Because I’m happy

Nu stiu cum voi structura articolul asta cat sa nu fie nici haos total si nici lung cat o zi de post dar…macar incerc. Ideea e ca I’m happy si incerc sa va explic aici de ce.

Cu cateva zile in urma (luni, mai precis), m-a dus gandul la un serial coreean pe care l-am vazut cu vreo 2 ani in urma, cred ca in re reluare pe tvR :)) Dupa ce a vazut lumea seriale coreene pe tvR de s-a saturat, le-am vazut si eu cand erau bagate de umplutura in program si nu se mai uita nimeni. Am uneori ghinionul de a afla ultima ce-i interesant. Sa revenim. Filmul se numea „Il Ji Mae” sau cam asa ceva (greu cu denumirile coreene) si nu de film imi era mie dor, ci de niste poze facute cu actorul principal, prin tineretile lui, in studentie cand, la un fel de party cu colegii, isi trasese niste toale office de gagica misto, pantofi cu toc si un machiaj de imi picase in cap tavanul+tot restul de etaje din bloc cand l-am vazut . Cum habar nu mai aveam numele omului respectiv, a trebuit sa caut in distributia filmului, ca sa aflu. Dupa ce mi-am reamintit ca respectivul este Lee Joong Gi, am inceput sa caut prin poze. N-am mai apucat sa ajung la ce cautam de fapt pentru ca am gasit alte poze (de mi-a picat iar tavanul in cap), dintr-un film facut in 2005, numit „The king’s man”/ „The king and the clown”. Acest domn Lee are varsta mea, in 2005 avea 23 de ani, iar personajul pe care il creeaza in „King’s man” +ceea ce au reusit atunci cu el cei de la machiaj, m-a naucit complet. Cand trecuse o ora de cand ma uitam la film, m-a sunat sefa sa ma intrebe ceva si mintea mea era pe avarie. Vorbeam cu ea la telefon si au sunat la usa cei de la Distrigaz sa faca verficari, i-am primit si pe ei cu senzatia ca suntem de fapt in lumi diferite. Eu sunt o femeie frumoasa si, traind intr-o lume in care frumusetea (fizica) e pe primul plan, evident ca asta ma bucura tare. Cand am vazut cum putea sa arate Lee Joong in film, m-au luat nervii si mi-a fost rusine, pur si simplu. Te revolta si te fascineaza asa frumusete la un barbat. Curioasa sa vad cum arata dupa 10 ani de la filmul ala despre care am citit apoi ca a avut un succes imens in Asia si ca s-a trezit omul mega star peste noapte, am mai scotocit pe net. Evident ca 10 ani se vad, daca au trecut peste cineva. Acum chiar ca e mega star, si actor, si cantaret, si fotomodel, nu mai e ca la 23 de ani, dar e tare simpatic. Au fost cateva lucruri care m-au pus pe ganduri si, pentru ca vreau sa evit haosul, le iau pe rand:

1. M-am intrebat cum au trecut si peste mine ultimii 10 ani, ce faceam la 23 de ani, cum eram, cum sunt acum? Eram studenta in anul 2, imi vedeam viata minunata, eram toata numai optimism. Mai frumoasa fizic nu eram pentru ca, in mod ciudat, eu am devenit mai atragatoare odata cu trecerea timpului si acum arat mai bine ca atunci dar dragii mei, 10 ani trecuti sunt 10 ani trecuti si nu se mai intorc niciodata. Sa vad un om de varsta mea, intr-o trecere brusca din 2005 in 2015, a fost ca si cum as fi cautat si-n arhiva vietii mele: 2005-2015. De la cat de filiform, stangaci si pur era in 2005, la tendinta de ingrasare si interviurile in costum cu cravata din 2015, m-au facut sa ma vad si pe mine din exterior. Tot filiforma si pura eram si eu in 2005, aveam viata in fata si ma vad acum, la 33 de ani, cum toate sperantele mele au ajuns intr-un apartament cu chirie la Dristor, un job de secretara si o singuratate pe care incerc sa o inving pe un site de dating.  Nu pot descrie ce am simtit. Am trait iar senzatia ca as vrea sa opresc tot ce-i frumos, ca as vrea ca noi, oamenii, sa pierdem doar ceea ce vrem sa pierdem, nu sa fim in voia sortii, sa nu vedem cum se duce totul, cum ne ducem si noi, fara sa putem schimba ceva. Ne ducem, treptat, fara sa ne dam seama. Nu stiu cum sa explic imensa dorinta pe care am avut-o de a intoarce timpul si de a sfida distanta, sa avem iar 23 de ani amandoi, eu, cu cele 42 kg pe care le aveam atunci, cu mapa mea albastra pe care o luam mereu la facultate si cu jacheta bleu cu care facusem senzatie, cu linistea convingerii ca viata mea va fi minunata si ca la 33 de ani voi fi sigur o femeie implinita, cu o casnicie fericita si o cariera buna, sa fiu pe platou la filmare, unde i se aranjau extensiile de par lui Lee Joong, era machiat cu atentie si mergea apoi pe sarma cu un evantai in mana, fara sa se gandeasca macar cum i se va schimba viata dupa rolul ala. Poate ca fiecare dintre noi si-a dorit macar o data sa intoarca timpul.

2. Am descoperit ce actor extraordinar e acest om, ce capacitate are de a crea diverse personaje, cum te pune in situatia a nu-l mai recunoaste de la un rol la altul. Pentru ca a fost urmarit de rolul din „King’s man” si fusese adus la exasperare sa fie mereu confundat tanarului saltimbanc  gay pe care il interpretase, i s-au dat apoi roluri foarte masculine pe care le-a facut super si a lasat la fiecare rol senzatia ca era cu totul altcineva. In seara asta am vazut primul episod din „Scholar who walks the night”, serial facut in vara asta si nu doar ca e total diferit de alte roluri, dar m-a uimit sa vad ca e total diferit de modul in care arata si se poarta in interviuri recente. Adica ma uitam si ziceam: „Pe bune, e tot el?” Si, referitor la asta, am vazut ca zilele trecute, cred ca chiar ieri, a  castigat premiul „Best actor-korean drama” la nu stiu ce gala huge de-a lor. E de numa’ omul, ce sa va zic? Imi placuse tare de el in „Il Ji Mae”, nu prea intelesesem de ce ii dausera unui tanar atat de finut un rol de haiduc dar il facuse super si ma bucur tare mult pentru ca, intamplator, l-am redescoperit si am trait toata acesta experienta. Made my week 🙂

3. Am facut azi, fara sa vreau, un fel de review cu tot ce a insemnat, in decursul timpului,  intersectarea mea cu Coreea de Sud, incepand cu anii ’96-’97 cand au venit la mine in oras coreenii la privatizarea santierului naval (si una dintre marile mele amintiri frumoase este un picnic romani+coreeni la care am participat in ’98 si efectiv m-a scos din depresie, a fost maxim), continuand cu evenimentele organizate de coreeni in Bucuresti, atmosfera calda si relaxanta pe care o creeaza, si apoi emisiunile coreene+making of-ul filmelor coreene unde e super atmosfera, super distractie, te uiti si ai vrea sa fii cu ei acolo. Coreenii sunt atat de relaxati, veseli, amabili, senini si calzi, incat n-ai cum sa nu ajungi la concluzia ca, asa cum um om cu probleme rezolvate e senin, cald, politicos si vesel, o natiune cu problemele rezolvate e la fel. Stiu ca nu-i ok sa faci comparatii dar chiar nu ma pot abtine, cu toata tristetea posibila: pe langa ei, ca popor, suntem ca niste copii pe care parintii i-au batut, i-au abuzat, nu i-au hranit bine si i-au retras de mici de la scoala, comparativ cu niste copii de familie buna care au fost crescuti cu drag, au primit an de an daruri scumpe sub un brad frumos impodobit si au absolvit la cele mai bune universitati. In veci n-o sa iesim din stadiul de oligofreni la care s-au luptat comunistii sa ne aduca si pe care, dupa ’89, urmasii lor l-au perfectionat. Nu se mai poate recupera nimic.

In 1982, in primavara, Lee Joong Gi se nastea in Coreea de Sud iar in toamna, eu, in Romania. Daca ar exista reincarnare, concluzia ar fi ca in viata anterioara eu am fost un om rau si am ales sa platesc in viata asta iar el a fost un om bun si isi primeste rasplata. Daca nu exista reincarnare, fiecare se naste dupa cum ii e norocul. Dupa ’89 noi, romanii, macar am capatat libertatea de a pleca si de a ne cladi norocul dupa cum ne tin puterile si cum ne duce mintea.

%d blogeri au apreciat: