Ora 7 dimineața

După tone de dramă, mai scriu și ceva optimist. Nu v-am povestit niciodată despre ora mea preferată din zi. 7 dimineața.

Sunt matinală. Deseori mă culc la 23:00 și mă trezesc la 7:00 pentru că am ceasul interior pe 8 ore de somn. Îmi plac diminețile. Îmi place să mă trezesc până când începe totul să aibă ritm, ca să respir liniștea, prospețimea, să văd cum se schimbă lumina soarelui din roz în auriu și cum zgomotele se tot adaugă, unul după altul. Am rămas pasionată de dimineți de când locuiam la Mangalia și mergeam la răsărit. La noi răsare soarele cel mai devreme din toată țara. Cât încă era noapte, mergeam spre plajă. Și stăteam în briza răcoroasă până când întunericul începea să se preschimbe în acel bleu dens, apoi mov, apoi lumina, ce lumină frumoasă și senină! Culoarea ei n-o pot descrie. Și orizontul se făcea roz sau oranj și ieșea soarele. Încet, încet, de la o dungă până la un glob minunat.

Îl respiram până când urca deasupra liniei orizontului. Exact așa, mă uitam la el și inspiram profund de parcă l-aș fi absorbit în tot corpul. Mare și soare. Nimic mai frumos. Diminețile mele perfecte de la Mangalia.

Pe când în casa familiei mele atmosfera era suportabilă (sau, cel puțin, așa mi se părea mie) și pe când nu aveam bani de cazat la hotel sau la pensiune, stăteam acolo. Apartamentul mamei are vedere spre șantierul naval și spre 2 Mai. E la etajul 3 și, din balcon, se vede un teren viran, apoi vapoarele din port, macaralele uriașe și satul 2 Mai, cu o grămadă de case, ca o dioramă frumoasă. Vara, dimineața, pe la 6:30, 7:00 îmi făceam un ceai sau o cafea și stăteam în balcon. Aerul e minunat, nu vă pot descrie acel amestec de briză și aer curat, de țară, ce veneau dinspre 2 Mai. De acel aer mi-e dor la București. Simți că respiri seninul. Nu era complet liniște, se auzeau mereu zgomote de la șantier unde se lucrează non stop la construcția sau la repararea navelor dar și acele zgomote făceau parte din peisajul meu de acasă. Era frumos dimineața la Mangalia. În mod sigur și acum este. În iunie, când am fost din nou, n-am mai ajuns la răsărit dar m-am bucurat de prospețimea și liniștea frumosului meu orășel.

Cu câteva zile în urmă, când am primit vestea care mi-a întors metafizicul (și fizicul) pe dos, vă povesteam că m-am trezit la 5:15 și am plecat de acasă la 5:45. Vai, cum e Bucureștiul într-o dimineață de vară! Cum e lumina soarelui pe clădiri! Eu am și avut avantajul de a merge în centru, unde acele minunate nuanțe de oranj și roz se reflectau pe clădiri interbelice, opere de artă, nu pe scârbeniile de blocuri comuniste, fără vreo personalitate și fără vreo frumusețe. Bucureștiul nu doarme la 12 noaptea dar doarme la 6 dimineața. La mine, la Păcii, nu dormea, era forfotă, dar centrul era cufundat în liniște. Calea Victoriei, aproape pustie, cu o pace somnolentă plutind în aer și cerul senin, senin, o dimineață caldă de vară în care soarele încă nu se ridicase, ci doar colora fațadele unor clădiri. Ce culori! Până la 7:00, încet, încet, orașul a început să miște. În fiecare dimineață senină aș sta pe o terasă, cum sunt terasele de pe casele mediteraneene, la 7:00, în valurile acelea plăcute de lumină colorată. Să nu se întâmple nimic deosebit, doar să stau așa, și să văd cum soarele urcă și se schimbă culorile care inundă orașul. Iubesc soarele, răcoarea dimineților și liniștea.

Vă mai povestisem cum mă luptam eu cu insomnii toamna, la schimbarea orei, și cum mi-am tot strocit creierii până când le-am găsit leac. Când se schimbă ora, eu păstrez programul de somn tot pe ora veche și îl ajustez treptat, în vreo lună, pe ora nouă. În loc de 7:00 mă trezesc la 6:00 ca să prind mai mult soare. Când stăteam în sectorul 3, în ora pe care o aveam la dispoziție, mă plimbam prin IOR și apoi luam metroul spre serviciu. Să faceți un mic efort și să mergeți în octombrie sau noiembrie, la 7 dimineața, în IOR. E ceva de vis. Sau, dacă nu sunteți bucureșteni, în orice parc unde este un lac. Să vedeți cum plutește ceața pe lac, cum arată pomii, cum se aud păsările care, treptat, se trezesc și ele. Liniște și răcoare.

Apusul mi se pare melancolic, nu mă pasionează deloc să văd apusuri. Sunt fericită pentru că marea mea este la Est și văd pe ea răsăritul, nu apusul. Răsăritul e lumină și viață, se armonizează cu ritmul meu interior. 7 dimineața, tot mai multă lumină, tot mai multă energie, miros de proaspăt, de răcoare și de cafea. Vă doresc să aveți timp ca să vă bucurați de dimineți liniștite. Soare și pace să vă dea Dumnezeu, ca să se poată aranja totul armonios în voi.

Alegerile noastre greșite

Aseară scriam despre știre cu accident, azi scriu despre știre cu sinucidere. Se vede că sunt la curent cu știrile.

Un pic mai devreme am citit cum o femeie de 43 de ani, muzician, s-a înecat în Lacul Morii, după o dezamăgire în dragoste. Azi am trecut pentru prima oară pe lângă Lacul Morii. Parohia mea este la biserica Francisc de Assisi (biserica aceea căreia îi vedeți turla futuristă, când treceți cu 41) și am reușit să mă adun și să merg și eu odată în parohia mea, pentru că văzusem destule biserici catolice din București dar tocmai la cea de care aparțin eu, nu îmi făcusem timp să merg. Mi-e peste mână, am legătură dificilă cu metroul. Mergând către biserică, logic că am trecut peste Lacul Morii. E imens și chiar mă gândeam, pe pod, că dacă cineva se aruncă de acolo, n-are nicio șansă. Când am ajuns acasă, am văzut că fix ieri se înecase această femeie. Orice discuție despre sinucidere mă tulbură foarte tare pentru că știu cum e să suferi până la nivelul la care nu vrei să mai exiști. Azi sunt fix 7 ani de când am început acest blog (chiar îmi dăduse WordPress mai devreme mesaj aniversar) și exact așa l-am început, terapie în depresie. Niciodată să nu râdeți de un depresiv, de un sinucigaș, pentru că nu știți pe unde vă duce viața și dacă nu cumva veți ajunge chiar voi vreodată în situația să vă doară sufletul (sau trupul) atât de tare, încât să vedeți moartea ca pe o eliberare.

Foarte mulți se întreabă cum se poate ca cineva să se sinucidă din dragoste. Se sinucide omul că-și pierde toate economiile, că i-au murit copiii, că i-a ars casa și agoniseala dar pentru noi toți e un mister cum de s-a aruncat în Lacul Morii o femeie care a lăsat mesaj că face asta din cauza unei iubiri neîmpărtășite. Unii se întreabă cum adică să te sinucizi pentru alt om. Eu cred că cele mai multe dintre sinucideri au la bază depresii care s-au consolidat în ani de zile. Cu excepția unor șocuri brutale (viol, război), depresiile care duc la sinucidere sunt ca apa ce sapă în fundație cu anii, fără s-o observi, și apoi scufundă tot. Nu se sinucid pentru un alt om, se sinucid din cauza unei suferințe interioare căreia decepția în dragoste îi pune capac. Pe mine m-a tarat pe viață faptul că tatăl meu m-a părăsit după naștere și apoi, când m-a căutat, mama nu i-a mai dat voie să mă vadă. Mi-a dat peste cap logica relațiilor amoroase pentru că n-am cunoscut iubirea celui mai important bărbat, tatăl meu. Oricâte cărți am citit, oricâte căsnicii am încercat să iau ca exemplu, habar n-am avut să mă port cu bărbații de care mă îndrăgosteam sau care se îndrăgosteau de mine și, iată-mă, 39 de ani, singură.

Cum de se sinucid oamenii după o dezamăgire în dragoste? Cum de nu mai găsesc ei sens în propria viață, în ieșitul cu prietenii, în hobby-uri? Toți ne întrebăm. Eu am ajuns la concluzia că aceste sinucideri nu sunt atât de mult din cauza unei despărțiri sau iubiri neîmpărtășite, cât din durerea la gândul că nu au primit ceea ce credeau că li se cuvenea. Tuturor ni se spală creierul, încă din copilărie, că vom avea o căsnicie minunată, copii drăguți pe care îi vom da cu sania și îi vom duce la grădi. Că vom face dragoste cu partenerul în după-amieze frumoase de vară. Și eu am crezut asta. Așa am ajuns în tratament antidepresiv când aveam 32 de ani, pentru că pusesem botul la minciuni. Rezumat: era 2012, aveam 30 de ani, am avut un coupe de foudre reciproc cu un bărbat. Ne-am cunoscut și ne-am îndrăgostit fulgerător la un eveniment cultural. Era exact ce-mi doream la un bărbat. Fizic, comportamental, vestimentar, financiar. Din toată lumea, cu el m-aș fi măritat, cu el aș fi făcut copii. Eram atât de îndrăgostiți unul de altul, încât nici nu ne puteam vorbi când ne vedeam. Dar bănuiam că el își va lua curaj să îmi zică vreodată ceva, că tocmai am pornit pe drumul vieții pe care o așteptasem, familia mea, viața mea cu un bărbat elegant, care patrona o afacere mare, cu un venit substanțial. Timp de 2 ani, de fiecare dată când ne-am văzut, el se albea ca varul și rămânea fixat undeva în spatele meu, de unde mă privea, iar eu nu știam ce să fac. 2 ani. După acei 2 ani, într-o zi de septembrie, l-am văzut pe stradă, de mână cu o femeie care părea mai mare ca el, ea îi spunea ceva și îl mângâia pe umăr. Dar apoi, când el mă revedea și ea nu era de față, iar nu mă scăpa din ochi. Mi-am dat seama, atunci, în toamna lui 2014, că mi-am aruncat la gunoi 2 ani din viață, că el era bărbatul cu care aș fi avut acel statut social mult dorit și acei copii crescuți în vilă, în cartier rezidențial. Mi-am luat încă un loc de muncă, crezând că așa îmi voi umple complet timpul și nu voi mai avea timp să mă gândesc la ce mă durea. Dar a fost o alegere greșită, un loc de muncă foarte stresant, pe lângă cel pe care-l avem deja, și acela cu destule responsabilități. Până în noiembrie m-am chinuit cât am putut dar totul devenea din ce în ce mai greu iar eu tot mai slăbită. Nu mă părăsea un gând: familia mea, pe care consideram că o meritasem, pentru că așa mă mințiseră rudele, încă de când eram o mogâldeață, urma să nu existe. Să nu existe. Nu aveam pentru ce să mai trăiesc. Starea mea psihică s-a deteriorat atât de rapid, încât nu mai puteam mânca și dormi. Chiar simțeam că nu aveam pentru ce să mai trăiesc iar corpul meu mă asculta. Într-o sâmbătă dimineață, am sunat-o pe colega mea de apartament, care era la lucru, și i-am spus că sunt în pat și nu pot să cobor pentru că nu știu ce o să fac după ce cobor, că nu mai știu ce să fac cu viața mea și că am pierdut orice logică. A lăsat totul baltă, l-a sunat pe iubitul ei care a venit cu ea cu mașina, m-au dus la Floreasca, de la triaj m-au trimis la Observator Critici pentru că nu mâncam și nu dormeam, acolo m-au monitorizat, aveam puls, tensiune și EKG bune, mi-au zis că ei nu au ce să-mi facă și că trebuia să iau anxiolitice ca să-mi revin dar ei nu mi le puteau recomanda, ci medicii de la Obregia. Ne-am urcat în mașină și am pornit spre Obregia. Îmi amintesc perfect cum am făcut curba la Piața Sudului și am intrat pe Bd. Obregia, era o zi noroasă și blocurile alea comuniste arătau ca într-un joc sinistru. Când am intrat în curtea spitalului, Adriana mă ținea de braț, mă uitam la firma de pe frontispiciu, Spitalul Alexandru Obregia, nu pot să uit momentul ăla și niciodată n-am să-i iert pe cei din cauza cărora am ajuns la camera de gardă la Obregia pentru că m-au mințit ani la rând că o fată frumoasă, bună și deșteaptă, ca mine, va o avea o căsnicie minunată și copii frumoși, ca și cum asta mi s-ar fi cuvenit. Atât știau să-mi spună, ce viitor luminos aș fi avut ca soție, până când mi-am consumat ultima resursă de energie suferind pentru că nu am avut acea familie din capetele și fanteziile lor. Așa murim interior, așa ajung oamenii să se sinucidă, așa ajung secătuiți de orice speranță pentru viață: fiind mințiți că merită o mare dragoste, până la nivelul la care cred și ei minciuna asta și îi usucă mortal setea de iubire! Dacă nu vreți să vă răniți de moarte semenii, nu le mai spuneți că merită dragostea cuiva, atenția cuiva, că ceva în viață vine pe merit! Doar de dragostea noastră înșine putem fi siguri. Atât. Ne bazăm pe ceea ce ne putem oferi. Din afară, cum ne-o fi norocul. Dar nimic special nu vine la noi pentru că am mâncat tot și pentru că ne-am spus rugăciunile când eram mici. Nu mai puneți botul la minciuni! Și nici nu-i mai mințiți pe alții.

43 de ani avea femeia care s-a sinucis ieri în lac. Pentru femeile singure, 35-45 sunt vârste critice. Simți că îmbătrânești, vezi că deja timpul tău ca femeie se duce. E ceva în tine care îți spune că se mai poate și altceva care îți spune că ți-au rămas doar divorțații și ăia pe care oricum i-au refuzat toate. Ești între speranță și o renunțare amară, o frământare care te obosește. Eu de-asta am și renunțat la orice speranță, la 38 de ani, pentru că era chinuitor și nu se putea trăi în iadul ăla. N-a fost să fie și aia e, îmi văd de viața mea de femeie singură, că sunt destule bucurii și pentru omul singur. Revin la toamna lui 2014, Obregia. Mi-au dat o rețetă și m-au trimis acasă. 3 zile de anxiolitic pentru stabilizare și chiar din aceeași seară am putut dormi și mânca. Apoi 6 luni de antidepresive. Oricum le-am luat degeaba pentru că n-au rezolvat cauza, ci doar au mai atenuat efectul, ele intervin asupra neurochimiei cerebrale. Îți schimbă temporar percepția asupra realității, fiind inhibitoare ale recaptării serotoninei. La încheierea tratamentului, după un sevraj greu de suportat (e teribil de rău, oricât de încet le întrerupi), era Alexandra la fel de depresivă. Nu mai știam ce să mă fac. August, 2015, și-a făcut Alexandra blog ca să mai lupte cumva cu depresia (nici n-aș fi crezut că voi scrie mai mult de 3, 4 luni la blogul ăsta). Și, din noiembrie 2015, am băgat 3 ani de consiliere psihologică cu un psiholog bun. Fără cei de la Estuar, care ofereau consiliere gratis, fără Adrian, psihologul, care a fost minte și suflet pentru mine, nu știu unde eram acum. M-a prelucrat Adrian de nu mai are cum să mă doboare depresia. Nu m-a cocoloșit, nu m-a menajat. Mi-a dat soluții pentru a depăși momentele de criză, concomitent cu mesajul constant că trăim într-o lume fără niciun Dumnezeu (Adrian e ateu), fără nicio milă, fără nimic pe merit, în care doar noi înșine suntem acolo, pentru noi, în cele mai grele momente. De la consilierea cu el am rămas cu reflexul de a fi foarte atentă la ce se întâmplă cu mine și a lua măsuri imediat, la cel mai mic semn că ceva nu-i în regulă. Zilele trecute, când mi-am dat seama că, nu știu cum, o luam spre depresie, am lăsat totul pe plan secund și am căutat toate soluțiile ca să stopez starea aia în care alunecam. Acum mi-e bine. Ăsta e avantajul meu, că am ajuns o dată în fundul iadului și pot să recunosc semnele din timp, ca să evit să ajung iar acolo. Biata femeie care s-a aruncat în Lacul Morii, și alții ca ea, n-au știut cât de ușor e să aluneci pe o pantă la finalul căreia e doar moarte. Acum gândesc băbește și mi-e cu atât mai greu să-mi explic moartea ei, fiindcă era organistă la biserica Sacre Coeur, cânta și la Catedrala Sfântul Iosif, deci era o femeie credincioasă și putea vorbi cu un duhovnic, avem niște preoți de toată isprava iar eu am observat că atunci când primesc Sfânta Euharistie, capăt brusc o stare minunată, m-am împărtășit și azi, la Sf. Francisc la liturghie, și pluteam când am plecat, totul era aranjat în mine. E trist să frecventezi atât de des biserici și să sfârșești prin sinucidere.

Mereu să cereți ajutor când simțiți că nu mai puteți, că ceva e în neregulă, să căutați prezența oamenilor. Dacă vorbiți despre ceea ce vă doare, e mai ușor. Să vorbiți, pur și simplu. Să fiți între oameni, să vă hrăniți cu sfaturile și cu energia prietenilor. Da, sunt unele momente oribile, sunt dezamăgiri în dragoste, toți ne dorim să fim iubiți, toți ne dorim să ne trezim lângă un om drag, dar nu ne iese asta tuturor. Nu-i un capăt de lume. Ce fac eu când mă pălește gândul că nu am un partener, că nu mă ține de mână cineva și nu mă iubește? Îmi gătesc ceva bun, fac un duș și îmi pun măști, mă dau cu creme, mă uit la un film mișto, mă rog, bag tot ritualul de îngrijire care mă face să uit de starea aia nasoală. Sau am întrebarea de control: O situație are ca rezultat faptul că eu sufăr, plâng și intru în depresie? Gata, stop situație, nu mă mai gândesc, nu mai dau importanță. Tai din rădăcină ca să-mi fie bine. Nimeni nu e dator să te iubească, să se gândească la tine și n-o să mori dacă nu ai partener. Uite, eu n-am murit. Fac acum pe psihologa lui pește și cred că dezamăgirile astea în dragoste care rup mintea și sufletul cuiva, deschid de fapt răni vechi, lovesc unde s-a mai lovit deja, în perioada în care mintea acelui om era prea crudă ca să gestioneze o părăsire, o durere, singurătatea. Ce ușoară e viața mea de când am ales să nu mă mai îndrăgostesc! Ce relaxată și frumoasă! E atât de nedrept să fii încă tânără, frumoasă, să ai o carieră de muzician și să ajungi într-o situație atât de tragică pentru o dragoste neîmpărtășită, e chiar nedrept. De-asta eu sfătuiesc pe oricine să fie atent până unde începe să-l coboare suferința sufletească, pentru că e ca un halucinogen letal, îți paralizează conștiința, îți ia instinctul de conservare. Și e o situație foarte dificilă pentru că la o mână ruptă ți se pune ghips, la o tăietură ți se pun plasturi sau se suturează dar din depresie nimeni în afară de tine nu te poate scoate. De-asta unii iau antidepresive cu anii, alții iau 3 sau 6 luni, cum am luat eu. Sunt depresii care, cu tot tratamentul, cu toată consilierea, durează ani. Și sunt niște eforturi imense ca să ieși la mal din marea aia de durere și să vrei să trăiești, credeți-mă, e o luptă cruntă cu nevoia iminentă de a nu mai exista. Eu am avut ambiție și imensa baftă a susținerii unor oameni care au fost acolo pentru mine: prieteni, doctori, psiholog. Alții nu au nici forță interioară, nici oameni alături în momentele de criză. De fapt, dacă am avut ambiția nesănătoasă de a mă ține 2 ani după curul unuia care habar nu avea ce vroia, doar pentru că am crezut eu că e omul meu, a trebuit apoi să folosesc ambiția aia și ca să ies la suprafață din fundul iadului. Facem o prostie=plătim. Nu există prostie pentru care să nu plătești. Feriți-vă cu toată vigilența de a face prostii pentru care ajungeți să plătiți cu sănătatea , fizică sau mintală. E sfatul meu omenesc, din suflet.

Educație 2022

Ați văzut știrea cu cei 3 adolescenți morți în acel stupid accident auto la Cobadin? Rezumat: un băiat de 16 ani a furat cheile mașinii mătușii, a luat cu el două fete de 14 și 16 ani și, pe la miezul nopții, într-o super viteză, a lovit o altă mașină, ei s-au izbit apoi de tot ce le-a mai ieșit în cale, fetele au murit iar băiatul este în comă. Am văzut de vreo două ori imaginile de pe camere și e uimitor ce noroc a putut avea șoferul lovit de inconștientul ăla de copil. La secundă nu l-a omorât. După ce am văzut accidentul, m-am întrebat ce căutau copiii ăia, la miezul nopții (ora 01:35 e pe cameră), pe străzi, cu o mașină furată? Eu nu înțeleg cum de erau două adolescente aiurea prin comună, la 1 noaptea. Eu, când avem 14, 16 ani, nu intram în casă mai târziu de 10 seara. La 17 ani am avut primul prieten și îi ziceam mamei clar că la 11 noaptea voi fi înapoi acasă, când ieșeam cu el. Când mergeam la discotecă, îi ceream voie mamei. Copiii din generația mea nu ieșeau din cuvândul părinților. Nu hălăduiam noaptea pe străzi, părinții noștri știau la orice oră unde eram, jar mâncam dacă nu îi ascultam. Poate că am îmbătrânit, poate că am fost eu crescută prea strict dar nu am cuvinte să spun ce părere am despre halul în care sunt educate fetele acum. Părinții nu mai știu cum se educă o fată și din cauza asta se strică și băieții pentru că băieții mereu se vor duce după fete iar dacă fetele sunt scăpate din mână, grămadă sunt și băieții pe pantă, după ele. Dacă părinții acelor două copile le-ar fi ținut noaptea acasă, cum e normal, n-ar mai fi avut amărâtul ăla la cine să se cocoșească, cui să se laude cu abilitățile de automobilist și n-ar fi murit aiurea toți 3. Țineți-vă fetele, dacă aveți o demnitate ca oameni și dacă înțelegeți de ce v-a dat Dumnezeu fete.

Eu mi-am dorit băiat și, recunosc, mi-ar fi fost greu dacă aveam și fată pentru că băiatul se educă într-un fel și fata altfel și mereu ar fi trebuit să fiu atentă când la unul, când la celălalt. Pe băiat să-l învăț că poate să rupă norii, să-l văd că-și ia rucsacul pe umăr și pleacă fără griji la treburile lui, pe fată s-o învăț cât e de prețioasă și cât trebuie să fie de discretă și de precaută. Sunt uimită să văd cum le permit părinții unor fete să iasă din casă, cu ce haine. Mă întreb dacă ele chiar au părinți. Umblă vara asta în niște pantaloni de li se văd fesele. E la modă să te îmbraci ca o rapandulă și ele nu trec nimic prin filtrul gândirii și ies pe stradă ca niște rapandule. Păi dacă aveam o fată și o vedeam că vrea să iasă din casă cu pantaloni din care să i se vadă curul, se lăsa rău. Dacă nu înțelegea de vorbă bună, jar mânca. Să îi miroasă golanii și moșii pi*** când urcă pe scări la metrou? Chiar în halul ăsta să fii, ca fată? Să formezi o femeie lipsită de demnitate e un eșec total, ca părinte. Dar am impresia că unii fac copii doar de dragul de a bifa că au plodit. Ajung copiii la maturitate lipsiți de orice educație pentru că părinții i-au aruncat în lume exact cum puiesc animalele. La întâmplare. De-asta ajung nefericitele astea la 14 ani în pantaloni cu curul la vedere și moarte la miezul nopții pe străzi, în mașini cu toți golanii. Pentru că părinților nu le pasă de ele. Dacă îți pasă de fata ta, ai grijă de ea și nu o lași să fie o căzută. Era ieri în metrou o fată de vreo 15 ani, avea buzele umflate cu nu știu ce maglavais, cum își fac acum toate amărâtele, de zici că le-a înțepat albina de gură și că au făcut reacție alergică. Evident că arăta ridicol, n-ai cum să fii altfel decât ridicolă dacă îți batjocorești în felul ăsta tinerețea. Mă întrebam unde era mama ei când ea a făcut așa ceva. Ce pana mea păzesc oamenii ăștia de au ajuns fetele lor ultimele rebuturi ambulante? Eu i-aș da în judecată pe toți eșuații ăștia care nu sunt în stare să-și educe copiii. Nu mai există absolut nicio decență. Pe cât de mult mi-aș fi iubit copiii, pe atât de strictă aș fi fost cu ei, dacă i-aș fi avut. Altfel nu educi un om, pentru că omul e o ființă îndreptată natural spre cădere și trebuie foarte bine disciplinat, ca să-l poți ridica deasupra naturii umane, atât de vicioasă și de rea. Eram azi în AFI, coboram pe rulantă iar în spatele meu, un copil de vreo 3 ani, urcase pe o scară și cobora odată cu mine, foarte entuziast. Lângă el, tatăl lui îi zicea: „Te rog, tati, te rog, hai să nu ne mai dăm cu rulanta, am întârziat, gata, e ultima oră, ți-am mai zis, te rog.” Când au coborât, puștiul iar vroia să urce iar taică-su tot încerca să-l țină. Dacă tu, ca tată, te rogi de un copil de 3 ani, care are creierul în formare și nu trebuie să ia singur ce decizii are el chef, mai bine îți puneai prezervativ sau n-o mai făceai cu fraiera aia care a luat de bărbat un papă-lapte ca tine. Nu mai au tații nicio autoritate în fața copiilor și ajung ăștia în adolescență de nu știu nimic de capul lor pentru că n-au fost formați de autoritate paternă. Nu zic să fii un terorist cu copiii tăi, dar să știe clar de da și de nu, să știe clar ce e o interdicție, să știi la orice oră unde sunt, cu cine umblă și să îi ții din scurt în anii de formare, ca să te asculte și când au crescut. Dacă tu, când are 3 ani, te rogi de el să nu se mai dea a cincizecia oară pe scara rulantă și nu ești în stare să-l iei de acolo și să pleci unde ai treabă, o să ți-o iei grav de la el când va avea 16 ani. Parenting prost înțeles. În loc să înțeleagă cum trebuie educat un copil, ei au înțeles că trebuie să-l lași fără educație, sălbăticiune scăpată în lume. Nu cumva să rănească sensibila ființă luând-o pe sus de pe scara rulantă. Să nu-i produci o traumă. E la modă să spui că ai rămas cu o traumă pentru că atunci când erai mic, nu te lăsa maică-ta să te dai cu curul de pământ cât aveai tu chef și să urli de să deranjezi un cartier întreg.

E mare păcat că nu se poate monitoriza, în fiecare familie, ce fel de indivizi livrează societății. Să-i naști nu e suficient. Nici măcar nu-i faci tu, pentru că nu le faci vreo unghie sau vreun fir de păr. Dar după ce îi naști, ești responsabil să-i crești. Iar dacă ajung la 14, 16 ani, să pună în pericol siguranța în trafic și să moară pentru că au furat mașina mătușii, dar nimeni din familii nu știa ce naiba făceau ei la 1 noaptea, ești un părinte complet ratat și ești responsabil pentru tot. În primul rând, țineți-vă fetele. E acum la modă feminismul deșănțat: să facă fetele ce vor, că mii de ani au fost oprimate, să se înfigă pe unde vor, să rupă clubul de la 14 ani. Învățați-vă fetele să fie decente pentru că decența bărbaților e în acord cu decența femeilor. Nimeni nu mai aduce în discuție faptul că atât îi trebuie unui băiat, să îi fluture o fată flocii pe la nas. Se duce bărbatul după pi*** și în cuibul de șerpi. E un haos total modul în care li se permite fetelor să socializeze cu băieții, mai ales de când au acces liber la pornografie și au mințile murdare de la 8, 9 ani. Eu sunt mai de modă veche, așa, dar nici n-aș fi avut o panaramă la ușă, dacă aș fi avut o fată. Fata să știe cât face pi*** ei, să înțeleagă că nimic nu este pe lume deasupra femeii și să nu umble aiurea prin parcuri cu golanii în miez de noapte. Să ai acum parteneră o fată bine crescută, e o binecuvântare, o șansă. Mi-e ciudă când văd ce ieftine ies din unele familii, în loc să iasă niște bijuterii. Dar na, majoritatea covârșitoare a celor care vor citi acest articol va spune că sunt o misogină depășită, că vreau să fie îngrădite libertățile femeilor, că e bine să lași copiii să facă ce vor. Până ajung să se facă zob cu mașina pe drumuri.

Noi să fim sănătoși

Astăzi voi scrie, cu exemple concrete, despre zile de căcat, zile oribile, crunte, cum mai vreți voi să le ziceți și despre cum am găsit eu rețeta să le fac față.

De vreo lună, se întâmplă în viața mea niște lucruri de zici că am sărit din avion fără parașută. Cu toată viteza, 48 kg, în picaj, imposibil să sfidez forța gravitațională. După o primăvară de vis, o vară de coșmar. Am momente în care mă întreb de ce n-am murit încă. Dacă aș fi vreo habotnică sau dacă aș avea un nivel precar de educație, m-aș gândi că m-a blestemat cineva, că diavolul se ține de capul meu dar nu-i așa. În viața oricui sunt momente bune și rele. Doar că la mine alea bune vin grămadă odată toate și alea rele la fel. Ba entuziasm, ba depresie.

M-am trezit azi dimineață la 5:15. Pusesem alarma pentru că trebuia să ajung undeva. Când m-am trezit, iar mi-a venit în gând întrebarea de ce n-am murit în somn în loc să mă fi trezit și mi-am zis: Pana mea, am făcut depresie. La 5:45, pe jumate adormită, ieșeam pe ușă. Pe la 9:00 eram înapoi acasă. Picam de somn și mi-am zis că fac rapid un duș și mă bag la loc în așternuturi, să mai prind vreo două ore de somn. Eram năucă de oboseală. Când eram în baie, am auzit tonul de mesaj la telefon, am citit mesajele când am ieșit. Ceea ce am aflat m-a lovit ca o sferă de-aia uriașă folosită la demolări în construcții. Instant, neașteptat, dărâmător. Câteva minute am fost atât de stupefiată, încât nici n-am știut cum să reacționez. Apoi mi-am zis: O să plâng. Toată ziua asta va fi complet blocată pentru că doar o să plâng. Nu pot să mai fac altceva. Simțeam că, dacă în următoarele minute nu mi-aș fi permis să plâng, toată durerea pe care o aveam în zona toracică ar fi găsit loc să iasă din mine pulverizându-mi sternul și coastele. După 3 ore de plâns, aveam pleoapele de parcă mă înțepaseră viespiile, mă durea burta și îmi venea să vomit dar am reușit să mă opresc un pic, cât să mă bag în așternut și să dorm vreo 40 de minute. Când m-am trezit, nici nu am apucat să deschid ochii, că deja plângeam iar. Am reușit într-un final să mă opresc, să realizez că nu mai am nicio presiune în cutia toracică, deci reușisem să potolesc toată durerea aia de suflet. Bun. Mi-am tot dat cu apă rece pe ochi ca să arăt măcar un pic a om, am mâncat ceva și am ieșit în oraș. Evident că abia mă târam, dar mereu o plimbare îmi face bine și chiar era o zi frumoasă. Când am obosit de umblat, mi-am luat niște dulciuri, le-am mâncat pe o bancă din parcul cu monumentul țeapă din Piața Revoluției și mă bucuram că îmi mai revenisem, chiar îmi era bine. Stăteam eu pe net și brusc, display negru. Telefon mort, deși tocmai văzusem că mai aveam 67% baterie. Orice i-am făcut, nu mai merge. Pe 29 august se făceau 2 ani de când îl luasem și mi-am amintit ce spunea un coleg al meu, că electronicele ți se strică exact cu câteva zile înainte sau după perioada de garanție. Într-o zi în care m-am trezit iar cu gândul că încă n-am murit, în care am plâns până am zis că îmi dau mațele, am rămas și fără telefon. Mâine trebuie să-mi cumpăr altul și nu mai pot de drag cu gândul la ora aia în care stau și bibilesc la el și îi fac toate setările.

Indiferent cât ar fi de greu, chiar dacă ni se strică telefonul, dacă avem probleme cu banii, dacă aflăm vești rele și plângem, dacă ne lovesc ghinioanele, un lucru e cel mai important: să fim sănătoși. Nimic nu e mai rău decât să fii bolnav. În 2020, când am căzut pe scări și au urmat 6 luni de șchiopătat cu piciorul drept, a fost rău. Durerile, hematoamele, recuperarea, un chin. Abia acum mi-am revenit complet și îmi ziseseră ortopezii că în 2 ani îmi revin. Când ajungi cu salvarea la spital, cum am ajuns eu atunci, îți dai seama ce căcat e că ți s-a stricat telefonul sau că s-a inundat casa. Oricât ar fi de greu, oricâte mizerii mi-ar face alții (pentru că am pățit nasoale luna asta), contează că sunt sănătoasă. Parcă văd că mâine îmi cade vreun balcon în cap și se termină și singurul meu motiv de optimism. Orice ar fi, gândiți-vă că nu aveți vreun diagnostic de tumoră, de boală incurabilă, aveți mâini, picioare, creier, ochi. Eu acum las baltă orice grijă și mă concentrez pe moralul meu ajuns dubios de jos. Fac calcule, mă gândesc cum naiba în iunie eram cel mai fericit om și acum plutesc pe marea depresiei. Sănătatea mea e pe primul plan. Orice s-ar mai întâmpla, trebuie să plutesc și să nu mă scufund, până ajung la mal. Faptul că azi am plâns atât, m-a ajutat să mai eliberez și din gândurile negre, chiar mă simt mai relaxată. Permiteți-vă să plângeți de câte ori simțiți nevoia pentru că, în mod inexplicabil, ajută enorm. Uite, după o perioadă fericită a vieții, se poate să-ți cadă în cap tot felul de rele. Să ajungi brusc de sus, jos, te zdruncină atât de tare, încât ai ceva de muncă pentru a restabili echilibrul. Dar cel mai important e să fim funcționali. Pentru nimic în lume nu vă lăsați să ajungeți atât de jos încât să vă fie afectată sănătatea. Poate că spun niște truisme, oricine știe asta dar uneori ești atât de copleșit de valuri, încât uiți să dai din mâini și te scufunzi. Lumea asta are nevoie de noi sănătoși iar dacă suntem bolnavi și nefolositori, ne dă cu piciorul ca unor gunoaie. Stand and fight.

Azi îmi tot veneau în minte două versuri din Viața complicată cu Pasărea Colibri: Stai drept și fă-i față/ I-o atât de complicată viață. Îi tot auzeam vocea lui Pittiș și mi-am amintit cu drag și cu nostalgie de el. Și îl mai auzeam și pe Tankian cu Such a lonely day/ And it’s mine/ The most loneliest day of my life/ Such a lonely day/ Should be banned/ It’s a day that I can’t stand. Nu sunt un om perfect. Momentele mele bune sunt minunate și cele grele sunt un iad. Aș vrea să fiu un om perfect dar nu-mi iese. Spunea Sadhguru odată că nu oricine poate face depresie iar dacă mintea ta a avut capacitatea de a te duce până la depresie, profită de capacitatea ei de a te duce mai sus decât pot ajunge mințile altora. Îi mulțumesc minții mele care se bucură la un nivel pe care doar ea îl înțelege dar ce mă necăjește când se întristează și sunt on the edge! Sunt un om hipersensibil și, de fiecare dată când trebuie să recunosc asta, mă simt de parcă ar trebui să recunosc că am o boală incurabilă sau un handicap de care mi-e jenă. Uneori mi se pare amuzant că ar trebui să mă bucur la gândul că ar veni Isus a doua oară, că am ieși din morminte și ne-am reîncepe viețile. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau înapoi un corp de 1.57 metri și o minte dusă cu sorcova. De 40 de ani mă zbat cu ele prin lume. Să le recapăt pentru veșnicie? E deznădejde, nu bucurie.

Încă simt nisip în ochi de la cât am plâns azi, îmi cade capul pe laptop, de oboseală, și mâine trebuie să merg să-mi cumpăr telefon. Am picioare ca să merg la magazin. Always look on the bright side of life. Dar până mâine, nu se știe. Nimic nu e garantat. Poate că, după căderea din avion, sunt deja aproape de pământ și mâine ar fi marea coliziune.

Bucuria omului răutăcios

În banca din spate, ridică Alexandra o mână, agită două degete și vrea să-și spună și ea părerea. Despre ce? Despre litoralul pustiu de anul ăsta. Sau, mă rog, porțiunile pustii din el.

Eu nu sunt un om bun. Cei care spun despre mine că sunt un om bun, probabil că nu mă cunosc îndeajuns. Sunt un om răutăcios. De aceea, recunosc, mă bucur dacă șnapanii de patroni de la mare stau și se bat de muscă, în lipsa turiștilor. Sau se bat cu pumnii în cap pentru că dau faliment. În 2017, v-am povestit în două dintre cele mai bune articole ale mele ce mizerii am putut suporta din partea angajatorilor de pe litoral. Eu măcar am primit niște bani (minim pe economie) dar alții lucrau degeaba un sezon întreg, numai pe minciuni și promisiuni sau mai luau și bătaie dacă își cereau drepturile. Am fost șocată să văd, chiar zilele trecute, articolul unui tânăr care povestea că și acum, în 2022, se practică așa ceva. Merg tineri din diverse orașe să lucreze pe litoral, li se promit cazare, masă, pe lângă salariu, și sunt ținuți în niște cotinețe cu mucegai, le dau resturile care rămân de la clienții din restaurant și sunt păcăliți cu banii. 2022, oameni buni. Păi nu merită patronii ăia să dea faliment? Uimitor este că, deși atitudinea asta mizerabilă e în defavoarea lor, ei continuă la fel, de 30 de ani. Scufundă propria barcă dar tot continuă să scobească la ea și s-o umple cu apă. De avari, de răi și de needucați ce sunt.

Cum își batjocoresc angajații, la fel batjocoresc și clienții. Mâncare veche, prețuri uriașe, comportament infect. Eu merg la Mangalia pentru că e orașul meu natal dar, ca turistă, n-aș călca pe litoral. Să mă îmbolnăvești pe banii mei, să răcnești la mine sau să mă sfidezi ca pe un gunoi, să-mi strici vacanța, pentru ce? Când, la o aruncătură de băț, turcii tratează turiștii regește în resorturi. Nu am mers pe litoral în alte țări, ba n-am avut bani, ba nu m-a tentat (mă îngrozește ideea călătoriilor lungi). Mă mulțumesc cu micile mele vizite acasă dar poate că, vreodată, aș merge și în alte țări. Pentru mine ar trebui inventată teleportarea. Nu suport călătoriile. Dar să revenim la ciumăfăile care acum se vaită că nu au turiști. Când îmbolnăveau oamenii cu mâncare alterată sau îi cazau în camere cu gândaci, nu le mai venea să plângă. Pentru mine este șocant că încă mai sunt turiști care merg la noi pe litoral (cică Eforiile ar fi pline). Cred că sunt genul ăla de oameni care nu văd o vacanță altfel decât între tarabe sărăcăcioase cu prosoape de plajă (cu femei topless), cu jucării gonflabile atârnate grămadă pe o sfoară și cu papuci care put a plastic încins. Cu gogoși slinoase și cu șaorme. Cu ospătari sictiriți și vulgari. Cu vânzători ambulanți de porumb și cu plimbări seara pe promenadă, unde trebuie să-i cumperi copilului o sabie de-aia care pâlpâie multicolor și floricele de porumb cu arome. De ce credeți că nu merg eu vara la mare? În extrasezon nu văd toată colcăiala asta poluându-mi orașul. Știu că există, dar măcar vara stau departe de ea. Așa hotelieri, așa turiști.

Evident că lucrurile își vor reveni. Va trece războiul, va trece criza, va trece pandemia lui pește și iar se va aglomera litoralul. Dar acum am și eu momentul meu de bucurie. Falimentul pe ei. Oameni neserioși, puși doar pe căpătuială. Câte suportă angajații din partea lor! Angajatorul român, un blestem. Lucrez de 20 de ani, chiar în vara asta sunt 20 de ani de la primul meu loc de muncă. Era 2002, aveam 19 ani și eram debarasatoare la o autoservire în Saturn. Am dat link mai sus către articolul în care am povestit despre ilegalitățile și condițiile mizerabile de acolo. Din 2002 până acum, după toate experiențele pe care le-am avut, cu mâna pe inimă vă spun, angajatorul român este o otravă. Singurii care mi-au respectat drepturile și au fost cu totul în legalitate au fost străinii. Când lucram în multinațională, nu mă temeam că voi fi batjocorită sau că aș fi avut un contract păgubos. Românii caută să te f*** din absolut orice chichiță la contract sau ignorând cu nesimțire prevederile contractuale. Nu vorbesc de plata la gri (pentru că taxele salariale chiar sunt foarte mari), vorbesc de nesimțire și batjocură. Te agresează verbal, sexual, negociază niște rahaturi de salarii, caută să nu-ți plătească orele suplimentare, te cheamă în probă neplătită deși este ilegal (iar proștii încă se duc la așa ceva, ei susțin mizeria asta pentru că o acceptă). De răi ce suntem o să dispărem. Vedeți toate șaormeriile, covrigăriile, restaurantele și hotelurile care au personal din Asia? Răutatea angajatorului român a alungat românii din propria țară. Au lăsat oamenii tot și au plecat la joburi decente, în țări civilizate și nu se vor mai întoarce. Noi ne gonim din țară, unii pe alții. Țara asta va face, în următoarea sută de ani, un schimb rasial masiv. Așa cum românii au rămas în Olanda, Austria, Germania, vor rămâne aici și Nepalul, Vietnamul, India. Nu regret nici o secundă că nu am copii, ba chiar mă bucur. Nu meritau să crească în chinul ăsta. Mă uit în urmă și văd 20 de ani de muncă în care, uneori, am fost un nimeni pentru angajatori, oricât suflet am pus, oricât de bine îmi făceam treaba. De ce să fi trăit și copilul meu așa ceva? Văzusem ieri un articol despre Nicola Peltz, nora familiei Beckham. E fiică de miliardar și s-a măritat cu fiul unor miliardari. Ea niciodată nu va trăi o viață ca a mea. Gândesc ca o snoabă, gândesc nerealist, dar nu înțeleg de ce să exiști dacă nu ai o viață ca a ei. Te naști ca să te chinui? Ce sens are? Să tremuri că ai de plătit rata, să tremuri că poate nu găsești o grădiniță pentru plod, să tremuri că poate mai vine un lockdown și îți pierzi locul de muncă? De ce să întinzi de o viață chinuită? Știu, nu putem fi toți bogați, unii s-au născut doar ca să fie amortizor pentru ca bogații să calce pe moale. Măcar o minimă bucurie avem când niște exploatatori și-o iau în bot. Ca patronii de pe litoral. Or fi și corecți unii dintre ei. Or fi și corecți unii dintre ei? Asta e, victime colaterale.

Ați urmărit momentul meu de răutate. Vă mulțumesc pentru atenție.

Cine omoară Bucureștiul

Probabil vă așteptați să scriu despre trafic, poluare sau sau cine știe ce alt subiect abordat zilnic. După părerea mea, lucrurile stau altfel și voi detalia acum.

Poate ați aflat că se va demola cathedral plaza. Cât de ridicol sună, cathedral plaza, în condițiile în care au fost în procese cu Biserica Catolică ani de zile pentru măgăria pe care au făcut-o. Atât de neom să fii, încât să numești cathedral plaza o clădire pe care o construiești ilegal lângă o catedrală pe care riști să o distrugi exact cu acea construcție.

Indiferent câți bani ar avea unii, ca oameni sunt 0. Dacă nu știți despre ce este vorba: exact lângă catedrala Sfântul Iosif s-a construit, cu avize luate probabil pe șpăgi, o ditamai clădirea de birouri care pune în pericol fundațiile tuturor clădirilor din jur (clădiri de patrimoniu), se pișă cu boltă pe planul urbanistic zonal și au fost ani de procese, până în 2013, când justiția a decis că nu are ce căuta acolo și abia acum, Nicușor Dan a semnat dispoziția de demolare. Oprescu și Firea au fost ocupați cu pesedisme de-ale lor, n-au avut timp și chef să semneze. Pe scurt, aceasta e epopeea unei mari aberații.

În 2015, când am fost pentru prima oară la catedrală, am trecut, evident, pe lângă clădirea care era deja evacuată. Mi s-a părut incredibil cum s-a putut ridica, pe un spațiu atât de îngust, colosul ăla. Inconștiență totală. Oamenii banului, oameni fără nicio logică. Din aprilie, de când sunt catolică, merg frecvent la catedrala Sfântul Iosif, la liturghii. Am fost și aseară la adorația euharistică, excepționale momente, de nedescris. N-aș fi crezut că voi găsi un loc care să mă întâmpine cu asemenea energii, cu asemenea experiențe, cu asemenea oameni. Dacă simțiți că nu v-ați găsit locul, nu încetați să căutați. Eu nu m-am oprit din căutări până când nu am găsit această compatibilitate fantastică. Aș dormi la catedrală, mai ales în nopțile astea calde și frumoase, mi-aș lua așternuturile și aș dormi pe o bancă din curte, pe care stau eu de obicei dacă mai zăbovesc pe acolo. Văzută din afară pare austeră, impunătoare, parcă nu-ți vine să intri dar în interior este o bijuterie iar preoții noștri sunt și ei niște oameni calzi și primitori. Referitor la nedreptatea care s-a făcut acelui edificiu, scriu și din postura celui care judecă la rece, logic, dar și a celui care povestește despre un loc de suflet.

N-am avut ceva mai bun de făcut și am intrat pe pagina de fb a lui Nicușor Dan ca să văd comentariile referitoare la decizia de demolare. Nu mi-a venit să cred că erau persoane care scriau: „Dar de ce s-o demoleze? A costat atâția bani! Dar nu e urâtă, e frumoasă! De ce să demolați tot? Nu mai bine o faceți adăpost pentru copii orfani sau spital?” Un domn, probabil arhitect, postase un comentariu în care le-a explicat că trebuie demolată pentru că e atât de uriașă, încât greutatea ei scufundă clădirile din jur, nici măcar n-ar fi trebuit construită. În aceeași seară, părintele Tarciziu Șerban a explicat într-un interviu că, la un cutremur mai puternic, unda de șoc care s-ar produce de la imensitatea aia de clădire, ne-ar dărâma catedrala. E logic, doar ceva fizică trebuie să știi ca să înțelegi de ce trebuie demolată eroarea aia și că nici n-ar fi trebuit construită. Cum să spui că mai bine o facem adăpost? Era suficient să te uiți la pozele de profil ale indivizilor care spuseseră că nu ar trebui dărâmată, și îți dădeai seama care e materialul. Nu contează câți bani a costat. Ce ne pasă nouă cât a costat? Sunt banii unor oameni puși pe căpătuială cu riscul de a distruge tot în jurul lor. Să plătească de 10 ori mai mult pentru cum au batjocorit zona aia! Da, nu este urâtă, nu știu de ce s-a mers mult pe ideea că este o clădire monstruoasă. Nu e urâtă dar halul în care a fost înfiptă complet aiurea între clădiri joase care au un stil arhitectonic total diferit de ea, o face extrem de urâtă. Ați fost vreodată în curtea catedralei? Te uiți în sus și simți cum îți vine fix în cap aberația aia de clădire. Cine a proiectat așa ceva, e un retardat. Într-o zonă cu clădiri de birouri n-ar mai fi deloc urâtă, s-ar încadra perfect. Dar nu toți au simțul măsurii sau măcar bun simț.

Vă dați seama că, dacă am trăi într-o țară civilizată, eu n-aș fi fost nevoită să scriu acest articol? Vă dați seama că, într-o țară civilizată, unde oamenii nu sunt analfabeți funcțional, nimeni nu s-ar fi întrebat de ce trebuie demolată cathedral plaza? Vă dați seama că un om de 20, 30 de ani, alfabetizat, ar trebui să înțeleagă de ce nu construiești o clădire de birouri cu enșpe etaje lângă o catedrală din 1883? Ăștia omoară Bucureștiul, nu poluarea, nu aglomerația. Oamenii proști care îl populează. Evit pe cât posibil să folosesc cuvântul prost pentru că este jignitor și foarte dur dar nu am alt cuvânt cu care să descriu toată fauna care mișună prin București. Oameni fără niciun simț estetic, fără educație, dar cu multe păreri, pe care le mai și cred corecte. Sunt în București din 2004 și am cunoscut de-ăștia cu sutele, începând cu colege de apartament sau de serviciu. Ca să vă formați o idee, Bucureștiul este, în mare parte, populat cu persoane atrase magnetic din sate sau mici localități din zona de sud. Cum am venit și eu din Mangalia, doar că eu nu arunc tampoane în wc, nu îmi țin gunoiul nedus cu zilele, nu mă cert cu lumea în metrou sau supermarket, nu arunc perne pe ghena de gunoi, nu mă îmbrac de parcă aș fi adunată cu razia de pe centură și înțeleg de ce căcatul ăla odios de cathedral plaza trebuie demolat. Dar mulți dintre „bucureștenii” ăștia naturalizați, care acasă la ei duceau gunoiul devale și în București îl aruncă pe geam, sunt exact cum am descris mai sus. Și au impresia că dacă se îmbracă de la mall și dacă și-au băgat nu știu ce mizerie de acid în buze sau dacă se plimbă prin centrul istoric, înțeleg cum stă treaba cu clădiri de birouri puse aiurea pe Berthelot. Nu doar că au venit ăștia cu ghiotura, dar mulți bucureșteni care aveau o educație bună, au emigrat. În felul ăsta a și scăzut media de inteligență și civilizație în oraș. Peste asta, ajutoarele sociale și faptul că politicienii descurajează poliția să intervină asupra unei categorii sociale cu grad ridicat de infracționalitate, au înmulțit paraziții ca ciupercile după ploaie. Jeg, analfabetism, craci desfăcuți toată ziua și copii turnați aiurea, doar ca să mai aibă un venit în plus, ca să lenevească la o sămânță în fața porții, într-un morman de mizerie. Proști și paraziți infecți, un duo perfect pentru scufundarea Bucureștiului. Eu văd diferența dintre Bucureștiul din 2004 și cel din 2022. Arată mai bine clădirile, la fațadă e mai bine. Dar structura umană e într-un proces ireversibil de degradare. Oamenii fac lumea să se miște și dacă majoritatea e compusă din proști și paraziți, ea dictează direcția mișcării.

Mulți s-au arătat entuziaști de perspectiva demolării acelei clădiri de birouri. Chiar cu o zi înainte de anunțul demolării treceam pe acolo, m-am oprit și m-am întrebat când o vor dărâma odată, că n-are cum să mai stea mult degeaba în drum. M-am uitat cât de aproape e de catedrală și m-a întristat gândul că, la cât de prost se lucrează acum în România, numai cu ageamii, demolarea ei va fi periculoasă. Nu trebuia să fi fost construită. Răul deja a fost făcut. Iar pentru noi răul va continua, prin lipsa de educație și înmulțirea celor cărora li se pare îndreptățit să spună: „Da’ de ce să dărâmați dom’le frumusețe de clădire? Ce dacă e lângă catedrală? O faceți adăpost.” E 2022 și o parte dintre noi înțelege ce nedreptate umană și arhitectonică s-a făcut. În 2042 s-ar putea să nu mai fie mulți care să înțeleagă. Ei vor omorî Bucureștiul.

Recunoștință completă

De mult timp nu mai băusem lapte cu cafea și îmi era tare poftă. Am cumpărat azi lapte, am făcut acum o cafea tare (decofeinizată), le-am combinat și, pe cât îmi place să beau acest mix delicios, pe atât de mulțumită și de împlinită scriu un articol cum n-am mai scris până acum.

Cui sunt recunoscătoare? Lui Eduard și Andrei (nu dau nume reale pe blog pentru că protejez identitatea celor despre care scriu). Eduard are 31 de ani, Andrei are 64 și sunt doi bărbați care mă plac foarte mult. Ca să nu spun vorbe mari și pentru că nu pot ghici ce-i în sufletul și mintea altora, mă rezum la a spune că ei mă plac foarte mult. Pe Eduard îl știu de mai bine de un an și a fost aproape șocant pentru mine, săptămâna trecută, să-mi dau seama cât de mult mă place acest om și cum nu observasem cât se învârtea prin jurul meu de câteva luni. Am fost atât de amărâtă de ceea ce s-a întâmplat la Crăciun în 2020, încât n-am vrut apoi nimic, nimic altceva decât să nu-mi mai placă niciodată vreun bărbat, putea să treacă și Mister World pe lângă mine, puțin mi-ar fi păsat. Eduard este foarte frumos. E genul de bărbat pe care cred că l-ar plăcea orice femeie. Înalt, suplu, drept de zici că-i modelat cu firul cu plumb, spătos, cu păr brunet de lungime medie, politicos, bine îmbrăcat. Și plin de el, ca orice bărbat atrăgător, deh. De-asta nici nu îl priveam cu atenție, ci doar schimbam amabilități când îl întâlneam. Asta îmi mai lipsea, să mă uit la așa bunăciune, când eu am aproape 40 de ani și mai am în față doar menopauză, bătrânețe, moarte. El are de ales între de-alea de liceu și fix eu lipseam să-l plac. Wtf, am și eu o demnitate. Cred că ceea ce i s-a părut omului atât de atrăgător la mine, e tocmai faptul că treceam mereu pe lângă el cum treci pe lângă afișele spectacolelor de revistă în care joacă toți expirații care făceau pe vremuri show la emisiuni de bingo. O singură femeie îl ignora: eu. Săptămâna trecută a avut o atitudine atât de evidentă, încât m-a lăsat mască. Nici nu știam cum să reacționez. Pe de-o parte pentru că mi se părea incredibil, pe de altă parte pentru că mi-am dat seama că sunt luni de când era teribil de bucuros să mă vadă dar eu crezusem că doar era amabil. Îmi venea să-l întreb: Măi, băiatule, ce vezi atât de interesant la mine? Am 39 de ani. Sunt pline parcurile de prospături, de-astea cu pantalonii până la fund, carnea tare pe ele. Ești gerontofil, ești chior? Vrei să vezi cum e să f*** babe și m-ai găsit pe mine? Recunosc, nu înțeleg motivele pentru care un bărbat ar considera atrăgătoare o femeie mai mare ca el. Cred că e ceva instinctiv ca un bărbat să fie atras de femei cât mai tinere, de exemplu liceene sau studente, pentru că sunt fertile, sunt proaspete, drăguțe. Dar nu nu poți ști ce fantezii are fiecare. E un mister motivul pentru care Eduard mă place așa de tare, probabil că-i va trece curând, când va da cu nasul de vreo sexoasă de 25 de ani. Plus că relația noastră e de așa natură, încât nici nu cred că are voie să-mi propună să ieșim. Dar nu contează detaliile astea. Contează că undeva, cineva se bucură să mă revadă și gravitează în jurul meu ca un satelit.

Trecem la al doilea cineva, Andrei. Faptul că mă place și un bărbat de 65 de ani, e ceva mai liniștitor. E logic să-ți placă o femeie de 39 de ani când ai 65. Nu mă întreb de ce mă place, m-aș fi întrebat de ce nu m-ar fi plăcut. Dacă ai 39 de ani și nu se uită la tine unul de 65, situația e gravă. Nu e un om libidinos, e sincer, discret. Mă place la fel de sincer ca și Eduard. Faptul că, în cazul amândurora, eu nu am absoult nicio reacție, le dă lor spațiu să se desfășoare cum le dictează sufletul. De ce nu am nicio reacție? Pentru că ei, în afară de a gravita în jurul meu, nu fac nimic altceva. Dacă mi-ar zice vreunul: Alexandra, mie îmi place de tine, aș avea și eu ceva de zis. Dar așa, îi las să se învârtă în jurul meu până li se termină carburantul, n-am ce să fac. Plus că nici nu-mi place în mod special vreunul dintre ei și nu îi încurajează faptul că nu dau vreun semn. Eduard și-ar trăi pasiunea cu mine până ar da de una mai tânără și m-ar lăsa baltă iar Andrei e un om bun, amabil, dar nu am nicio atracție pentru el și este conștient de asta. Eduard și Andrei nu se cunosc, ne vedem în medii diferite, specific asta ca să nu se creeze confuzii.

Le sunt recunoscătoare acestor 2 bărbați pentru că, deși n-o să le-o spun niciodată, admirația lor îmi dă o liniște interioară profundă și a venit într-un moment în care eram convinsă că eu, ca femeie, nu mai am nicio șansă, că n-o să mă mai placă cineva vreodată. Fiecare le are pe ale lui, eu am să duc tot restul vieții tristețea că nu am familia pe care mi-am dorit-o atât, că am sperat degeaba să întâlnesc un bărbat cu care să pot avea o familie. Poate că ei au impresia că puțin îmi pasă, dar toată atenția lor e un prea-plin pentru un om lipsit de dragoste și de orice nădejde pentru viitor. Nici nu fac vreo diferențiere între ei, deși unul e frumos ca un top model iar celălalt e un om în vârstă, pentru că nu poți puncta admirația cuiva, poți doar să fii recunoscător. Nu sunt eu așa de frumoasă pe cât mă văd ei, dar aprecierea lor, atât de sinceră și de completă, îmi dă un optimism, o bucurie și o senzație de plenitudine pentru care le mulțumesc. N-am făcut nimic, absolut nimic pentru ca ei să mă placă și e atât de bine să vezi că primești ceva de la oameni! Din contră, chiar am fost atât de închisă și de indiferentă, încât mi-am dat seama abia după luni de zile cât mă place Eduard. Îmi amintesc un moment, era ianuarie, prima mea zi de post negru și, pe la ora 16:00, am avut vreo două minute în care corpul meu mi-a spus: Vai, Alexandra, ce liniște e! Era pentru prima oară în viața mea când trăiam așa ceva. Am stat, pur și simplu m-am oprit și m-am bucurat de acel moment, o pace interioară totală. Acum îmi aduc aminte că Eduard era la câțiva pași de mine, ne-am privit câteva secunde, eu cu extazul ăla de ascet al lui pește prăjit, el cu zâmbetul lui politicos și senin. Vedeam prin el, nici măcar nu fusesem conștientă de faptul că cineva mă surprinsese în acel moment de completă armonie între mine și stomacul meu gol. Ce-mi păsa mie de Eduard? Omul e din altă ligă. Ce i-o plăcea la mine, Doamne?

Mai și iunie au fost niște luni excepționale dar acum lucrurile nu mai sunt atât de armonioase în viața mea. Cu atât mai mult valorizez acest sentiment de importanță și de siguranță pe care mi-l oferă atenția celor 2. Le doresc să întâlnească oameni care să-i vadă măcar la fel de frumoși pe cât mă văd ei pe mine. Sunt foarte importanți pentru mine, deși nu cred că am să le-o spun.