Tupeul matahalei invincibile

Saptamana trecuta s-au implinit 70 de ani de la niste evenimente care pe mine m-au facut sa imi pun mari semne de intrebare in privinta calitatii umane a unora care, din pacate, mai si ajung la putere pe lumea asta. Lansarea celor 2 bombe atomice in Japonia. Trecand de „Cum sa faci asa ceva altor oameni?”, dupa cum poate si-ar spune multi, am vazut zilele trecute, pe o pagina de fb care scria despre comemorare, un comentariu care m-a lasat perplex. Un american scria ceva de genul: „Dragi japonezi, ma bucur ca acum suntem ca fratii, chiar daca noi v-am facut sa suferiti asa mult, din vina conducatorilor vostri, de fapt.” Omul era dus cu pluta asa cum, din pacate, sunt multi prin SUA, traia intr-o realitate paralela cu restul lumii. In primul rand, americanii si japonezii nu sunt ca fratii. Politica SUA e ceva de genul „Vrei sa fii frate cu mine sau te bat mar si pana la urma tot accepti sa fii frate cu mine?” Ei nu sunt frati pe bune cu nimeni. Americanii sunt exact genul ala de copil din vecini, matahala, care iese la joaca pe strada si, pentru ca ii poate bate pe toti ceilalti, merge la ei si le spune: „Imi dai jucaria ta de buna-voie si ne intelegem bine sau iti trag cativa pumni in burta si ramai si batut si cu jucaria luata? Pentru ca pot, fraiere!” Daca nu-ti evaluezi corect pozitia si chiar nu intelegi ca matahala te poate invineti, o tii pe a ta, cum au facut sarbii, si vezi ce-ti iei pana ajungi sa cedezi. Cam asa  e situatia cu americanii, asa au ajuns ei frati cu toata lumea, pana si cu noi.

Toata lumea care discuta despre subiectul bombelor atomice din ’45, vine cu diverse supozitii. Ca au fost de vina americanii, ca au fost de vina japonezii, etc, etc. Ei cauta tot felul de explicatii exact in contextul Razboiului Mondial. Eu sunt, daca pot spune asa, fan Japonia. Nu imi pun pe pereti evantaie si sabii, nu planuiesc sa plec in Japonia, nici macar nu mi-a trecut prin cap sa studiez japoneza. Dar, intr-un fel sau altul, pot spune ca sunt fan Japonia si ma documentez despre tara asta cum si pe unde pot, pentru ca imi place si ma relaxeaza sa fac asta. Concluzia mea, dupa tot ce am citit din si despre Japonia, este ca americanii le-au aruncat alea 2 bombe in cap dintr-un singur motiv: si-au dat seama unde vor ajunge japonezii daca sunt lasati in pace si n-au acceptat ca vor fi altii care sa-i depaseasca. Atat. Restul e doar vorbarie din cartile de istorie. Americanii au inteles ca daca japonezii nu vor fi scuturati zdravan, cat sa-si revina foarte greu, le vor face cu mana din mers. Daca citesti autori japonezi, in special cei care au apucat al doilea RM, iti dai seama ce dezastru a fost pentru japonezi modul in care au terminat razboiul. Nu e vorba doar de saracie, de cat si cum a trebuit sa munceasca apoi oamenii aia ca sa-si puna economia pe picioare, ci de modul cum au fost zguduiti psihic, n-au inteles cu ce au gresit ca sa merite asta. E dureros. Si in 2015, vezi cum se trezeste un cacacios de american sa spuna ce frate e el cu japonezii. N-au avut de ales. Si-au dat seama ca nu au de ales si a trebuit sa accepte „fratia”cu niste netrebnici care prefera sa lupte murdar, fara ocolisuri. Sa te revolti nu te ajuta cu nimic, intr-o asemenea situatie. Au preferat sa „lupte” in felul lor: s-au adaptat si au muncit cat de mult au putut.

Eu nu cred ca in viata trebuie sa accepti mizerii fara sa te rabuni si, trecand de toata fratia si prietenia japonezilor cu americanii, sper ca japonezii, in sinea lor, nu trec asa usor peste asta. Cu vreo doua luni in urma am vazut un spectacol al unei companii de teatru din Japonia. Intr-o scena, doua personaje stau de vorba pe strada. Primul spune: „Cand norii din jurul muntelui Fuji arata asa, prevestesc ceva rau. Stiu sigur. Orice ar veni, ei prevestesc: cutremur, taifun, chiar si bomba atomica.”Al doilea personaj il intreaba cu o senzatie brusca de speranta: „Prind si America?” I-am iubit in secunda aia, nu va pot descrie ce m-au facut sa simt.

Intr-adevar, multi poate ca mi-ar spune ca au trecut multi ani, cei care au comandat mizerii au murit si n-au vreo vina oamenii de acum pentru ce au facut altii. Da, asa e, dar unele lucruri nu se uita din principiu. Nu se uita daca te respecti si daca chiar iti pasa pe ce lume traiesti. Uitati-va unde am ajuns noi, daca am trecut usor cu vederea cum ne-au ingropat comunistii, chiar pana sa apucam sa iertam, pentru ca iertarea macar ne-ar fi ajutat sa intelegem ceva. Totul e uitat.

Nu vreau explicatii cu Pearl Harbor, sunt infantile. De fiecare data trebuie sa explic ignorantilor ca in Dreptul Conflictelor Armate e precizat clar ca in razboi se lupta doar aramatele, si e crima de razboi sa ataci civilii. La Pearl Harbor erau militari, la Hiroshima si Nagasaki erau civili. Plus ca nu exista termen de comparatie intre un atac obisnuit si bombe atomice, Doamne. Si ma gandesc: cat de nemernic sa fii incat, dupa ce ai facut zob un oras cu o bomba atomica, dupa ce ai produs atata suferinta, o mai lansezi si pe a doua, dupa 3 zile, in alt oras? Dar ce poti sa vrei bun de la unii care au o asemenea politica si inca o mai tin asa, pana cand cine stie cine ii va depasi? Cel mai trist din toate astea este ca oricine isi da seama ca este mai puternic decat toti, in loc sa fie bun, adopta tot politica matahalei de copil din vecini, care n-are omenie fata de nimeni. Traim intr-o lume in care inca iti arati puterea facand rau altora si cred ca asa va fi intotdeauna. Cel putin cand e vorba de politica.

%d blogeri au apreciat: