Azi

In seara asta m-am intors acasa prin parcul din apropiere. Eram tare obosita si m-am asezat pe o banca sa ma mai odihnesc, sa admir lacul, era o vreme tare frumoasa si am zis sa mai zabovesc un pic. Treceau multi adulti cu copii. Parinti, bunici, posibil frati. Copii in carucioare, copii pe biciclete, copii in marsupii sau dusi de manute. A trecut mai bine de un an de cand am luat decizia de a nu avea copii, sfatuita fiind si de medic, dupa niste probleme de sanatate care era sa-mi fie fatale. Adica pot avea copii dar in primul rand nu vreau si in al doilea rand, e recomandabil sa nu ii fac. Cand eram mica, toate papusile erau copiii mei, toate animalutele intalnite erau copiii mei, tot ce misca si era mai mic decat mine, era copilul meu. Infasam tot, leganam tot, hraneam si dragaleam tot. Aveam un instinct matern uimitor. In adolescenta, scriam pe foi posibile nume ale copiilor pe care ii voi avea, ma asiguram din timp ca aleg bine si le pastram, nu cumva sa uit ce am ales. Cand prietenele mele se plangeau de dureri menstruale si ziceau ca mai bine n-ar mai avea asa ceva, eu le ziceam ca ma bucur si de acele dureri, pentru ca daca nu as avea menstruatie, nu as putea avea copii si doar cu gandul la ei, si durerea era buna. Nu pot uita cum ma priveau cand ziceam asta. Sa fiu o sotie buna si sa am copii. Asta era cea mai mare dorinta a mea. Fiecare copil probabil ca isi propune ceva, sa fie cosmonaut, sa fie medic, sa aiba o firma, sa aiba o familie, toti visam la ceva cat ne tin puterile. Eu asta imi doream. Eu eram exact acea fata pe care toata lumea o vedea peste ani casatorita, plimbandu-si senina cei 3 copii in parc, gravida cu al patrulea. „Sa ai copii! O sa fii o mama buna!” imi ziceau colegele de facultate. Eram convinsa ca asa va fi. Peste o saptamana fac 34 de ani. Mi-a ajuns sa caut vinovati pentru ca nu m-am casatorit si nu am copii desi asta a fost cea mai mare dorinta a mea. Am dat vina pe mine, pe barbati, pe societate, pe familia mea, pe mama, pe tata, pe Dumnezeu, pe tot ce se putea si nu se putea, ani de zile. La rand am luat tot si am obosit sa caut si sa gasesc vinovati. Si cand ai un asemenea sir de posibili vinovati, iti si dai seama ca e absurd sa cauti cuiva vina in asa situatie.

Cum stateam eu pe banca in seara asta, am vazut un domn si o doamna, tineri, isi plimbau fata care avea vreun an si un pic. Ma uitam cum se purtau cu ea si au fost primii parinti, din cati am vazut pana acum in Bucuresti, care se purtau cu copilul cum m-as fi purtat eu daca as fi fost mama. Copila se tara pe jos, se tara prin iarba, mergea de-a busilea iar ei nu sareau ca niste isterici s-o ridice de acolo. O lasau sa descopere lumea in ritmul ei, asa cum putea. Se apropia de apa si mama ei o tinea de manute ca sa poata cobori picioarele pana la apa, nu o lua de acolo de teama ca va cadea. Exact asa as fi facut si eu. M-am uitat la ei pana au disparut din campul meu vizual, urcand cu fetita incet niste trepte pe care ea le urca de-a busilea si ei doar o ajutau cand risca sa cada. Poate pentru ca in ei am vazut idealul meu de comportament in familie (se vedea ca cei 2 soti erau oameni civilizati si bine educati, fini si modesti), am realizat mai clar ca niciodata ca nu am o familie, ca eu stau cu chirie si sunt singura, si am avut iar certitudinea ca voi fi mereu singura. Fara sa existe vinovatii si vinovati, pur si simplu nu voi fi sotie si mama in veci. Si m-am gandit la un om al carui vis dintotdeauna este sa fie cosmonaut, ajunge pana la testele pentru brevet si afla ca nu poate sta in imponderabilitate, nu poate si cu asta basta. Trebuie sa traiasca mai departe cu gandul ca nu va face asta. Sau un altul viseaza sa fie medic si lesina la disectii, trebuie sa se retraga de la Medicina. Trebuie sa mearga mai departe cu asta. Suferi un accident, pierzi un membru sau se reduce capacitatea locomotorie, treci prin recuperare chiar daca asta inseamna sa inveti iar sa mergi sau sa folosesti bratele. Pentru mine, sa accept ca nu voi fi sotie si mama, dupa ani in care posibilitatea asta a fost o certitudine pentru mine, este exact cum vedeti unii pacienti care, dupa accidente, invata iar sa mearga, pe banda, tinandu-se de bari laterale si cazand din 3 in 3 pasi, cu dureri si neputinta. La fel ca si mine, acei oameni stiu ca se vor putea acomoda cu noua stare si vor trece peste recuperare care uneori e infioratoare, dar e atat de greu! Ce simt ei fizic, simt eu sufleteste. N-o sa mor din asta, dar nu se poate descrie sentimentul. Ma uitam in seara asta la acea familie frumoasa cum se indeparta de mine si au inceput sa-mi curga lacrimile de nu le puteam opri. Asta-i viata, toti plangem pentru ce ne-am dori sau dupa ce am pierdut si plansul ne ajuta sa vindecam durerea si sa trecem mai departe. Uneori imi zic: „Lasa, la menopauza n-o sa te mai uiti atat dupa copiii altora. Hormonii sunt de vina. O sa treaca, e doar instinctul de procreeere. Copiii sunt niste fiinte urlatoare si cacacioase, daca ai avea unul, n-ai mai dormi linistita macar o noapte. Mai bine sa fim rationali si sa nu cadem prada instinctului. Oricum toti  murim. La ce sa ai un copil, daca dupa 60 de ani incepe sa arate naspa, sa se defecteze si apoi moare? Toti murim si e ca si cum n-am fi fost. Suntem degeaba. Are rost sa faci copii? Nu.” Asa imi mai ridic moralul.

Una dintre colegele mele de apartament are 35 de ani, merge la biserica la ordinea zilei si imi zicea zilele trecute: „Eu la 35 de ani ai mei sunt virgina, din dragoste pentru Dumnezeu si pentru Iisus Hristos si din respect pentru mine. Stiu ca Dumnezeu mi-a pregatit un barbat bun si ca intr-o zi o sa-l intalnesc si o sa avem o familie.” Imi venea sa-i raspund: „O sa gasesti pe dracu, ai stat ca proasta 35 de ani si crezi toate bazaconiile cu care ti-a spalat popa creierul. Dupa 35 de ani ovulele incep sa se duca naibii, ce cacat mai speri, n-ai minte?” dar cred ca o invidiez pentru ca ea inca mai are speranta in timp ce eu depun eforturile astea care ma consuma interior mai mult decat as fi crezut, ca sa accept ca voi fi mereu singura. Eu am obosit sa mai sper, ma simt pacalita, trasa pe sfoara de destin, de Dumnezeu,  de toate rudele mele care imi promiteau ca ma vor cununa sau ca vor dansa la nunta mea, inca de cand eram de gradinita, de mama care imi zicea ca voi fi o mireasa frumoasa si de bunica mea care m-a invatat sa gatesc mancaruri bune ca sa am cu ce-mi rasfata sotul si copiii. Cred ca mai greu decat sa ma acomodez cu gandul singuratatii este sa ma eliberez de toata presiunea pe care au pus-o toti pe mine, ani de zile. Si eu si toata lumea din jur. Si de cate ori merg la o nunta si ma mai intreaba cineva cand vine si randul meu, imi vine sa-i zic: „Stii cum ma faci sa ma simt? Vedea-te-as sfasiat de caini in mijlocul drumului sau scos bucati in pungi de plastic din ghena de gunoi si pe tine si pe toti care te-au invatat sa pui intrebari de-astea. Ce te fute grija de viata mea? Mai bine vezi-ti de casnicia ta de cacat decat sa-mi porti mie grija ca nu m-am maritat!” Si cel mai rau din toate e ca toate gandurile astea converg catre o singura concluzie: eu sunt de vina. Imi zic: „Daca eram mai saracuta cu duhul, sigur m-as fi maritat pana acum pentru ca barbatii vor sotii prostute si cuminti. Daca eram dintr-o familie bogata, sigur m-as fi maritat pentru ca barbatii vor sotii din familii bune, ca sa urce pe scara sociala. Daca eram o tupeista, o rea si o obraznica, sigur m-as fi maritat, pentru ca in Bucuresti barbatii vor sotii tupeiste, vulgare si obraznice, ca sa se descurce cu viata grea de aici. Daca ma multumeam cu orice, m-as fi maritat, chiar daca as fi tinut-o numai intr-un scandal, dar macar eram la casa mea. Eu sunt de vina!” si gandurile astea sunt insuportabile. Nici macar nu e corect sa gandesc asa, pentru ca e jignitor la adresa celor care nu aleg femeile pe criterii de bani, obraznicie, prostie, etc. Or fi unii asa dar n-or fi toti. Poate ca cel mai greu dintre toate e sa accept faptul ca pana acum m-am amagit. Ani la rand m-am amagit mergand pe o cale nerealista, fara sa iau in calcul posibilitatea singuratatii. Ani la rand m-am gandit cum va fi cand mi se vor aseza pe cap coronita si voalul, cum va fi cand imi voi simti copiii miscand in burta, cum va fi cu sotul meu la batranete, in linistea casei noastre. Nu m-am gandit la nicio alta varianta si de-asta sunt atat de inspaimantatoare alte variante. Pentru ca nu mi le-am imaginat si nu m-am imprietenit cu ele. De-asta se si casatoresc unii, de frica sa nu fie nevoiti sa traiasca altfel decat si-au imaginat. Stiu persoane care s-au casatorit pentru ca nu vedeau viata altfel, chiar daca nici casatoria nu le-a adus satisfactii. Imi spunea o colega: „Nu-l iubesc, nu stiu cat vom fi de fericiti, dar fac 30 de ani si cum sa stau nemaritata dupa 30 de ani? Nu se poate! Ma marit.”

Sunt deja mai bine de 3, 4 ani de cand am convingerea ca nu as face nunta chiar daca as alege sa raman mereu cu un barbat, detest nuntile romanesti, orice-ai face o dai in kitsch si prosteala. Mi-e sila de nunti. Dar cred ca e fantastic sentimentul ca ai intalnit un om alaturi de care vei ramane mereu. Si e si rar inatlnit, uitati-va cate divorturi sunt. Oamenii mint si se mint cu inconstienta, apoi umplu avocatii cu bani. Iar despre copii…ce sa zic? E grea decizia sa lupti cu instinctul. E groaznic. Stiu ca as face copii intr-o lume care e asemanatoare unui vapor care se scufunda deja pentru ca oamenii s-au inmultit intr-un hal de toaca Pamantul marunt-marunt desi uita ca momentan nu au unde naiba sa se duca. Stiu ca as face copii intr-un oras unde din start, crescandu-i, le supun sistemul respirator unei intoxicari cu aer infect. Plus comportamentul infect al oamenilor in Bucuresti, in general. Cand vad oameni scuipand pe strazi sau lasand pe trotuar cacatul cainilor, ma gandesc ca prin praful scuipatului lor uscat si al cacatului de caine facut farame s-ar putea juca copiii mei, asa cum mergea fetita de azi de-a busilea, ca orice copil. Stiu ca cea mai buna decizie e sa nu fac copii aici si totusi, cand vad copii, ma topesc. Si sper sa-mi iasa odata toate tampeniile din cap, oricat m-as smiorcai, sa inteleg ca am luat pana acum cele mai bune decizii pentru viata mea si sa nu-mi para rau pentru ce nu s-a intamplat, atata timp cat nu stiu cum ar fi fost daca s-ar fi intamplat. Cred ca toate tin de curaj, curajul de a ne asuma deciziile cele mai bune pe pentru noi, oricat ar fi de grele. Si oricat de urat mi-a fost gandul ca orice-am face, tot murim si toate trec ca si cum n-ar fi fost, acum e o certitudine linistitoare. Am ramas azi pe banca pana ce mi s-au oprit lacrimile, ma uitam la iarba de sub picioarele mele si ma gandeam ca orice ar fi, chiar de as avea 10 copii sau niciunul, chiar de voi avea un sot iubit sau chiar de nu ma va mai atinge un barbat vreodata, intr-o zi voi muri si vor muri toti cei din parcul ala, ca si cum n-am fi fost, cu toate sperantele noastre, cu tot ce am facut si ce nu. Si n-o sa mai stie nimeni ca eu am plans in ziua x pentru ca am vazut copii frumosi si mi-a dat branci ceasul biologic. Cand realizez ca totul e atat de neimportant, peste golul si panica de moment se instaleaza o plenitudine fantastica ce se raspandeste in mine pana in cele mai mici vase de sange.

 

 

%d blogeri au apreciat: