De ce Catedrala Sfantul Iosif

Astazi scriu despre unul dintre locurile speciale pe care le iubesc in Bucuresti. Prima oara am auzit despre aceasta catedrala cand erau in toi discutiile despre ridicarea unei cladiri de birouri in vecinatatea ei. Nici macar nu am fost curioasa unde se afla si am vazut intamplator, trecand pe acolo cu masina intr-o zi cu cineva, prin 2012. Anul trecut, in vara, ii spuneam unei prietene ca imi doresc tare mult sa merg din nou la biserica, sa ma rog si sa fiu inconjurata de oameni care se roaga,  dar ca nu mai suport atmosfera din bisericile ortodoxe cu galagie, imbulzeala, cersetori, oameni needucati, creiere spalate, misoginism, tavaleala la moaste si ca nu stiu unde sa merg. Atunci ea mi-a zis ca la Sfantul Iosif, la catolici, e altceva si am mers impreuna. Era august, era foarte cald, am mers la liturghia de la ora 18:30 si a fost o experienta pe care nu o voi impartasi pentru ca o pastrez undeva anume, printre toate amintirile speciale. Dar va spun ce m-a facut sa revin. M-a uimit atmosfera civilizata, ma temusem ca daca gresec ceva, mi se va atrage atentia sau ca oamenii se vor uita urat la mine dar nu s-a intamplat asa ceva. Am facut si eu exact ce faceau ceilalti, cum se zice ca trebuie sa faci cand mergi la biserica si nu stii regulile. Imi amintesc ca odata, eam adolescenta si am mers intr-o biserica ortodoxa in Constanta (eu fiind  botezata ortodox) si nu am stiut ordinea in care sa ma inchin la icoane si a venit la mine un barbat de vreo 60 de ani, m-a prins de gulerul jachetei si efectiv m-a tarat la icoanele din partea opusa. Nimeni nu mi-a luat apararea cand au vazut ce mi-a facut, am fugit de acolo dupa ce si-a luat mana de pe mine. La catolici o sa-ti faca cineva asa ceva doar daca e bolnav psihic, sau poate nici atunci. Despre tinuta ce sa spun? Eu, fiind miezul verii, imbracasem o fusta lunga si ie si ma temeam sa nu fiu prea indecenta totusi, dar am fost uimita sa vad femei in maiou si pantaloni scurti si mi-a zis prietena mea ca asa e la catolici, nimeni nu te judeca pentru cum te imbraci si ca femeia nu e considerata o sursa a pacatelor, o ispita si nu mai stiu ce alte balarii ce populeaza capul unora. Deci erau in biserica femei in maiou si pantaloni scurti si toata lumea se ruga, niciun barbat nu se holba, asta chiar am tinut minte. Alt lucru care mi s-a parut complet nou a fost cum sunt tratati copiii acolo. Sunt lasati sa se joace, sa se plimbe prin biserica, vorbesc, alearga, si nimeni nu le face ceva. Preotul predica, lumea in banci asculta si se roaga si copiii fac ce stiu ei sa faca si cu asta basta, nimeni nu se isterizeaza. Azi, cu toate ca s-a pus vremea asta oribila, am fost din nou acolo, nu mai fusesem de vreo luna si chiar imi era dor. Intotdeauna cand merg la Sfantul Iosif, pastrez totusi teama ca gresesc ceva si ca fac impresie proasta sau ca imediat isi dau oamenii seama ca nu sunt catolica. Inca nu am reusit sa-mi fac o cruce catolica corecta, chiar daca am tot tras cu ochiul in jur si data trecuta cand am fost, mi-am facut cruce si cu stanga si cu dreapta, si stanga-dreapta si dreapta-stanga, incat se uita un barbat de langa mine uimit, cred ca se gandea ca mi-a mai ramas doar sa-mi fac cruce invers, ca satanistii. Dar evident ca nu mi-a atras atentia. Am tot zis ca intr-o seara, dupa slujba, voi opri pe cineva cu figura mai indulgenta si il voi intreba macar niste reguli generale, ca sa nu ma mai simt acolo picata din Luna. Si in seara asta a fost foarte bine, lume mai putina, pentru ca venise vremea rea, dar o atmosfera foarte pasnica. O energie foarte buna, ca intotdeauna, exact pentru asta si merg, pentru ca daca nu mergem in locuri cu energie buna din care sa ne hranim, resursele noastre energetice sunt doar mocirla asta care anima mare parte din Bucuresti. Energie mocirloasa, comportament mocirlos. Si plus de asta, de cand merg la Sfantul Iosif, nu mai am grija pe care o aveam cand mergeam la bisericile ortodoxe, nu cumva sa fiu la menstruatie. Azi chiar sunt in a doua zi de menstruatie si recunosc ca unul dintre motivele pentru care evit bisericile ortodoxe e porcaria asta sexista cu menstruatia. Daca nu am avea menstruatie, nu am putea avea copii, deci n-ar exista nici preotii care ne scot ochii cu porcaria asta de regula. Pentru mine, perioada lunara delicata e un moment in care ma simt foarte bucuroasa, pierderea asta lunara de sange e dovada ca sunt tanara, fertila, frumoasa, sanatoasa, si cine are o problema cu menstruatia mea, are o problema cu mine. Si nu e bine. Deci inca o bila alba pentru catolici. Imi pare rau ca nu mi-am facut mai mult timp ca sa merg la liturghii la Sfatul Iosif, poate ajung odata si dimineata. Imi place foarte mult acolo. Unii poate ca mi-ar spune ca daca sunt botezata ortodox si am crescut intr-o familie ortodoxa, as face bine sa merg la ortodocsi. Eu merg acolo unde ma simt bine, chiar daca asta ar insemna sa merg la budhisti sau la religia care venereaza pisicile cu 3 capete si 5 cozi. Daca as avea copii, de-asta nici nu i-as boteza in vreo religie anume, le-as vorbi despre toate religiile importante si i-as lasa pe ei sa aleaga, poate vor sa fie atei, poate vor sa fie orice altceva decat ce as crede eu potrivit pentru ei. N-am eu drept de decizie asupa religiei altei persoane. Poate ca nici mie nu-mi convine ca vreau, nu vreau, am fost botezata intr-o confesiune crestina misogina care toata ziua pune sub nasul enoriasilor moastele lui X si ale lui Y, ca sa mai adune un ban, dar ai mei nu s-au gandit la asta. Dar ceea ce sigur i-as invata pe copii e rugaciunea. Simplul fapt ca aprinzi o lumanare si ca te rogi sa le fie bine celor pe care ii cunosti, celor bolnavi, celor amarati, celor care ti-au gresit, e  cumva o granita care face diferenta intre om si animal. Eu asa o simt. Da, ma rog si acasa, ma pot ruga doar acasa, dar nu se compara cu prezenta intr-un spatiu comun de rugaciune. Si daca tot am vorbit de copii, au venit in seara asta la biserica si s-au asezat chiar in fata mea o familie in varsta cu nepotul, un baiat de vreo 5 ani. Toata slujba el s-a jucat cu niste jucarii mici, si-a facut de lucru pe acolo, era tare simpatic. Cand preotul a zis sa ne daruim pace, eu am dat mana cu bunica lui care se intorsese spre mine si el si-a lasat jucariile, s-a urcat in genunchi pe banca, a  intins o manuta spre mine, a zambit cu toti dintisorii lui mici si egali si mi-a zis „Pace!” foarte convins si binevoitor. I-am strans incet mana si i-am raspuns soptit pentru ca simteam cum mi se umpleau ochii de lacrimi. Ma gandeam: „Doamne, de ce trebuia sa stea in fata mea un copil, sa ma fac iar de ras ca imi dau lacrimile cand vad copii? ” Ma asezasem in genunchi ca sa ma rog si imi curgeau lacrimile una dupa alta, copilul se mai intorcea cate un pic si se uita la mine, simteam ca ma napadesc iar toate dramele existentiale. Unul dintre motivele pentru care eram acolo este si faptul ca trec printr-o perioada in care ma simt coplesita de probleme si tristeti si nu ma mai tem sa cer ajutorul pentru ca daca avem un sprijin, depasim totul mai usor, fie ca e sprijin divin sau omenesc. Si revin la copii, niste prezente speciale si foarte frumoase la slujba catolica sunt  baietii care il ajuta pe preot (sau cum s-or numi ei). Sunt asa de frumosi, cu hainele lor albe,  senini si puri! Imi plac foarte, foarte mult si florile albe care mereu impodobesc biserica, in vara erau crini imperiali (florile mele preferate), acum erau crizanteme. Nu e un amestec de culori, un talmes balmes, e alb si atat, simplu si elegant. Ma bucur mult ca am gasit un loc in care sa ma pot ruga fara sa fiu asaltata de „Da si mie un ban”, fara sa fiu trasa de guler daca nu stiu o regula, fara sa mi se mai ceara sa-mi pun batic, fara sa mai fiu martora la Florii la daramarea mesei cu salcie de catre oamenii care se imbulzeau, cum mi s-a intamplat in trecut. Mi-a ajuns de tigania, lipsa de respect si circareala pe care le vad intr-o gramada de locuri. Macar la biserica sa fiu si eu linistita.

%d blogeri au apreciat: