:00 că mai sunt 2 programați. Bine, m-am dus pe 1 septembrie la 9:00. Doar eu și o fată venisem. Am completat eu acolo ditamai formularul, centrul de vaccinare era într-o sală de ședințe, mochetată, cu steag de mătase pe perete, stil anii ’90. Am așteptat să vină asistenta, să vină doctorița și apoi m-a vaccinat. Abia dacă am simțit o înțepătură dar apoi, două zile, cine nu-și putea mișca brațul? Doamne, ce durere, simțeam că aveam un cuțit în braț doar dacă încercam să-l ridic un pic. Niciodată nu m-a durut un vaccin în halul ăsta. Spre seară m-a luat o stare de confuzie și amețeală, ca atunci când debutează o răceală, îți simți capul stup și nu mai ai chef de ceva. Cu starea asta m-am culcat dar a doua zi m-am trezit fresh, chiar dormisem foarte bine.

Ieri am făcut rapelul. Încă mă mai durea mâna. La atingere, mai durea un pic. Eram doar eu de data asta, mi-au zis că mai venea un bărbat la ora 12:00, deci măcar nu aruncau tot restul de doze. Era o altă doctoriță, am stat un pic de vorbă că nu aveam voie să plec imediat și era foarte supărată pe antivacciniști și pe cei care împrăștie fake news pentru că din cauza lor se îmbolnăvește lumea. Am plecat la serviciu și, pe la ora 16:00, am simțit că fac febră. Am luat un Paracetamol și mi-am revenit. Mâna nu mă mai durea așa de tare, a fost chiar ok de data asta. Când am ajuns acasă, m-a luat o oboseală bruscă și o amețeală ca atunci când ești beat, îmi simțeam tot corpul foarte epuizat dar în 10 minute mi-a trecut. Cam asta a fost tot.

Cred că am prins unul dintre ultimele momente libere la centrele de vaccinare pentru că dacă vaccinații vor avea mai puține limitări, se vor vaccina mulți. Sau și pentru că văd ce-i în spitale și se mai sperie. A, și pentru că vine rândul la doza 3, să nu uităm. Nu sunt medic, nu am produs eu vaccinul, nu sunt în măsură să dau sfaturi sau să garantez pentru el dar măcar pot dovedi că se poate supraviețui vaccinului (cel puțin două zile după a doua doză). Două dintre colegele mele mi-au spus că au prieteni vaccinați internați acum în spital cu corona dar s-au vaccinat în primăvară, s-or fi dus anticorpii între timp. Eu deja am obosit să mai am păreri despre virusul ăsta. Am trecut și eu, ca multă lume, prin faza de groază, faza de negare, faza de ignorare, faza de infectare, și ce-o mai fi trezit pandemia asta în mințile și corpurile noastre. Acum nu mai am nicio părere. Ceea ce simt e că între ianuarie 2020 și martie 2020 e o fractură uriașă în amintirile mele. Văd atât de clar primele zile din 2020, erau minunate, dar sunt atât de departe, parcă la ani distanță. E prețios tot ce am trăit atunci, a fost perfecțiunea dinaintea dezastrului. A trecut un an și 9 luni și acum scriu despre cum am făcut un vaccin pe care nici nu-mi pun mare bază că mă va feri de boală. Totul este atât de incert, m-am obișnuit atât de bine cu incertitudinea, încât am ajuns să mă bucur doar de fiecare zi, apoi să mă bucur iar că m-am trezit și că sunt vie, și tot așa. Când n-ai nicio garanție că peste o lună nu vei fi la terapie intensivă sau mort, te bucuri de ziua asta și atât. Nici nu mă mir că văd atât de departe ianuarie 2020. Atunci aveam 37 de ani, acum mă simt de 45. Nici măcar n-am putut scrie despre cum a fost când am avut coronavirus. Simptomele au fost o nimica toată, una dintre cele mai banale răceli, dar gândul că am o boală care a ucis milioane de oameni la nivel mondial, mă dărâmase psihic. Zi de zi mă așteptam să se agraveze și să ajung la spital sau să mor, nu știam când dormeam, când eram trează, un haos era în capul meu, abia îmi amintesc zilele alea. Totul a pornit de la laptopul de pe care scriu acum. Era nou, îl cumpărasem în aprilie. Am o amică Java developer și am întrebat-o dacă mă poate ajuta cu instalarea de Windows. Mi-a zis că poate, dar că mai degrabă l-ar chema pe fratele ei, că-i mai timid, mai izolat, și să-l mai scoată în lume. El nu ieșise în ultima vreme, de teama virusului, dar ea l-a convins să ne vedem toți 3 la ea acasă pe 18 aprilie și să îmi instaleze Windowsul. Zis și făcut, am mers la ea. Fratele, 34 de ani, supraponderal, amabil, ne știm de câțiva ani, am stat noi de vorbă, cu măști, ea a făcut ceai, am mai depănat amintiri, după vreo două ore am plecat cu laptopul numai bun de folosit. A doua zi ea a avut primele simptome, peste încă 3 zile eu și fratele ei le-am avut. Ea a avut doar o răceală, eu am rămas temporar fără simțul mirosului și al gustului, el a ajuns în ATI. A fost groaznic. Când mi-a scris că l-au dus în ATI și mă gândeam că un om s-ar putea să moară pentru că ne-am văzut ca să-mi instalaze Windowsul la laptop, nu vă pot spune cum mă simțeam. Eu sufeream acasă la mine, ea acasă la ea, el cu masca de oxigen la spital. Am simțit în zilele alea că îmbătrânesc ani. Poate vi se pare amuzant dar a fost….nici nu știu cum să spun, că n-am mai trăit vreodată asta. Toată lumea s-a vindecat între timp, suntem teferi, dar am rămas cu o amintire groaznică. Și stai, că pandemia nu s-a terminat iar anticorpii de la vaccin au durată limitată și ei. Putem să ne pomenim în alte și alte situații rele. Măcar facem tot ceea ce ține de noi. Iar mă gândeam în seara asta dacă mai ajung de sărbători la Cluj. De azi în 3 luni ar trebui să fiu acolo.

O noapte la pensiune

Vă povesteam în articolul anterior că șederea mea în Mangalia a fost de numai o zi, în loc de 6, și din cauza condițiilor de cazare. S-o luăm cu începutul:

Din 2015, am stat pensiuni când am fost la Mangalia. Cu excepția pensiunii Oituz, unde am fost de două ori, n-am revenit în alte locuri unde am fost cazată. Și anul ăsta a trebuit să caut o altă casă ce (pe internet) părea primitoare. Am găsit ceva elegant, recenzii majoritar bune, aproape de mare, pe strada Vasile Pârvan, una dintre străzile dragi mie, pensiune nouă (inaugurată în 2017), pozele super frumoase. Aveau inclusiv numerotarea fiecărei camere în descriere, pentru că toate erau diferite ca accesorii (draperii, tablouri, faianța). Am sunat proprietara în august, i-am spus că îmi place camera 8, avea o reproducere super frumoasă după Cafe terrace de Van Gogh. Mi-a vorbit foarte politicos, mi-a spus că nu are nicio rezervare pentru septembrie și că dacă îmi place camera cu Van Gogh, pe aceea mi-o rezervă. Am plătit 150 lei, avansul pentru prima noapte de cazare urmând ca, la check-in, să plătesc și diferența de 600 lei pentru restul de 4 nopți. Mi-am zis: „Hai, că anul ăsta poate am noroc și nu mai dau de mucegai, nesimțire, țățism.” Urma să ajung pe 13 septembrie. Peste câteva zile de la rezervare mi-am dat seama că pe 13 începe școala și voi prinde un haos dimineața în București. Am sunat la pensiune, am întrebat dacă pot veni pe 12, adică să-mi măresc sejurul cu o zi. Mi-a zis că e ok, am rezervarea valabilă din 12.

Duminică dimineață, la plecarea din București, chiar aveam o stare de bucurie la gândul că merg în orășelul meu, abia așteptam relaxarea și plimbările pe malul mării, îmi trecuse lipsa aia totală de chef din seara precedentă. Am călătorit bine până la Constanța dar ne-au transbordat într-o mizerie de microbuz cu care ne-au dus până la Mangalia, o infecție. Ca un crevete stăteam pe banchetă, să nu ating prea mult din praful și petele alea. Firma respectivă nu mergea decât până la intrarea în oraș, la gară, iar pensiunea era cam la jumatea orașului, erau vreo 15 minute de mers pe jos (pentru mine, care mă plimb în București câte două ore, era o nimica toată). Stabilisem cu proprietara să o sun când voi fi în Costinești ca s-o anunț că ajung. Când am intrat în Costinești, am sunat-o și i-am zis că vin cu Sir trans, că mă lasă la gară microbuzul și vin pe jos. Ne-am salutat și asta a fost toată discuția. Cu o seară înainte o sunasem ca să confirm rezervarea și am întrebat-o câte prosoape voi avea, ca să știu dacă îmi mai luam și din București. Mi-a răspuns răstit că de ce întreb. I-am spus din nou că vreau să știu dacă îmi mai iau și altele din București. Mi-a răspuns evaziv, mai întâi că vedem câte voi avea și apoi că am 3. Mi s-a părut un răspuns dubios, mai ales din cauza tonului folosit. Prefer să întreb pentru că am avut surpriza, în 2019, să mă pomenesc că aveam 0 prosoape în cameră.

Când am ajuns la Mangalia, eram fericită să cobor din jegul ăla (nu mergeți cu Sir trans, sfatul meu omenesc). Am luat-o agale către pensiune, admirând străzile de care îmi fusese dor. Când mai aveam 5 minute și ajungeam, am auzit telefonul sunând în rucsac. Mă suna proprietara pensiunii. Zice: „Eu sunt la gară, vă aștept în stație. Unde sunteți?” Deja ajunsesem la muzeul de arheologie. Mi-a zis că ea mersese să mă aștepte cu mașina, în stație și că pornește spre casă. Știți cum e cineva după un drum de 300 de kilometri, după o schimbare climatică bruscă și când e ora 14:00 și a mâncat doar o nimica toată la popasul de pe autostradă? Așa eram eu, ducând trolerul, când am intrat în curte. M-a întâmpinat gazda, o doamnă cochetă, de vreo 60 de ani, luându-mă la un tir de cicăleală: „Noi vă așteptam în stație. Am stat acolo să vă așteptăm dar unde erați? Ne-am uitat după microbuz Simpa, după numărul de Constanța dar nu l-am văzut.” Între timp, luasem trolerul în mână și urcam către camera de la etajul 2, pe trepte înalte. Aveam bagaj pentru 6 zile și abia căram de trolerul ăla, cu pași de uriaș, îl sprijnisem pe șold ca să nu mă doară mâna. În fața mea, ea continua revedincativă, urcând: „Eu nu cred că m-ați sunat de la Costinești, sigur nu erați la Costinești când m-ați sunat. Că noi imediat am ajuns și nu erați acolo. Cred că erați la Mangalia când ați sunat.” Mă zbăteam în urma ei și, când am ajuns sus și am văzut că nu mai tăcea, i-am zis: „Nu am venit cu Simpa, am venit cu Sir trans. V-am spus că vin cu Sir și oprește doar la gară. Nu avea număr de Constanța, avea număr de București. Da, la Costinești v-am sunat, după cum v-am spus. Și dacă mi-ați fi zis să rămân la gară, aș fi rămas și ne vedeam acolo.” A zis că așa e, mai bine îmi zicea dar că totuși, ea nu crede că am sunat-o la Costinești. Deci eram și mincinoasă sau proastă, am și fost nașpa că nu ne-am sincronizat, asta era primirea pe care o meritam, venită în concediu, din partea unei persoane căreia urma să-i bag 900 de lei în buzunar pentru 6 nopți de cazare. Știți cum e când un cățel enervează o pisică și ea sare brusc și îi înșfacă lateralele botului cu ambele lăbuțe? Jap! Așa îmi venea mie s-o pălmuiesc pe acea femeie. M-a condus în cameră, am întrebat-o dacă vrea diferența cash sau prin OP, am stabilit că-i fac transfer, mi-a arătat chicineta din grădină unde puteam să-mi gătesc câte ceva (cam neîngrijită și sărăcăcioasă). Aveam în cameră un minibar dar nu vroiam să-l bag în priză ca să nu facă gălăgie și era un frigider mare în chicinetă, mi-a zis că-i al turiștilor și bag acolo ce vreau. Soțul o aștepta afară în mașină, s-a grăbit să plece, mi-a zis că tot etajul este cazat, deci nu era pustietate, am rămas să-mi despachetez bagajele.

După primirea aia de căcat și surpriza lor ratată „din cauza mea”, am despachetat rapid și am intrat să fac un duș. Ventilatorul nu mergea dar era geam la baie, oricum era ok, suportul de hârtie igienică era smuls din perete și hârtia era pe bazinul de wc. Etajera de la duș lipsă, erau doar suporții rămași și am ținut gelul de duș pe jos, în cabină. Scurgerea era parțial înfundată și am făcut duș într-o baltă crescândă, valuri făceam acolo, era cabina mare și ditamai apăraia. După ce am ieșit din duș, i-am dat mesaj cu ce era defect, ca să nu îmi impute mie defecțiunile, pentru că așa scria în regulamentul casei, că plătești ce e stricat când predai camera. Am primit ca răspuns un mesaj audio în care mi-a spus că așa au lăsat turiștii și că nu a avut timp să remedieze pentru că a fost continuu camera ocupată, toată vara, și că își cere scuze. Mi-am dat seama că fusesem cazată la camera 5 în loc de 8, pe care o rezervasem. Mi-am zis că asta e și am transferat 750 lei diferența, ca să fiu un om corect și să plătesc la timp.

Când m-am întors la pensiune, am vrut să bag niște mâncare în frigiderul din chicinetă. L-am deschis și nimic nu mi-a mai trebuit. Roșii mucegăite și borșite, jumătăți de lămâi înnegrite și uscate, brânză stricată, ambalaje deschise de la produse învechite. Mi s-a făcut rău. Nu cred că se făcuse curat în acel frigider de vreo două luni. Am scos niște roșii putrede și lămâile uscate și am pus mâncarea mea. Am urcat în cameră și am deschis minibarul. Era neșters, cu urme de mâncare, cu apă cursă, cum fusese decongelat micul congelator din el. Chiar m-am enervat pentru că eu țin foarte mult la igienă și curățenie iar frigiderul nu trebuie să fie o sursă de bacterii. Pentru ce naiba dădeam eu acolo 150 lei pe noapte? Ca să mă enervez? Iar în sezon camera era 220 lei, acum era preț redus. Peste situația neplăcută din familia mea, mai era și locul acela atât de neprimitor. Deja se făcuse seară, am ieșit să mă plimb și mă gândeam cât de mult vroiam să fiu în București, în căsuța mea. Dar deja plătisem și diferența și trebuia să stau până sâmbătă. Și mi-am zis: „Stai! E 9 seara, duminică. Eu am făcut transferul cu câteva ore în urmă. Banii nu au plecat de la banca mea.” Am sunat în call center (bine că am o bancă ce oferă call center non stop), m-a preluat un domn amabil, mi-a pus câteva întrebări de identificare și am anulat plata de 750 lei. Am rămas cu o noapte plătită, cea din avans, pe care am și petrecut-o acolo. Am dârdâit de frig, deși am dormit cu pilotă, dar nu știu de ce era atât de frig.

A doua zi dimineață am ieșit să mă plimb, am văzut răsăritul, am mai mers un pic prin oraș, m-am întors la pensiune, am mâncat și mi-am făcut bagajele. Pe la 11:00 a venit proprietara și se certa pe hol cu un turist care nu vroia să-și achite diferența de sejur. Ca la piață se certau. I-am predat cheia, i-am spus că nu am vrut să rămân în așa condiții. Culmea e că a dat continuu vina pe turiștii anteriori. Ei stricaseră prin cameră, ei lăsaseră mâncare în frigiderul din bucătăria de vară și se stricase. Halucinant mi s-a părut cum susținea că doar nu puteau ei să umble în frigiderul de la bucătăria turiștilor, ca să nu le arunce mâncarea oamenilor, deci acolo era mâncare stricată de când începuse sezonul, probabil. Turiștii din septembrie trebuie să suporte oalele sparte în tot sezonul, se pare. Mi-a spus că nu mi-a putut reține camera 8 pentru că am mărit sejurul cu o zi și deja era rezervată în ziua aceea, am venit pe 12 în loc de 13 cât agreasem inițial. Aș fi preferat să-mi fi specificat asta când am sunat și am mărit sejurul sau măcar când am ajuns la pensiune. Probabil că mizase pe faptul că aș fi uitat între timp. Mi-a tot cerut scuze până ce am ieșit pe poartă.

Nu mai suport indolență. Nu mai suport delăsare. Nu mai suport lipsă de respect. Nu pe banii mei. Casa, într-adevăr, era o frumusețe, lenjeria impecabilă, baia mare, camera înaltă, dar inconvenientele adunate, în primul rând atitudinea, au făcut să plec. Îmi amintesc cum ne-au primit la Odorheiu Secuiesc, într-un motel de două stele, dar era militărie acolo, stăteau drepți în fața noastră, nimeni dintre acei oameni nu ar fi îndrăznit să-mi spună că habar nu aveam din ce localitate am sunat, aveau o politețe ca japonezii, m-aș fi mutat acolo doar de dragul lor. Și, la mine în oraș, mă pomenesc primită încă o dată ca la țața Floarea, într-o pensiune peste standarde, unde plăteam, pentru 6 nopți, 1/3 din salariu. Chiar n-am mai suportat.

Vă rog eu frumos, dacă vreți să deschideți o unitate de cazare, învățați să vă purtați cu turiștii. Nu sunt rudele voastre, nu sunt prietenii voștri, nu stau gratis la voi, sunt clienți, sunteți prestatori de servicii turistice și e normal să fiți civilizați. În concediu oricine vrea să se relaxeze, nu să fie cicălit, nu să i se ofere o cameră deteriorată de alții sau un frigider cu mâncare stricată. Toți, absolut toți, vrem relaxare în concediu. Nu voi spune despre ce pensiune era vorba pentru că n-am văzut vreo răutate în atitudinea proprietarei, ci doar mult diletantism. Își făcuse o casă mare pe care vroia s-o închirieze dar habar n-avea să facă turism. Una e să fii prestator de servicii turistice, alta e să ai niște camere de închiriat. Avea nota 9 în review-uri pe net. Proabil de la turiștii care fuseseră prin iunie și găsiseră totul frumos. Greu. Greu cu oamenii ăștia și e 2021 deja. Timp în care îmi spun colegii mei că în Turcia, în resorturi, au fost tratați ca niște prinți. Se mai și miră că merge lumea în alte țări în concedii. Bine că îi plătisem prin homebank și nu îi dădusem banii cash, că acum aș fi fost încă la Mangalia, mâncând ce aș fi ținut în frigiderul cu stricăciuni și putreziciuni.

Poveri de călător

Trebuia să revin pe 18 septembrie din Mangalia dar n-am stat nici 24 de ore. Ieri la 14:00 am ajuns și azi dimineață cine plângea și făcea bagaje ca să plece cu microbuzul de ora 12:00? Eu. Demonii trecutului și ai prezentului m-au scuturat serios. Plus o gazdă foarte nasoală la pensiune și orașul într-o stare care m-a întristat și am zis: „Gata, hai, înapoi la București, că-mi arunc banii aiurea și-mi pierd zilele de concediu doar ca să mă supăr și să mă enervez.”

Am o stare pe care nici nu o pot descrie. E un amestec de oboseală, stupefacție, durere, neputință și singura senzație pozitivă este relaxarea pe care o am pentru că am făcut adineauri un duș. Dacă aveți membrii familiei sănătoși, să-i mulțumiți Lui Dumnezeu și să-i binecuvântați pentru că e o durere imensă boala cuiva drag. Sunt complet învinsă de ceea ce am găsit acasă. Aseară mi-a fost atât de rău, încât am crezut că fac accident vascular. A fost cruntă durerea de cap, simțeam la un moment dat că nu mai vedeam bine, de durere. Mergeam pe dig înspre far, și când întâlneam oameni, întorceam capul ca să nu vadă că plângeam. Nu mi-a mai trebuit nimic. Azi am fost la răsărit dar abia mă concentram să urmăresc soarele ieșind din mare, în noianul de gânduri triste care mă copleșiseră. Dacă mergeam la înmormântarea mamei, nu aș fi trăit durerea, tristețea și neputința pe care le-am trăit ieri și azi. Au fost mai rele ca doliul. S-o fi pregătit inima mea pentru așa ceva dar mintea, nu. Aveam momente în care mă întrebam dacă mă recunoștea, dacă înțelegea că vorbea cu mine. De fapt, nici nu mă percepea așa cum sunt și exact prin mesajul transmis de vorbele mele, pentru că îmi dădea răspunsuri care nu aveau legătură cu ce ziceam eu, ci cu alte conversații. Anul trecut a fost ultimul în care am mai întâlnit o parte din mama. Anul ăsta e un om complet pierdut, străin. Simt că am găsit orașul gol pentru că mama nici nu mai e acolo. Nu știți cum e, dacă nu ați trăit asta. Pe bune, nu aveți cum să mă înțelegeți. Simt că aș cădea pe covor și aș plânge până n-aș mai ști de capul meu. Dacă ar fi cardiacă, aș duce-o la cardiolog. Dacă ar avea cataractă, aș duce-o la oftalmolog. Așa, n-am cum să fac nimic care s-o vindece iar asta mă sfâșie interior. Un cardiolog sau un oftalmolog ar ajuta-o dar, în România, Psihiatria este un dezastru. Nimic nu a făcut pentru ea doctorița care o are în evidență de 9 ani. Nimic. Îi dădea rețete, ea mințea că le lua, deși doctorița vedea că starea e tot mai rea și că nu le ia dar se prefăcea că o credea, o chema peste un an la control, iar îi prelungea pensia de boală și tot așa. 9 ani. Timp în care mama mea a ajuns un om rupt de lume, care îmi vorbește ca unei străine. V-ați gândit vreodată cât și cum poate suferi o rudă a unui bolnav psihic? Când vă gândiți la oamenii care se cred Napoleon, se taie sau care vorbesc cu neonul, vă gândiți la ce simt copiii, frații, părinții lor? Ei nu își dau seama cum sunt dar noi, care suntem sănătoși, ne dăm seama și este cumplit. Măcar din respect pentru suferința noastră ar putea fi tratați decent când ajung în spitale dar este un dezastru, o mizerie, o junglă.

Mi-am anulat restul de 4 zile de concediu, mâine mă duc la serviciu și dacă nu mă opresc din plâns, o să fiu mâine umflată ca vai de capul meu. Doamne, și cât mi-aș fi dorit să am 6 zile liniștite la Mangalia! Să mă plimb pe malul mării, că era apa așa de caldă, să mânânc gogoși ineluș de pe faleză și să revăd tot orașul. Acum mă gândesc la cum voi rezolva situația asta pentru că ar fi inuman din partea mea să-mi las mama în starea asta. Tata a părăsit-o, rudele, prietenii, au părăsit-o. Nu pot s-o las eu. În primul rând pentru că îmi pasă de ea (dacă făcea avort, așa cum își dorise dar nu era permis, ar fi omorât singura ființă căreia avea să-i pese de ea până la capăt). Singurul lucru pe care îl pot face cât să fie bine pentru amândouă, ar fi să o mint cu ceva să vină la București (sau s-o aduc eu la București), de exemplu să-mi vadă casa, că n-a fost aici, și să merg cu ea direct la camera de gardă la Obregia pentru că la o internare în București ar fi și aproape de mine și aș putea s-o vizitez și ar avea și acces la medici buni. Altă soluție nu văd. Cu salvarea chemată la Mangalia și luată la spital forțat, pe semnătură, ar fi un circ total plus că nu am deloc încredere în ce tratament și condiții ar avea la Palazu Mare și am acces greu până acolo. Probabil vă întrebați de ce nu am făcut asta azi. Nu am putut. În primul rând, șocul a fost uriaș, durerea de cap, răul, plânsul, abia am putut avea grijă de mine. În al doilea rând, trebuie să merg la spital, să vorbesc cu medicii de la camera de gardă, să văd dacă ar fi posibilă o internare în aceste condiții, ca să n-o aduc aiurea în București, plus că e coronavirus și e un risc uriaș s-o bag acum într-un spital, având în vedere vârsta și starea ei fizică. Și mai e și specificul bolii, că uneori e ok dar brusc decompensează și se poate să o vadă medicul când e ok și să mi-o trimită acasă iar efortul meu să fie 0. Uitați-vă, câte calcule și griji își face un aparținător al unui bolnav psihic, de-asta unii și renunță să ofere ajutor rudelor afectate pentru că bolile sunt stigmatizate, te vezi fără sprijin, pentru medici sunt doar niște rebuturi ambulante și vor doar să scape de ei, ești singur, singur cu o responsabilitate și o suferință uriașe. Și știți ce-i mai rău? Munca de Sisif pe care o duci. Mulți dintre ei, după externare, nu mai iau pastilele, se întorc în același punct, ești aparținător, ești responsabil, du-l iar la spital la urgență, iar iese, iar o ia razna, toată lupta asta, până moare. Mama mea deja a făcut asta de 3 ori, din care două internări. Trebuia să ia mereu pastile și a renunțat când i-a fost un pic mai bine.

Veneam azi de la metrou spre casă și mă gândeam ce bine că nu am un partener, ce bine că nu m-am căsătorit. Nu ar fi meritat să fie martor la toată suferința asta. Un om care m-ar fi iubit, un om bun și dedicat, ar fi meritat să treacă prin așa ceva? Se merita să umbresc așa viața unui om care acum poate că e lângă o femeie fericită, bogată și fără probleme, în loc să fi ajuns până în viața mea? Oricum, bărbații au feelingul lor și miros de la o poștă dacă le va fi viața ușoară sau grea lângă tine. Preferă să te admire de la distanță dacă nu vii la pachet cu moșia de la țară a lui tata socru și cu o căsnicie în care să le iasă și lor ceva sau măcar să nu-i deranjezi. Să faci copii sănătoși, să te uiți la telenovele și să taci. Nu sunt măritată pentru că n-am profil de soție ideală. Cu mine nu ies bine calculele când se interesează socrii mari a cui e fata. Dacă ieșeau bine, nu eram eu acum singură într-o garsonieră.

Nimeni n-are o viață perfectă. Dacă eu m-aș crede cel mai nefericit om din lume, ar fi o greșeală. Cine se însoară/mărită din interes cu gândul să nu aibă necazuri, gândește greșit. Necazul nu ocolește pe cineva, dar la fiecare vine sub altă formă. Pentru mine, azi a fost o zi dărâmătoare. Dar fiecare își duce propria suferință, în felul lui. Eu îmi voi pune acum hainele de stradă, voi pleca la hipermarket pentru că lunea este ziua de cumpărături și reintru în programul obișnuit. Disciplina ne menține la suprafață și ne ferește de depresie. Dacă ne-am pune toți necazurile într-o grămadă și le-am vedea pe ale altora, le-am vrea pe ale noastre înapoi.

Gând de călător

Îmi dau curaj să cobor trolerul de pe șifonier ca să fac bagajul pentru că mâine plec. Mereu abia așteptam să plec la Mangalia dar nu știu ce m-a apucat azi, că nu mai vreau. Am sunat mai devreme ca să reconfirm rezervarea și nu aveam niciun entuziasm. Mă întreb ce m-o fi apucat, efectiv mă întreb pe mine însămi ce am. În primul rând mă tem că, deși voi sta cu mască, deși am avut coronavirus și am făcut și prima doză de vaccin, îmi voi îmbolnăvi familia atunci când voi merge în vizită și mă înfioară gândul că ar muri din cauza mea. În al doilea rând, oriunde m-aș duce, oricât aș sta, gândul că revin la serviciul ăla pe care nu-l mai suport, îmi ia tot cheful. Nu există concediu suficient de lung cât să mă relaxez după atmosfera de acolo. Un loc pe care îl îndrăgeam a ajuns un loc pe care nu-l mai suport. În al treilea rând, având în vedere ce ghinion am avut cu cazările aproape întotdeauna când am mers la Mangalia, mă tem să nu am aceleași surprize. Acum merg la o pensiune nouă, frumoasă, aproape de mare, dar când îmi amintesc cum am stat în miros de mucegai de m-am sufocat, la Casa del sol, când îmi amintesc cum striga prin hol camerista la pensiunea Oituz că sunt niște panarame de oameni cazați acolo și bubuia în ușă la 7 dimineața ca să pună sac menajer la baie, când îmi amintesc cum a intrat proprietara, neanunțată, peste mine în cameră și cum butelia pierdea gaz anul trecut la casa Adrian, simt că nimic nu-mi mai trebuie. Toată lumea îmi zice: „Da’ nu-i așa că te bucuri că mergi acasă?” Eu: „Da, da.” Ce să zic? Nici măcar nu le zic că stau la pensiune pentru că e irelevant și e foarte greu de explicat cum e să ai familia acolo dar să nu stai la ei. Pe mine exact asta mă bucură, nu mă întristează. Dacă tot e concediu, vreau și eu să mă relaxez, nu să o aud pe mama delirând că o omoară „undele” de la semnalul telefonic sau că îi va cădea în cap tavanul vecinilor, vecini care „complotează împotriva ei” și îi vor răul și etc, etc, aceeași poezie de ani întregi și să văd cum stă cu un amărât de bec de veioză, pentru că lumina de la lustră crede că are efect orbitor. Am 38 de ani, nu mai am 18, ca să mai pot suporta toate astea. Mi-e suficient că am crescut în atmosfera aia și mereu mi-am dorit să mă eliberez, ca dintr-o închisoare, am suferit enorm acolo și asta m-a făcut hipersensibilă, prefer să mă întorc doar în vizită. Acum poate vă gândiți că n-ar fi rău să-i dau coronavirus și s-o eliberez mai repede de povara acestei boli care oricum o va aduce într-un stadiu de degradare totală. Nu ar fi ușor să am pe cineva pe conștiință, mai ales pe mama. Și pe bunica mea, ca bonus. Eu am făcut tot ce mi-a stat în putere. Mai ales de când au îmbătrânit și îmi dau seama că vor muri, am iertat, le-am făcut daruri, mereu le vorbesc frumos, și acum le voi duce suveniruri de prin secuime, sigur se va bucura mama să-i dau magnet de frigider cu Fecioara de la Șumuleu. Nu vreau să trăiesc cu amintirea că am fost rea cu ele. Nu știi când se termină zilele omului și când te sună cineva să te anunțe că ți-a murit un părinte, e bine să fii cu inima împăcată, pentru că oricum doliul e greu. Obișnuiam să mă rog foarte des pentru mama. Aprindeam câte o lumânare pentru fiecare motiv de rugăciune și când începeam să mă rog pentru ea, cu toată tristețea posibilă că e atât de bolnavă, că aș vrea să-i fie mai bine, să ia pastilele, s-o văd măcar cu o stare ameliorată, mereu vocea mea interioară a-tot-știutoare îmi zicea: „Oricât te-ai ruga pentru un om și oricât bine i-ai dori, nu poți schimba ce îi e dat să trăiască.” Atât de tare mă întrista răspunsul ăsta la rugăciunile mele, încât o zic pe mama rapid în rugăciune mereu și gata. Mă simțeam prea neputincioasă. De fapt, acum mi-am dat seama că cel mai mare motiv al dorinței mele interioare de a nu pleca la Mangalia e să n-o revăd pe ea, să nu revăd casa aia lăsată în paragină (și în care nu-mi permite nici mie să schimb absolut nimic, face un scandal imens și dacă îi propun s-o ajut cu o mică renovare). Nu vreau să văd uriașa diferență între stadiul de împlinire și fericire la care mi-am adus viața și degradarea în care e ea. Mereu îmi strică dispoziția. Simt un gol în burtă când mă gândesc că intru în casa aia.

Mă gândesc acum cu mai multă bucurie la plecarea la Cluj, din decembrie (dacă reușesc) pentru că acolo nu voi da peste demonii trecutului (și ai prezentului). Locuri noi, oameni noi. Trebuie să ies acum, să-mi iau rufele din grădină, să calc și să fac bagaje. Gata, le-am luat. Azi, când le-am întins, fugea pe lângă mine o mică șopârlă ce s-a ascuns în niște pietre. Grădina zoo e aici la noi. Șopârla mi-a amintit de Oscar, desenul meu animat preferat. Când mă gândesc că mâine, la ora asta, voi fi pe dig, la far, nu-mi vine să cred. Parcă de 100 de ani n-am mai fost acolo. Mi-e dor de molizii din Harghita și de drumurile alea șerpuitoare. Sunt un drag și un dor în plus care s-au adăugat la cele pentru Mangalia. Din toate locurile pe care le-am văzut, acela mi-a intrat la suflet. La final de august am fost pe punctul să revin la Miercurea-Ciuc dar nu s-au aliniat astrele, directorul era în concediu și nu avea cine să-mi aprobe cererea de concediu pentru că vroiam să plec într-o vineri, la hotelul unde vroiam să stau nu mai erau locuri, cazarea la Mangalia mă costă 900 de lei și o plecare neprogramată m-ar fi pus în dificultate financiară, am zis că n-a fost să fie de data asta. Sunt născută în orașul cu cea mai blândă climă din România și, din toate orașele pe care le-am văzut, exact cel mai friguros m-a impresionat cel mai tare și făceam 13-14 cu două săptămâni în urmă, că nu mă puteam întoarce. Fac o vizită prin noiembrie la Miercurea-Ciuc, mă întorc sloi și îmi trec dragul și dorul. Dar energia bună din zona aceea ține loc și de căldură. Cred că la fel de frumos e și în Bucovina și eu tot n-am ajuns. Cine făcea planuri să meargă de sărbători să vadă mascații și urșii la colindat în Bucovina? Și a făcut rezervare la Cluj. E prea mișto țara asta. Și mă bucur că încă mai am locuri de văzut. Până una, alta, mâine revăd un loc pe care îl știu prea bine. Când m-am gândit acum că voi sta noaptea la pensiune pe terasă și voi asculta marea, m-am înfiorat. Țineți minte când v-am povestit cum am stat noaptea pe fereastră la Odorheiu Secuiesc, într-o liniște completă? O așa liniște nu mai pomenisem. Era ceva ce nu-mi putusem imagina. La mine, la Mangalia, dacă nu auzi marea, bate briza, continuu îți mângâie fața un vânticel. Simți că totul are un ritm, că timpul trece. La București, noaptea, la orice oră, mai auzi o mașină, o salvare, un greiere sau o cicadă, dacă e vară. Aici nu e liniște, orașul are un puls constant, chiar și la 2:00 noaptea. Când am stat în Odorhei pe fereastră, am avut senzația că totul, absolut totul pe lume s-a oprit. Nu se mișca o frunză, un nor, nu se auzea un sunet, nimic. Era ca și cum, dacă aș fi întins mâna, ar fi ieșit din rama unui tablou. Nu pot uita senzația aceea. Și era 1 iulie. Nu-mi imaginez cum e iarna. Hai, că am reușit să fac un amestec de Mangalia și Harghita în articolul pe care l-am lungit cât o zi de post, doar pentru că nu am chef să fac bagaje. Îmi dau curaj (asta făceam și când am început să scriu, pe la 19:00). Îmi vine să mă dau cu capul de birou ca bețivii de masă la bodegă, așa, ritmic, doar că eu nu am un pahar de băutură lângă mine.

Cerșetori sau nevoiași?

Înainte de a începe acest articol, îmi cer scuze pentru multele dăți în care ați citit articole precedente cu litere lipsă sau cuvinte scrise anapoda. Le verific înainte de publicare dar îmi scapă uneori greșelile, abia la a treia citire le văd și deja s-au postat sau aseară, de exemplu, în loc să dau preview, am dat click pe publică. Rezultatul a fost că cei care sunt followers la blog au primit un articol la prima mână, cu greșeli. Scuze și vă mulțumesc pentru că mă citiți în continuare. Chiar îmi doresc să fie toate impecabile.

Cu speranța că de data asta nu vor fi alte greșeli, îmi permit să vă dau un sfat. Știți că eu fac milostenie. Mi-am promis, în 2011, în urma unei experiențe trăite, că voi face milostenie tot restul vieții. Era septembrie, lucram pe call center, studii de piață, și eram plătiți la oră. 5 lei ora. Când erau studii, avem ceva bănuți, că lucram și câte 10 ore pe zi. Când nu aveam studii, uneori și câte 10 zile pe lună, nema bani. La final de august obișnuiam să merg la Mangalia, ca să fiu acolo la Gala HOP. Nu avusesem prea mult de lucru în acea perioadă și trebuise să mă strâmtorez tare cu banii ca să pot plăti drumul. Chiria lunară o aveam 100 de euro, îmi era foarte greu. Cu câteva zile înainte să plec, am mâncat doar un iaurt și un covrig toată ziua, pentru că de altceva nu aveam bani. Stăteam la masă în bucătărie, în casa aceea care îmi era foarte dragă, unul dintre cele mai dragi locuri din toate în câte am stat, și mâncam din covrigul luat de la metrou și beam iaurt. Nu era nimeni lângă mine, nici măcar nu povestisem cuiva cât de greu îmi era. M-am gândit câți oameni ca mine or fi pe lume, nimeni nu era lângă ei și nu le știa nevoia. Mi-am promis în ziua aceea că, atunci când voi avea un salariu decent, voi cumpăra câte o pungă cu alimente și o voi da cuiva pe care îl voi vedea mai amărât. M-am ținut de cuvânt și uneori cumpăr de 50, 60 de lei, alimente pe care le ofer cuiva. Prima oară am luat în 2012 o pungă cu conserve, dulciuri, cafea, pâine, bere, și am plecat cu ea pe stradă ca să întâlnesc persoana nevoiașă. N-am mers mult și, la două blocuri distanță, erau la scară doi bătrâni, soț și soție, îmbrăcați modest și tare s-au bucurat și mi-au urat de sănătate când le-am dat punga. Altă dată am ieșit din magazin și chiar la pubelele de alături căuta o femeie prin gunoi și i-am dat ei alimentele. Apoi, ca să nu mai caut mult pe străzi după lume, mi-am făcut un plan. Prin diverse locuri, sunt oameni nevoiași care vând pe stradă obiecte vechi sau luate din en gross, ca să-și adauge un bănuț la pensie. Când stăteam în sectorul 3, știam unde-i găseam și mergeam la ei. E un domn în vârstă, și acum vine aproape de piața Râmnicu Sărat, pe o bancă, și întinde tot felul de electronice ieftine așteptând cumpărători. Prima oară am mers la el în 2019, a fost cel mai greu an pe care l-am trăit, treceam prin niște zile cumplite. Era august. L-am întrebat dacă pot să-i dau ceva, a luat punga cu un gest timid, m-a întrebat cu ce ocazie și i-am zis că pentru sănătate, în general. Când să plec, a strigat după mine și mi-a zis: „Vreau să vă spun că și cele mai grele momente tot au o rezolvare, să nu vă pierdeți speranța!” Și în vara asta am mers la el și i-am mai oferit ceva. Tot în vara asta, i-am dat alimentele unei pensionare care vinde tablouri pe o bancă, tot în acea zonă. Mi-a făcut o grămadă de urări, m-a și luat în brațe. Acești oameni nu mi-au cerut nimic, doar am mers eu la ei și le-am oferit ceva.

În decursul timpului am dat bani cerșetorilor, nu voi mai face niciodată asta și vă sfătuiesc să procedați la fel. Iată de ce: în primul rând cerșetorii fac de cele mai multe ori parte din rețele.

barbat cu mana intinsa
Fotografie de lalesh aldarwish pe Pexels.com

Banii voștri nu ajung la orfani, văduve sau pensionari ci ajung la diverși indivizi care își fac case cu turnulețe sau cerșetorii înșiși se prefac amărâți și seara ies în jeanși la disco sau fac grătare cu manele pe banii voștri. E pe bune și mulți v-o pot confirma. E multă minciună și mafie în cerșetorie și se profită de naivitatea oamenilor. Banii voștri sunt munciți, nu fiți naivi! Să vă dau exemplul meu: ieșisem odată din bloc, era prin 2017, și a apărut o femeie amărâtă care le cerea oamenilor bani. Toți o ignorau. Mi s-a făcut milă de ea când mi-a cerut și mie, mi-am amintit de promisiunea mea cu milostenia, am scos portofelul și am luat 5 lei în mână. Doar apucasem să închid portofelul, mi-a smuls banii din mână și a fugit. Am rămas blocată. Se oprise și un om care văzuse scena și se uita uimit. La cât sunt eu de fragilă, dacă îmi smulgea individa și portofelul, dus era. Nu m-am învățat minte și, anul ăsta, ieșeam dintr-un magazin și o femeie le cerea oamenilor bani, pe un ton foarte amărât. Era boschetară clar, avea și un iz de urină, am scos 10 lei ca să-i dau și s-a repetat aceeași fază. Mi-a smuls banii din mână și a fugit. La fel, portofelul meu putea să plece pentru veșnicie. Am zis că nu mai dau vreodată bani unui cerșetor. Zilele trecute am plecat spre serviciu, am mers la pubelă, am aruncat gunoiul și era acolo o femeie care căuta prin gunoaie, era tare amărâtă. Nu mi-a zis nimic, avea și un cățel cu ea. Am plecat spre metrou și m-am gândit că n-ar strica să o ajut. Am scos niște bani, am băgat portofelul în rucsac, ca să nu pățesc vreo nefăcută, am mers la ea și i-am zis să-și cumpere ceva de banii ăia. A fost foarte uimită. Mi-a mulțumit și mi-a zis să fiu sănătoasă și să-mi ajute Dumnezeu. Nu-mi ceruse ceva. Mi-am învățat lecția și nu voi mai da vreodată cui cere. Dau cui nu cere și văd că-i om nevoiaș.

Să vă mai dau niște exemple. Eram acasă, la Mangalia, prin anii ’90, aveam vreo 11, 12 ani. Mă uitam pe fereastră, stăteam la etajul 3. Și am văzut în capătul străzii o femeie cocoșată, învelită cu un fel de pătură ponosită, legată cu sfoară la brâu, sprijinindu-se într-un băț. Abia mergea pe stradă. Am chemat-o pe bunica mea s-o vadă și o căinam amândouă că era tare amărâtă. Aproape fiecare trecător îi dădea bani și ea își tot zicea textul de cerșetoare. Nu știu de unde venea, dar probabil că mersese ceva drum. A mers ea agale și tot aduna banii, până a ajuns în dreptul blocului nostru. Atunci am văzut că avea pielea foarte fermă și întinsă pe brațul care îi era afară. De sub pătura aia nu i se vedea fața și ne întrebam dacă era băiat sau o tânără femeie. Chiar atunci a oprit o mașină, bătrâna cerșetoare și-a revenit brusc și nu mai era cocoșată, a dat de-o parte toiagul și pătura și era o pirandă de vreo 30 de ani, din mașină a coborât un bărbat care i-a preluat „recuzita” și a băgat-o în portbagaj, râdeau amândoi, au urcat în mașină și duși au fost. Bunica mea zicea: „Acum merg la restaurant să bea banii proștilor.”

Acum vă povestesc despre niște ființe pe care am mare boală, după cum probabil știți. Ei sunt parte din cauza care m-a făcut să rezerv două săptămâni din decembrie departe de casă, departe de București, pentru că nu-i mai suport. Cerșetorii colindători. Animalele alea ordinare care îți strică fiecare călătorie cu metroul, autobuzul, tramvaiul sau trolebuzul în decembrie. Cum îi bat talibanii pe demonstranți, așa i-aș bate eu pe cei care le dau bani. Dacă nu ar mai primi bani, infecții ăia ar sta acasă. În 2017 lucram la o firmă de avocatură și am fost trimisă cu taxiul la câțiva clienți. Era decembrie. Taximetristul era de etnie romă și, pentru că am mers destul de mult, am povestit tot felul de lucruri și vorbeam despre drogați din Ferentari. Mi-a zis: „Doamnă, e proastă lumea care le dă bani și la colindătorii ăștia. Sunt niște drogomani, toți ăia pe care îi vedeți cu ursul sunt drogații Ferentariului, îi știu, niște panarame de oameni și toți banii ăia se duc pe băutură și droguri.” De Crăciun, toate putorile la „colindat” și apoi să bea banii. Problema e că oamenii au uitat ce e o colindă. Colindătorii vin îmbrăcați impecabil, pentru că vestesc nașterea lui Hristos, nu sunt cerșetori, ei cinstesc o sărbătoare, nu lălăie tot felul de aberații și nu se bâțâie pe o muzică înregistrată, cum fac arătările astea care demonstrează la ce nivel a ajuns Bucureștiul. Dacă tu, ca gazdă, accepți așa colindă, ești un terminat de om (ca ei). Nimeni nu mai respectă nimic. Anul trecut, aproape la fiecare călătorie cu metroul, vorbeam ba cu polițiștii din stație, ba cu bodyguarzii, să-i dea afară și ziceau că sunt învinși de numărul lor uriaș și de oamenii care insistă să le dea bani. Suntem blestemați să fie capitală orașul ăsta care s-a umplut de țațe și proști. Cum să accepți să călătorești cu urletele alea în cap? Iar la ce fețe au acei „colindători”, banii călătorilor ajung la petreceri cu manele, grătare și treninguri cu șlapi.

Mai pot scrie o grămadă de exemple despre cerșetori care sunt niște putori nemernice de fapt. Îi știți pe cei care îți cer bani pe un ton amărât și mieros și dacă îi igonori, strigă în urma ta blesteme pe o voce de film horror? Cam așa sunt ei de fapt. Nu dați bani cerșetorilor. Dați alimente, haine, bani, orice, unor oameni cărora le este jenă să ceară dar au nevoie. Îi veți repera ușor.

Situația de care te-ai temut

Ieri, după ce am plecat de la serviciu, mi-am zis să mă mai plimb un pic pentru că era vreme tare frumoasă și acasă nu aveam mare lucru de făcut. Septembrie este o lună cu vreme superbă, orașul era destul de liber, m-am plimbat mai bine de o oră. Mergând eu pe Calea Victoriei, prin dreptul palatului CEC, mi-am dat seama că totul era perfect. Soarele care se apropia de apus, clădirile frumoase în lumina aceea oranj, lumea relaxată, cerul senin și aerul un pic răcoros erau perfecte. Azi am avut aceeași senzație. De când m-am trezit, totul era perfect, la serviciu la fel. După ce am ajuns acasă, au băgat vecinii de deasupra niște muzică de petrecere la maxim și mi s-a părut ceva normal, așa fac ei cam la vreo două săptămâni, bagă muzică tare vreo oră. Ascultând acordeoanele alea, mi-am dat seama că m-am obișnuit cu locul ăsta. De un an și 6 luni stau aici și pot spune că m-am obișnuit. Nu-mi mai este frică de vecini, le știu obiceiurile, îi cunosc pe mulți dintre ei. Știți când povesteam că m-a speriat chiriașul de la garsoniera din față, că mă ținea într-o seară de vorbă la ușă. A făcut asta apoi și cu alți vecini pe care i-a scos din sărite, l-au anunțat pe proprietar și s-a potolit, nu se mai ia de nimeni pentru că l-a amenințat că-l dă afară. Treptat am realizat că locul ăsta deși zonă rău famată și dubioasă, are totuși anumite reguli. Noi lăsăm noaptea rufe întinse pe sârmă în grădina blocului și dimineața le luăm de acolo neatinse, deși grădina e deschisă. Pentru că suntem 3 blocuri izolate, cu oameni care se cunosc. Locatarii lasă pe scară orice, deși n-avem interfon, și tot acolo găsesc. E o zonă în care nu intră nimeni, având o faimă proastă, nu e nici călcată de hoți pentru că e zonă săracă. N-ai ce să furi de la oamenii ăștia, doar să-ți iei o mamă de bătaie dacă ești prins, pentru că nu-i de glumă cu așa indivizi.

Mi-a fost foarte greu aici, mai ales în primele două luni, cât am fost izolați. Imaginați-vă cum mi-a fost, venită de la Dristor, stătusem pe Laborator, și m-am pomenit închisă cu forța două luni într-un peisaj gen Ferentari. Partea bună a fost că, într-o zonă ca asta, nici poliția nu venea și numai pe afară eram. La început a fost lumea mai speriată dar după două săptămâni erau la fotbal, la clănțănit semințe, la văruit copaci și plantat flori, eu mă învârteam prin împrejurimi și vedeam zi de zi cum înfloreau pomii și mai mult, îmi mai făceam curaj să stau de vorbă cu oamenii ăștia pe la scară, numai așa o duceam. Îmi zicea o prietenă de pe Maniu că avea polițiștii în intersecție non stop. Noi aici eram cu dilaila, fotbal și grătare. Who cares about ghetou? Nu-i pasă cuiva de oamenii săraci care stau la marginea orașului. M-am simțit foarte jenată și ratată pentru că stau într-un asemenea loc. Cine auzea unde stau, zicea: „Da’ cum naiba de ți-ai luat garsonieră acolo? Ce cauți tu la drogații și boschetarii ăia?” Puțini mi-au zis că zona va crește (într-adevăr, crește) și că am avut o idee bună. Ideea cea mai bună a fost că n-am rată. Eu nu știu ce-i aia împrumut la bancă. Și lucrurile nu sunt așa cum se văd din afară. Cine vrea să pară altceva decât ceea ce este, caută să-i pună pe ceilalți în inferioritate. Cine ar veni și ar sta aici, ar vedea oamenii ăștia cu alți ochi, dacă i-ar cunoaște. Dar din afară e simplu să îi judeci, te simți mai confortabil în viața ta. Da, sunt niște țațe, inculți și alcooliști, dar cu mine sunt politicoși. Că se bat ei pe acasă și se aleargă cu cuțitele (ceea ce m-a speriat foarte tare), face parte din programul unor familii de așa factură. Eu mă salut cu ei și cu asta basta. Pe cei de pe palierul meu îi știu (palier cu vreo 20 de garsoniere), îi întreb ce mai fac, mai stăm de vorbă (acum se zugrăvește scara și schimbăm impresii), e decent. Lângă mine stă o pensionară care, fiind foarte singură, caută ceartă cu toată lumea, ca să aibă și ea cu cine să comunice. Ea s-a certat mai abitir cu chiriașul, a făcut tărăboi și l-a sunat administratora de bloc pe proprietar. A încercat să se certe și cu mine dar am adoptat o tactică a răbdării maxime și a ignorării în limite politicoase și pe mine m-a lăsat în pace. Cu oamenii ăștia am învățat să fac față celor mai complicate tipologii umane. Eram îngrozită la gândul că nu voi reuși să comunic civilizat cu ei. Poate veți râde de mine dar acomodarea în ghetou e una dintre marile realizări ale vieții mele pentru că a fost ceva complet necunoscut, pentru care nu eram pregătită. Mai ales ca femeie singură, e foarte greu într-o zonă ca asta. Avem chiar la intrarea pe stradă un non stop unde erau adunați tot felul de pierde-vară, cu beri, care comentau când treceam pe stradă. Îmi era super frică de ei. Ies dimineața să plec spre serviciu, la scară femei supraponderale cu cafeaua și niște tricouri sau capoade vechi pe ele, bărbați nerași, cu țigări, vorbă acolo, și apar eu, sandale de 300 lei, rochii de mătase cambrate pe talie, păr aranjat, ne salutăm, plec spre metrou. Dacă n-aș fi luat casa asta, eu nu mi-aș fi permis sandalele și rochiile alea. Îi sunt recunoscătoare din suflet căsuței mele din ghetou pentru tot ceea ce am și călătoriile pe care mi le-am permis. Și îi sunt recunscătoare pentru că m-a ajutat să-mi văd viața din alt punct de vedere. Mi-e foarte greu să explic pentru că dacă nu ești în situația mea, e greu de înțeles. M-a ajutat să-mi înfrunt una dintre cele mai mari temeri: frica de săraci și de sărăcie. Eu nu mi-aș fi văzut viața așa. Aș fi plâns cu vorbe dacă, atunci când aveam 20 de ani, mi-ar fi zis cineva că la 38 de ani voi sta în așa bloc, cu așa vecini și că voi fi femeie singură. Aș fi vrut să mor mai degrabă decât să nu fiu soția unui bărbat cu statut bun, mama celor 3-5 copii ai noștri, într-o casă frumoasă dintr-un cartier elegant. Am reușit să trec peste asta și nu-mi mai pasă. Odată cu acea vindecare venită treptat, în 8 luni, după bizarul refuz al darului de Crăciun, s-a rezolvat și asta. Sunt împăcată cu tot. Și cu vecinii alcooliști de la scară, și cu statutul meu de femeie singură, și cu blocul meu coșcovit. Cu tot. Mă întreb ce aș vrea în plus de la viață, ce-mi lipsește, și simt că absolut nimic. Am ajuns într-un punct perfect pentru că mi-am înfruntat temerile: teama de a nu fi iubită, de a nu fi soție, de a nu fi mamă, de a trăi într-un loc sărăcăcios. A fost greu, a fost o zbatere cumplită vara asta dar mi-am dat timp și am fost convinsă că se va rezolva cumva. Îmi spunea o colegă că ar trebui să mint, să nu spun că stau aici, dar de ce să mint? Am făcut vreun rău cuiva? Abia văd ce năzuroși am prin jur dacă spun adevărul. „A, nu vă place de mine că stau în ghetou? Ia, hai pa, vedeți-vă de viețile voastre din Primăverii.” Așa mă gândesc. Mai și aflu cui chiar îi pasă de mine sau cine vrea prieteni pe categoriseli și sclifoseală. Eu nu am judecat oamenii așa, ci după cum se poartă cu mine. Poate și din cauză că, din copilărie, am avut tangență cu alți copii din diferite medii sociale. La țară, când mergeam la străbunici, ne jucam cu copiii romilor din casa din deal, erau desculți, murdari, dar noi nu țineam cont. Erau suficient de mulți cât să facem o gașcă. Mi-am dorit o familie într-o clasă socială superioară din grijă față de copiii mei, ca să aibă de toate, să nu sufere, dar eu m-am mulțumit de multe ori cu puțin, ca și acum.

Știți cum e că, dacă ai fobie de ceva, expunerea la obiectul fobiei te ajută să scapi? Uneori spaima de anumite situații, locuri, ființe, este mai mare decât potențialul vătămător al obiectului fricii. Mă bucur că am ajuns în situația de a mă confrunta cu marile mele temeri și de a le învinge. Viața mea nu devine perfectă și știu că nu trăiesc într-o lume perfectă. Necazurile nu mă vor ocoli de-acum încolo doar pentru că m-am acomodat cu tot ceea ce trăiesc. Dar confruntarea cu ce ne speria mai tare și împăcarea cu tot ceea ce trăim, ne transformă total. Eu nu vă doresc să ajungeți să stați în Ferentari sau să fiți vecinii mei, nu vă doresc nici să ajungeți în punctul în care să vă acomodați cu ideea că veți trăi restul vieții în singurătate, dar vă doresc să ajungeți la senzația că plutiți deasupa a tot și că ați trăit exact acele experiențe care v-au împlinit complet, fără să mai depindă împlinirea voastră de ceva din afară. Și să aveți inspirația și puterea de a vă detașa, încet sau rapid, de oamenii care se agățaseră de voi în diverse conjuncturi. Fiți cel de care nimeni nu are nevoie și veți vedea cum vă veți raporta la propria persoană. Da, nu mai am 20 de ani, nu sunt bunăciune, nu sunt bogată, am un salariu decent, nu pot oferi cuiva pile care să-l ajute, nu fac petreceri într-un penthouse, nu sunt celebră, cine s-ar stresa să-mi bată mie la ușă? În momente ca astea vezi pentru ce te caută oamenii. Sunt foarte fericită pentru că viața mea a ajuns în acest punct. Oricât de mare ar fi valul, ne putem găsi curajul de a fi deasupra lui. Să fiți binecuvântați cu dârzenie și răbdare!

Timp pentru noi înșine

Uneori îmi dau seama că stau foarte mult pe net. Zilele astea, de exemplu, am fost foarte interesată de nebunia asta politică interminabilă și mă tot uitam pe site-uri de știri. Mi-am dat seama că ajunsesem să intru compulsiv pe net ca să văd noutățile. Dacă nu citesc știri, mă uit pe fb la diverse publicații, ca să mă amuz de comentarii. Folosind mult vederea de aproape, am început să văd mai slab la distanță, pentru că obosesc ochii, deci mi-am zis că trebuie să mai fac și pauză pentru că mai am nevoie de ochi și alții de rezervă nu am. În weekend, în special, fiind ocupată cu treburile casei sau plimbări, nu am timp de stat pe telefon sau la laptop. Atunci e bine, e multă liniște, pace și armonie. Mai stau și eu doar cu mine și m-am gândit ce bine prinde fiecăruia dintre noi timp doar cu el însuși. Sau cu familia, pentru cine are. Doar că, după cum probabil știți, mulți sunt dependenți de telefon, în special tineri. Se spune că e suzeta omului matur. Nimic nu poate înlocui contactul real cu ceilalți. Indiferent cât stai cu ei pe skype sau la telefon. Eu obișnuiam să mai comunic pe messenger cu amicii dar mi-am impus să renunț și să văd câți dintre ei, în condițiile astea, vor propune să ne vedem la un suc sau la plimbare. Nimeni. Treptat, treptat, m-am retras. Scriam în articolul trecut cât de bine m-am acomodat cu singurătatea și parte din acomodarea asta a fost și acest impuls de a mă ține departe de cei care nu mă caută. Tot mai mult timp petrecut cu mine însămi. A fost vindecător, deși nu mi-aș fi imaginat. E suficient cu câtă lume interacționez la serviciu 5 zile pe săptămână, nu sunt chiar pustnică.

Văzând cât de bine a funcționat la mine, îmi permit să sfătuiesc pe oricine să își rezerve timp de petrecut doar cu el. Să asculte muzică, să se plimbe, să se odihnească, să facă sport sau orice altceva îi place și îl relaxează. Eu, după cum v-am spus, am descoperit vara asta meditația pe muzică de diverși hertzi și sunt complet fascinată de ceea ce trăiesc în acea jumate de oră cât meditez sâmbăta. Și, mai ales, discuțiile cu vocea interioară care îmi spune atâtea lucruri interesante și liniștitoare. Indiferent ce-mi spune, chiar și acel „Vei pierde pe cineva apropiat”, mă ajută să repar, să vindec, să urc, nu să cobor. Și senzațiile pe care le am când merg cu gândul în fiecare parte a corpului, sunt uimitoare. Cum ajung la plexul solar, mereu mă văd într-un anumit loc, ca și cum aș fi teleportată acolo. Sunt două locuri care s-au repetat în meditații diferite. Mangalia, deh, orașul meu natal de care mi-e dor și biserica Millenium din Miercurea-Ciuc. Culmea, acea biserică nici nu mi-a plăcut și nu m-aș mai întoarce acolo. Prea mult roșu în interior, arhitectura ciudată, în realitate chiar nu mi-a spus nimic acea biserică dar în meditație, și sâmbăta trecută, cum am ajuns la plexul solar, dintr-o dată eram acolo, mă uitam prin acoperișul de sticlă la arhangheli, pluteam printre bănci, totul era atât de clar și dintr-o dată, de undeva de sus, a erupt un val de lumină roz care a coborât peste mine, mi-a intrat în corp prin plex și m-a învăluit cu totul, nu mai vedeam nimic altceva decât un cocon uriaș roz care mă învăluia. Era atâta căldură și o senzație pufoasă, liniștitoare. Când eram suficient de relaxată și detașată, mi-am permis să am iar o discuție cu revelatoarea voce interioară. Îmi place la vocea asta că nu exprimă niciun fel de sentimente, nu e părtinitoare, nu are vârstă, nu o pot fixa în timp, nu are sex. Știe tot, e cea mai sinceră și cea mai corectă. O întreb orice. Nu mă judecă, nu mă menajează, are răspuns la orice. Eram foarte procupată de situația cu serviciul și am întrebat-o, cu mare temere, dacă să demisionez sau nu. Trecusem la serviciu prin niște zile insuportabile. Eram foarte temătoare de ceea ce voi auzi, dacă va fi un „Da” sau un „Nu”, și m-am relaxat acceptând orice răspuns. Și vocea mea interioară a-tot-știutoare mi-a spus: „Nu ai de ce să rămâi acolo unde nu îți e locul. Picioarele merg acolo unde merge inima. Inima înainte, întotdeauna. Te gândești foarte mult la serviciu dar mai întâi ai viața ta de trăit. Prea mult te gândești la serviciu.” Este aceeași voce care, în 2019, când mă rugam să fie totul bine la cumpărarea garsonierei din Titan, îmi spunea mereu să merg să vorbesc cu chiriașul din garsonieră. Pentru că n-am mai rezistat îndemnului ei zilnic din rugăciune, am mers și am vorbit cu el iar omul a fost sincer și mi-a spus că blocul e plin de ploșnițe și că și-ar fi dorit să spună asta, când a aflat că cineva o să cumpere garsoniera, dar nu mă știa și nu avea cum să ia legătura cu mine. Așa am evitat să cumpăr o casă infestată.

Sunt fascinată total de experiențele din aceste meditații pe muzică. Tot sâmbăta asta, când am ajuns la creștetul capului, niște picături uriașe, dense și moi, purpurii și oranj, se scurgeau în craniul meu. Pic, pic, una după alta, se împrăștiau în capul meu, revărsând lumină. Toracele e tot la fel de gol, vai steaua lui, numai tristețe pe acolo, mi-e imposibil să văd sau să trimit măcar puțină lumină în inimă. În schimb, am lucrat serios cu zona sacrală și, după ce am ascultat toate temerile care o țineau închisă (pur și simplu am vorbit cu corpul meu), acum se deschide ca o floare uriașă. Fizic simt petalele cum se deschid într-o lumină albă, de pe coapse până spre intestine și rinichi. Mă bucur că mi-am dat timp pentru mine, ca să am aceste experiențe care mă relaxează și mă bucură atât de mult. Cel mai rău îmi pare că nu am suficienți bani și suficient concediu ca să călătoresc. Din tot anul ăsta, cu cel mai mare drag îmi amintesc călătoriile. Îmi amintesc cu drag până și cearta teribilă de la căzătura de han din Tureni. Cât de amuzant a fost! Că tot am adus vorba de Tureni, deja încep să mă gândesc că nu ajung să fac sărbătorile la Cluj și sunt pur și simplu îngrozită. Dacă iar avem restricțiile lui pește, eu nu voi putea pleca la Cluj fără motiv întemeiat și voi fi nevoită să rămân în haosul din București. Nu vă pot spune cum mă simt când mă gândesc la asta. Azi deja mă gândeam cum voi găti bradul la începutul lui decembrie. E sus pe șifonier brăduțul meu, încă 3 luni și-l dau jos. Dacă ne ține Dumnezeu sănătoși, gătim și brazi. La cum se prezintă situația prin mass media, parcă văd cum îmi strică și anul ăsta ziua și fix pe 7 octombrie încep să bage restricții. Îi spuneam azi unui coleg că eu deja văd an de an așa situație la gripa sezonieră, nu îmi mai văd viața altfel decât cu mască, cu știri despre spitale pline din octombrie până în aprilie, cu tot felul de restricții și controale, de vom ajunge să și uităm cum trăiam înainte. Mutație după mutație după mutație, de nu vom mai avea niciun bolnav cronic ci doar oameni tineri și sănătoși care vor rezista sezon după sezon gripal. 90% dintre cei pe care îi cunosc, inclusiv personal medical, mi-au spus că sunt siguri că asta e pandemie țintită să elimine toți bolnavii, din cauza suprapopulării.

Sutem așa de obosiți, Doamne, ce obosiți suntem. Ne vom recupera energia și pofta de viață în 2023 când poate că va fi eliminată pandemia? Mă uitam azi la pozele cu miniștrii demisionari. Nu mai am nicio părere despre ceea ce se întâmplă. Fiecare face ce poate și cam asta e. Oricum, sunt șocată să văd la ce s-a ajuns. Mi se pare un scenariu suprarealist. Un om pe care toți îl admirau, îl vedeau inteligent, tânăr, rocker, cosmopolit, școlit în SUA, devine în câteva zile un fost pușcăriaș care scoate USR de la guvernare. Zici că suntem blestemați. Mă uitam la Dăncilă, muream de jenă. Mă uit la Cîțu, nu cred ce se întâmplă. Chiar s-au terminat oamenii decenți în țara asta? Nu cred că meritam să ajungem lipsiți de speranță într-un moment atât de greu. E păcat de țara asta. Iar cei care nu votează, refuză să se implice, fac cel mai mare rău. Democrația înseamnă să votezi dar să și fii pregătit să ieși în stradă pentru orice derapaj al celor pe care i-ai votat. Să fii implicat, nu doar să te fâțâi din 4 în 4 ani la secția de votare și apoi să dormi. Din păcate, anii de comunism ne-au lăsat fără voce, fără personalitate și dispuși să acceptăm orice. După atâta beznă și foamete, nici copiii celor care au suferit atunci, tot nu știu ce e democrația. Mai și comentează unii cârcotași că în 2024 va câștiga AUR. Păi dacă doar simpatizanții lor vor merge la vot și restul vor sta acasă, logic că vor câștiga ei. Dacă din toată țara votează doar 1000 de simpatizanți AUR și ceilalți cârcotesc în fața televizorului ca niște putori neimplicate, o să vă conducă ultrașii, țațele și habotnicii. Fiecare să suporte consecințele a ceea ce face (sau nu face). Minuni nu există.

Orice ar fi, alocați-vă timp pentru voi. Mai ales când vedeți că sunteți triști, obosiți, stresați. Corpul vă dă mereu semnale. Ascultați-l. Dacă vă enervează știrile, închideți sursele de știri. Lucrurile nu sunt așa de rele pe cât le vedeți acolo. Plus că nu vă ajută cu nimic să știți toate necazurile din țărișoarele de la capătul lumii, de parcă n-ați avea și voi necazurile voastre. Și poate ați observat că de atentate și de sărăcie sau de calamități din alte țări aflați imediat dar de lucruri frumoase din alte țări ce vedeți? Nu vă lăsați duși de val și concentrați-vă pe tot ce e frumos. Vremea e minunată zilele astea. V-ați plimbat? V-ați oprit la o terasă să beți o cafea și să priviți oamenii? V-ați odihnit suficient? Zilele încep să scadă și avem nevoie de optimism și odihnă ca să compensăm lipsa luminii solare. Vă doresc sănătate, echilibru interior și energie pe care s-o consumați cu lucruri bune, în primul rând pentru voi înșivă.