33

Azi implinesc 33 de ani si singurul gand care-mi tot vine e ca 33 de ani sunt prea multi pentru cat ma simt de tanara. 33 de ani, la mine, e ceva gresit acum. Ma simt undeva pe la 27.

Nu-mi amintesc sa fi fost vreodata de ziua mea atat de bolnava pe cat sunt acum, daramata de o raceala care m-a facut zob, nu stiu ce sa mai iau ca sa ma simt mai bine, ma simt stoarsa fizic. Dar moral sunt tare sus, nesperat de sus. In anii trecuti, de ziua mea, mai aveam putin si ma aruncam de la balcon. Cum venea 7 octombrie, eu nu vedeam altceva decat ce n-am realizat, ce daramata e viata mea, cum n-am fost in stare sa am nici aia, nici aia, si cum stau eu cu chirie si ce ratata sunt. Colegele mele de apartament mi-au zis ca la fel se simt si ele dupa ce au facut 30 de ani, ca le e groaza sa mai vina ziua lor de nastere pentru ca nu s-au maritat si n-au copii si n-au casa si nu fac nimic altceva de ziua lor decat inventarul esecurilor. Si auzindu-le, mi s-a aprins un beculet. Nu mi s-a parut normal ca ele, si niciun alt om din lume, de ziua lor, sa-si faca inventarul esecurilor. E oribil. Ce facem? Clubul sinucigasilor? E ziua ta, omule, cum adica sa vezi ce n-ai realizat? Sa vezi ce ai realizat! Nu e data lege ca orice om sa aiba obligat dupa 30 de ani familie si casa. Unde e asa? In reclamele la credite imobiliare si cu roboti corporatisti? La tara? De ce ar trebui sa fim toti intr-un tipar? Nu va pot spune ce fericita sunt pentru ca nu m-am maritat pana acum si ce eliberare traiesc de cand mi-am dat seama, abia la 32 de ani, ca nu vreau sa ma marit vreodata. Nu stiu unde mi-a fost mintea ani de zile de-mi parea rau, din toate lucrurile, exact de maritis. Eram copil. Foarte rau mi-a parut mult timp si pentru ca nu aveam un iubit. Dar experienta pe care am avut-o vreo 2 luni cu barbatii intalniti pe un site de dating, m-a lecuit si de asta. Nu vreau sa se mai atinga de mine un barbat pana intr-o viata viitoare. Asta simt acum. M-au scarbit, m-au dezamagit, m-au oripilat, m-au ingrozit, m-au facut sa-mi fie sila sa mai aud cuvantul „barbat”. Cand mi-am facut contul pe acel site, imi parea tare rau pentru ca sunt singura si ma bucuram mult la gandul ca acolo as putea intalni un partener. Cand am inchis contul, cu vreo 2 sapt in urma, simteam ca singuratatea a devenit o binecuvantare. Mai bine lesbiana, cred, dar orientarea sexuala nu se poate alege, asta e. Raman singura.

Ceea ce contribuie anul asta la moralul meu mega ridicat de ziua mea, este cadoul pe care mi l-am facut. Ani la rand eu imi luam de ziua mea ba un parfum, ba o bluza, ba o gramada de dulciuri sau alte chestii care dupa un timp se consuma, uzeaza, arunca. Anul asta, pentru ca intre octombrie 2014-octombrie 2015 am trecut un an infiorator, m-am luptat cu o boala oribila si am invins, am trecut de probleme cu spatiul locativ, cu mutarea, cu doliul si vindecarea dupa o imensa dezamagire in dragoste, cu probleme financiare, mi-am zis ca dupa atata lupta dusa cu toate fortele, merit ceva special, ceva pentru sufletul meu. Exact asa mi-am dorit sa fie, ceva pentru sufletul meu. Si m-am inscris la un curs de limba coreeana, pe care l-am inceput sambata. Cursul este intensiv si de la prima sedinta deja am scris si am citit in coreeana si, pentru ca nu eram deloc familiarizata cu alfabetul, pana la urmatoarea sedinta de curs trebuie sa-l invat, scris si citit. Nu va pot spune ce-i pe mine zilele astea. Am foi si foite cu caractere, silabe si cuvinte coreene imprastiate peste tot. Le scriu iar si iar, le citesc cu fisierele audio ajutatoare pe care le-am primit si in mintea mea deja este un amestec de cuvinte romanesti cu silabe si cuvinte coreene. Tot timpul pe care-l aveam liber si pe care-l foloseam defectuos, gandindu-ma la ce dezastru e viata mea, ce nerealizata sunt, acum e ocupat pentru ca invat. Nici macar nu mai dau atata importanta lucrurilor neplacute care ma deranjau zi de zi pentru ca sunt atat de prinsa cu invatatul, incat le las sa treaca pe langa mine. Alfabetul coreean e foarte simplu, sa-l inveti e ca un joc cu liniute si cerculete. Imi place mult mai mult decat mi-am imaginat si sunt foarte fericita pentru ca am facut alegerea asta. Inainte sa incep cursul, ii ziceam unei prietene „Oare nu-i o prostie ca incep sa invat coreeana? Oare nu fac o alegere gresita?” iar ea mi-a zis ca daca vreau sa fac asta, s-o fac, fara sa ma gandesc daca e gresit sau nu. Nu am nicio garantie ca trec de modulul 1, nu-mi fac nicio speranta referitoare la curs, poate ca voi ramane la nivelul invatarii alfabetului dar la gramatica nu voi mai putea avansa. Nu stiu cum va fi mai departe, dar acum sunt foarte bucuroasa de fiecare data cand vad ca am mai scris un cuvant corect, ca am putut citi cuvinte din carte, ca reusesc sa citesc, sa scriu si sa inteleg o limba noua, cu un alfabet care acum cateva zile era doar o insiruire de liniute si cerculete, pentru mine. Mi-a umplut cumva mintea si viata si chiar daca nu as ajunge macar la nivel conversational, macar zilele astea vor ramane o amintire frumoasa. Daca, in urma cu un an, mi-ar fi zis cineva ca atunci cand voi implini 33 de ani, voi avea pe toata masa numai foi cu exercitii la coreeana, i-as fi zis sa inceteze cu glumele proaste. Decizia a fost luata brusc, nici prin cap nu-mi trecea luna trecuta ca as face asta. Din 2012 am tot vazut filme coreene dar nu m-a interesat sa invat limba si nici nu as putea spune ca sunt fan al serialelor lor, cum sunt unii care le-au vazut pe toate. Dar dupa ce am vazut „King and the clown”, filmul despre care am scris si aici, am mers din clip in clip pe youtube, pornind de la scenele lor de making of, si am ajuns la cateva interviuri ale lui Lee Jun Gi, pe care le-am urmarit fara sa aiba vreun fel de traducere si nu mi-am pierdut rabdarea, chiar daca nu intelegeam nimic. Mi-am dat seama cat de mult imi place cum vorbeste (asa de cald si clar), cum suna limba, cum ma „prinde” si ce mult imi doresc sa inteleg ce zic oamenii aia acolo. Apoi mi-am zis ca, daca tot traiesc intr-o tara cu un nivel de civilizatie ce coboara continuu, sa invat, in contrabalans, limba unei tari civilizate, in care oamenii se respecta reciproc. In secunda 2 am cautat cursuri de coreeana in Buc, am trimis mail-uri ca sa vad programul fiecaruia si pana seara m-am inscris. Inca ma intreb ce o fi fost in capul meu dar, in acelasi timp, ma bucur. Nici macar nu stie multa lume, mi-e si jena sa le zic, n-am chef sa vad ce ma judeca si cum ma intreaba „Da’ la ce crezi ca o sa te ajute? Coreea e la capatul pamantului, ce te-a apucat?” pentru ca ei nu inteleg ca deja ma ajuta. Un cadou pentru sufletul meu mi-am dorit, un cadou pentru sufletul meu am.

Dupa ce ca abia ma tarasc de racita ce sunt, in seara asta se pare ca mi se si pregateste o surpriza la job, o sa ma car pana acolo cu dulciuri, suc, trebuie sa arat bine, sa ma imbrac frumos, desi eu simt ca-mi explodeaza sinusurile si ca ma dor si oasele de raceala. De obicei i se cumpara un tort sarbatoritului, cred ca de „tratatia” asta voi avea si eu parte. Sa cant „multi ani traiasca” cu vocea asta de pisica schingiuita, va fi fantastic.

A trebuit sa astept 33 de ani ca sa fiu asa de impacata cu ceea ce traiesc. Mi-am dat seama unde am gresit iar asta m-a ajutat foarte mult. Imi faceam planuri marete pe termen foarte lung. Ani la rand am fost convinsa ca ma voi casatori la 24 de ani, la 26 voi avea primul copil, la 29 pe al doilea si pe al treilea la 31. Doar pentru ca asa imi pusesm eu in cap. Plus ca imi insusisem toate ideile marete pe care le aveau pentru mine toate rudele care-mi ziceau ce fericita si bogata o sa fiu, pentru ca sunt fata buna. Astea sunt niste mizerii care iti intoxica mintea si sufletul. Astea te baga in depresie. Nimeni nu poate garanta ca vei fi bogat sau fericit. Nimeni. Poate ca la 20 de ani mi-as fi pierdut ochii sau picioarele si se alegea praful si de cele mai mici vise, da’ pai de alea marete. N-ai nimic altceva decat ziua de azi si tot ceea ce ai acumulat pana azi, material, mintal si sufleteste. Nu trebuie sa-ti faci vise, ci sa-ti construiesti fericirea, asa cum poti, usor-usor, doar cu ce ai. Nu poti construi cu ceva ce n-ai. Doar in filme, in 2 ore, femeia de serviciu ajunge milionara. Daca intr-un film de 2 ore vedem cum ala care plimba caini, mananca conserve si sta cu chirie, ajunge star doar pentru ca si-a urmat el un vis sau cum fata amarata care plimba dosare intr-o firma unde castiga  mai nimic, ajunge miliardara pentru ca are noroc si e tenace, nu inseamna ca si-n realitate e asa. In realitate se sufera mult, dragii mei, se sufera enorm. Oamenii buni sufera si multi dintre ei traiesc si mor saraci, indiferent cat sunt de buni, inteligenti sau tenace. Dar si oamenii rai sufera, chiar daca par imuni. Nu trebuie sa ne comparam cu ceilalti, nu trebuie sa ne comparam cu ce vedem in filme sau ce citim in carti, n-avem nimic altceva decat propria realitate. In ea traim, pe ea ne bazam. Am acceptat cu greu, si cu o depresie care era sa ma puna jos definitiv, ca asta e viata mea, exact asa e, m-am iertat pentru ca nu mi-am implinit visele alea marete si am inceput sa traiesc doar ziua de azi. Dupa ce accepti si dupa ce ierti, e uimitor cand vezi cate iti permiti si ce larg devine orizontul. Azi fac 33 de ani si nu stiu cum si de unde am avut puterea sa trec peste toate problemele si suferinta din anul care a trecut, ba sa si ajung cu moralul atat de sus. Stiti ca e vorba aia: nu-mi da, Doamne, cate pot sa duc.

Poate si pentru ca sunt atat de racita, principalul lucru pe care mi-l doresc la 33 de ani e sa fiu sanatoasa. Nimic nu-i ca sanatatea si libertatea, asta o spun mereu.

%d blogeri au apreciat: