Mancare

Ma pregateam azi sa merg la cumparaturi si imi faceam lista. Din ce in ce mai des ma gandesc ca am pe lista aceleasi produse. Ca m-am saturat de ele si as face o schimbare dar evit carnea pe cat posibil, evit conservele pe cat posibil, evit produsele cu multe chimicale, evit…o gramada de lucruri si nici macar de cele pe care le cumpar nu sunt multumita. Laptele se spune ca e contrafacut cu apa si grasime de porc. Smantana din faina, gelatina si grasime de porc. Mezelerurile cica sunt numai din resturi de la animale si multe chestii chimice. Lactatele cica ar produce cancer, de fapt proteina animala ar produce cancer. Dulciurile ingrasa si, avand zahar, sunt o otrava. Painea ingrasa si nu aduce in corp nimic bun, hranitor. Legumele si fructele sunt pline cu hormoni si au coaja tratata chimic ca sa reziste. Animalele sunt imbuibate cu hormoni si antibiotice si chiar daca iei carne macra si o gatesti acasa, e toxica. Nu stiu ce sa mai mananc. A ajuns sa-mi fie frica sa iau de mancare. Si azi, gandindu-ma iar la toate astea si la cum ma voi plimba printre rafturi si parca nu-mi va veni sa pun nimic in cos, mi-am amintit brusc un moment din copilaria mea. Cred ca aveam 7 sau 8 ani, am mers cu mama la alimentara, era perioada de dupa Revolutie, 1990 sau 1991. Si adusesera ciocolata. Ciocolata straina, buna. Era o coada pana afara. Oamenii erau nerabdatori sa cumpere si sa manance acea ciocolata cum nu se mai vazuse la noi in alimentara. Era agitatie. Vanzatoarele au strigat ca nu se dau mai mult de 5 ciocolate unui client. Dupa ce cumparau, oamenii ieseau bucurosi, unii dintre ei tinand strans in mana cele 5 ciocolate in ambalaj rosu, lucios. Cand a venit randul unor indivizi mai matahalosi, mai dubiosi, au inceput sa strige la vanzatoare ca ei au bani si sa le dea mai mult de 5 ciocolate, sa le dea de cati bani au. Lumea s-a revoltat, ca n-o sa le mai ajunga tuturor si vanzatoarele ii acuzau ca vor mai multe ciocolate ca sa faca bisnita cu ele. Nu pot uita imaginea si sentimentul de atunci. Si mi-am  mai amintit cum se luptau in anii ’80 parintii mei la coada sa ia pe cartela ulei sau zahar, cat de pretioase erau un litru de ulei sau un kilogram de zahar. Cum, cand intram in alimentara, erau rafturile pline doar cu sute de cutii cu creveti vietnamezi rancezi, in niste cutii urate de carton, si cu grisine romanesti, tari si fara gust, in pungi de hartie, prinse cu cleme de aluminiu. Atat. Creveti si grisine, in toata alimentara. Si am trait brusc un sentiment enorm de jena si vinovatie si am zis: „Doamne, iarta-ma ca acum gandesc asa despre manacare, desi am trait asa ceva, am trecut prin mizeria si foamea aia si, de parca as fi uitat, acum judec mancarea, cand raturile sunt pline.” Mi-a fost rusine de mine. In ziua aia din ’90 ma uitam la acele ciocolate in ambalaje rosii, vandute cu restrictie, ca la o minune. Acum ma opresc in supermarket langa rafturi pline cu toate felurile de ciocolata si nu-mi cumpar, desi poftesc, pentru ca nu vreau sa ma ingras si pentru ca zaharul e nociv. Mergeam si azi in supermarket printre rafturi si vitrine frigorifice si nu puneam nimic in cos cu aceleasi ganduri: lactatele provoaca cancer, carnea e plina cu hormoni, mezelurile sunt mizerii, dulciurile sunt otrava, legumele sunt tratate chimic. Si iar imi era rusine. Cred ca tuturor celor care am apucat vremurile in care oamenii efectiv mureau in busculade la cozile pentru mancare, ni se face rusine de noi insine cand facem nazuri in magazine pline cu mancare. Intr-o zi, eram la cumparaturi si o bunica isi intreba nepotul de vreo 6 ani: „Sa-ti ia mamaia bananuca? Vrei bananuca?” si el zicea rasfatandu-se: „Nuuu viaaauu.” iar ea, spasita, i-a zis: „Bine, nu-ti iau.” Eu, la 6 ani, nici macar nu cred ca vazusem banane. Dupa Revolutie, cumparau ai mei banane verzi, ca asa se gaseau, le puneam in ziar pe calorifer si nici nu aveam rabdare sa se coaca, le mancam inca verzi. Pentru ca nu mai vazusem. Si acum oamenii  in varsta considera bananele un lux si vor sa ia nepotilor neaparat banane, ca intr-un gest de snobism si parvenire, pentru ca le-au ramas in minte acele vremuri in care fructele exotice erau lux. Cei nascuti dupa Revolutie n-au cum sa inteleaga cum e sa n-ai ce manca, pentru ca nu e mancare in alimentara. Stateam in 2011 langa o scoala si nu intelegeam de ce la poarta scolii sunt multe pete albe. Era laptele pe care copiii il aruncau, pentru ca il primeau cu un corn. Ei arunca mancarea fara sa le pese pentru ca nu stiu cum e sa n-ai ce manca. Dar eu, si multi altii ca mine, stiu. Macar noi am putea avea respect fata de mancare, indiferent cum e ea. Nu mai iau in calcul faptul ca pe lume sunt milioane de oameni care s-ar uita ca la paradis la rafturile din care eu oscilez daca sa iau sau nu mancarea pentru ca e chimica sau nociva sau contrafacuta. Dar asa e omul, doar cand ii lipseste ceva, ii intelege valoarea.

 

%d blogeri au apreciat: