De ce iubesc autorii japonezi

De ziua mea am primit un cadou care m-a cam luat prin surprindere: un voucher de 100 de lei la librariile Humanitas. Primul gand pe care l-am avut cand l-am vazut, a fost ca trebuie sa-mi completez „Marea fertilitatii” de Mishima, pentru ca aveam doar „Zapada de primavara”si „Cai in galop”. Le citisem pe toate imprumutate, dar nu se putea sa nu am si eu cele 4 fantastice carti. Cum am avut putin timp, am mers intr-o librarie Humanitas. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca de 100 lei voi cumpara doar carti de japonezi, dar asa a fost sa fie si m-am bucurat muuuult. Dupa ce am luat cele 2 carti care erau musai de luat, m-am gandit cam ce as mai vrea. Citisem cu ceva timp in urma „Lacul”de Kawabata si cand am vazut-o pe raft, am luat-o fara sa ma mai gandesc. Din voucherul meu mai ramasesera disponobili 8 lei si libraresele m-au trimis la un raft cu carti de 10 lei bucata, ca sa aleg ceva de la reduceri, din banutii ramasi. Raftul era cilindric, inalt, si am inceput sa ma invart incet in jurul lui, cautand ultima carte din cadoul meu. Nimic nu-mi atragea atentia si chiar n-as fi avut de gand sa cumpar maculatura doar pentru ca o luam pe voucher. Romane cu titluri ciudate, carti despre cure de slabire, carticele despre care iti dadeai seama din titlu cat sunt de slabute. Am ajuns si la carti de Patapievici si Dan C. Mihailescu si ma gandeam ce ciudat, sa fie si ei 2 la raftul cu reduceri, printre cure de slabire si romane slabute. Patapievici la 10 lei bucata. Hmmm. M-am gandit ca pana la urma renunt la cei  8 lei si plec doar cu 3 carti acasa dar exact cand sa plec de langa raft, am vazut niste carti cu coperti frumoase, de Mishima, Kawabata si Inoue. Erau 5 lei bucata. Niste japonezi geniali la 5 lei bucata. Am luat „Sunetul muntelui” de Kawabata si „Dragostea, si moartea, si valurile” de Inoue. As fi putut lua si „Soare si otel”de Mishima dar traducerea mi s-a parut slaba si il iubesc prea mult ca sa-l citesc tradus prost. Curioasa, am dezlipit in drum spre casa etichetele de reducere. Una dintre carti fusese 22 lei iar cealalta 27. Nu stiu ce e mai ciudat: ca o carte de 27 de lei a ajuns la 5 sau ca o carte de 5 lei a fost 27? Sunt oameni care le au in biblioteca dupa ce, cu 2 ani in urma poate, le-au cumparat cu 27 lei. Chiar m-a pus pe ganduri chestia asta.

De ce iubesc autorii japonezi? Pentru ca nimeni nu ma face sa traiesc experiente asemanatoare celor pe care le am atunci cand ii citesc. Pentru ca nimeni nu creeaza personaje feminine speciale, asa cum sunt femeile din cartile lor. Pentru ca nimeni nu scrie despre dragoste si despre moarte asa cum scriu ei. Pentru ca nimeni nu-i profund cum sunt ei, chiar si in cele mai simple trairi si descrieri. Ma fascineaza, ma intriga, ajung in mine pana unde n-a ajuns altcineva, vad cu ei peisaje pe care nu mi le-as fi putut imagina.  Cu personajele lor am fost in atatea locuri! Intr-un turn de observatie dintr-un port, intr-o fantana parasita, la temple, in gradini japoneze a caror descriere m-a facut sa palpit de ciuda ca nu sunt si fizic acolo, la ceremonii si sarbatori. Cand citesc descrierile toamnei la japonezi, stiu sigur ca e un motiv sa te nasti: sa citesti asa ceva sau sa vezi asa ceva. Frunzele, aerul, lacurile, lumina soarelui, marea sau privelistea pomilor de toate culorile, pe munte, in toamnele autorilor japonezi, ma lasa fara aer. Am citit zilele trecute „Sunetul muntelui” si lasam cartea de-o parte ca sa plang. Modul cum descriu ei o floare imi poate umple ochii de lacrimi. Femeile din cartile lui Murakami iti raman in minte si dupa ce ai citit cartea. Sunt frumoase, sunt misterioase, senzuale, sufera peste limitele pe care ti le poti imagina, te naucesc. Mai Kasahara din „Cronica pasarii arc” e minunata, vrei sa existe si s-o intalnesti, macar s-o vezi cum fumeaza in gradina si-l striga pe vecinul Toru Okada cand se plictiseste singura. La Mishima, personajele masculine sunt create exceptional. Tinerii barbati si adolescentii din cartile lui au o frumusete, o puritate si o forta interioara care m-au adus in situatia sa ma intreb daca in realitate chiar pot exista asa oameni. Poate ca existau in Japonia anilor in care a trait Mishima. In „Zapada de primavara” are o scena in care il descrie pe Kiyoaki dormind si te ameteste cat e de frumos. Tot in „Zapada de primavara” e cea mai frumoasa scena de dragoste (fizica) din cate am citit. Citind, ii vezi pe Kioaky si Satoko stand in seiza, atat de frumosi si de puri, iar el nici macar nu stie cum sa-i deschida obi-ul. Dupa ce trece de obi, ajutat de ea, se incurca in fiecare piesa din vestimentatia ei pentru ca nu stie cum se dezbraca hainele unei femei. De la dragoste trecem la sex, pentru ca in romanele japonezilor se face sex asa cum nu mai citesti in alta parte. La scriitorii japonezi nu gasesti nimic din pudoarea cu care scriu vesticii (poate pentru ca nu au atat de puternic influenta Crestinismului, care considera actul sexual pacat originar). In cartile japonezilor se face sex fara pudori penibile dar fara vulgaritate, se face sex pe bune, explicit dar nu porno, sex cu sotii, sex cu amante, sex cu prostituate, sex cu partenere de ocazie gasite prin baruri, cu prieteni, cu  colegi, cu servitoare, cu vecini, cu socri sau cumnati. E sex, pur si simplu, fara ca autorul sa para a-si judeca personajele. Fara sa aiba macar un pic din aura aia de pacat, de mizerie si jena pe care o intalnesti frecvent asociata sexului, e o alta parte a modului special in care scriu japonezii.

Unul dintre scriitorii japonezi care m-au vrajit, cunoscut mai putin in Romania, este Osamu Dazai. Va recomand din suflet „Amurg”, singura lui carte tradusa in romana.

Coperta cartii Amurg de Osamu Dazai

Eu am mai citit si „Blue Bamboo”, imprumutata de la Ambasada Japoniei. Cum se sufera si cum se moare in cartile lui Dazai, nu se sufera si nu se moare la altcineva. In „Amurg”, dupa ce te intriga viata pe care o duce Naoji si te gandesti ca, atunci cand se sinucide, a murit un om care oricum facea umbra pamantului degeaba, cand citesti scrisoarea de adio pe care a lasat-o surorii lui, iti e rusine de fiecare secunda in care l-ai judecat, ai vrea sa intri in carte, sa-l invii si sa faci ceva pentru el. Singurul citat pe care-l am notat in camera mea (si pe fb la citate favorite), e din „Blue bamboo” de Dazai: „Human beings must suffer through their entire lives amid the love and hate that rule their world. There is no escape. All you ca do is endure. Endure and struggle, struggle and endure… You must become even more attached to the world and spend your life immersed in the hardships it presents you with.” Dupa parerea mea, in cateva randuri, Dazai a spus totul despre cum e viata.

La scriitorii japonezi gasesti un anumit fel de trairi pe care nu le poti recunoaste in alta parte. E vorba de ceea ce au simtit japonezii dupa al doilea razboi mondial. Orice japonez, fie femeie sau barbat. Au fost la pamant si nu ma refer la situatia economica, e ceva ce nu poate fi descris, mai ales ca a fost o traire comuna, o simti in fiecare dintre ei, ca si cum starea s-ar fi raspandit ca un virus sufletesc despre care nu se vorbeste deschis, dar pe care fiecare il simte in el si-l vede in celalalt. Poate si pentru ca japonezii au fost mereu convinsi ca tot ceea ce faci cu toata seriozitatea si determinarea are rezultate favorabile si n-au reusit sa inteleaga ce s-a intamplat cu ei atunci, unde au gresit.

Daca japonezii sunt asemeni personajelor din romanele scriitorilor lor, ei simt, traiesc, iubesc, sufera intr-un mod special.

Uneori ma gandesc la una dintre cele mai frumoase scene din „Lacul” de Kawabata. Personajul principal, un barbat, participa intr-o noapte de iunie la o vanatoare de licurici organizata in oras. Urmareste o fata pe care o placea si, cand ea statea sprijinita de balustrada unui pod, imbracata cu o rochie alba, el, pe ascuns, ii agata de centura rochiei o colivie cu 20 de licurici pe care ii cumparase. „Se depărtă de balustrada si se strecură chiar in spatele fetei. Panza de bumbac din care era facuta rochia ei parea groasa. Sarma de care atarna colivia era indoita la un capat ca un carlig si el  o agata cat putu de discret de centura lui Machie, care nu simti nimic. Ginpei merse pana la extremitatea podului, unde se opri si se intoarse sa se uite la colivia cu licurici care luminau slab pe coapsa ei.”

2 gânduri despre „De ce iubesc autorii japonezi

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: