Amintirile urate

De multe ori m-am intrebat, ca orice om, de ce trebuie sa si suferim. De ce, daca tot ne e dat sa traim atat de putin pe lumea asta, mai si suferim si nu e totul frumos si bun in scurtele noastre vieti? Si, daca tot suferim, de ce nu avem abilitatea sa uitam raul trait sau oamenii care ni l-au pricinuit? Ca si cum n-ar fi fost.

Pe 8 noiembrie se implinesc 4 ani de cand am cunoscut un barbat care mi-a schimbat radical viata. N-as fi crezut ca un om imi va putea face atata rau. Doar prietenii mei apropiati, familia, medicul si psihologul stiu mai mult sau mai putin din ceea ce m-a facut acest om sa traiesc. Sunt 2 ani de cand nu l-am mai vazut si sper sa nu-l mai vad vreodata. Poate va ganditi ca m-a batut, m-a violat, m-a agresat cumva. Nu. Ne-am atins o singura data, cand am dat mainile ca sa facem cunostinta, in 2012, eu aveam 30 de ani si el 37. Cand aveam 16 ani, am fost agresata sexual de un psihopat si in vreo 2 luni l-am iertat, am inteles ca nu am avut nicio vina si ca de la un individ ca el oricum n-as fi avut asteptari de omenie, a trecut totul atat de usor, ca i-am uimit pe toti, azi as si sta de vorba cu el fara sa mai simt teama macar. E cu atat mai mare uimirea mea ca-ti poti reveni dupa o agresiune fizica, dar un om care te-a atins o singura data, doar ati dat mana, te poate face sa suferi pana peste limitele la care te credeai capabil sa suferi dar am descoperit ca se poate. Azi m-am plimbat, fiind o vreme foarte frumoasa, si am ajuns aproape de strada lui. De fiecare data cand trec pe acolo sau in locurile unde l-as putea revedea, imi amintesc tot si inteleg ca, la fel ca in cazul suferintei fizice, unele traume trec repede, altele lasa cicatrici temporare, altele lasa cicatrici pe viata si de fiecare data cand le revezi, simti ca atunci cand s-a produs trauma. Imi spuneam de multe ori ca daca in seara aia din noiembrie 2012 as fi trecut mai departe, in loc sa intru acolo unde l-am intalnit, viata mea ar fi fost altfel. Le spuneam prietenilor mei ca as vrea sa intorc timpul si sa nu-l fi cunoscut vreodata, dar timpul nu se poate intoarce. Intr-una din zilele trecute facusem gimnastica, eram intinsa pe jos si am mai ramas un pic asa, cu gandurile aiurea. Si m-am gandit iar la el, m-am intrebat iar cand o sa-mi treaca pentru ca sunt deja 4 ani de cand ne stim si 2 ani de cand nu l-am mai vazut si inca simt ca vreau sa-l omor. Sau sa-i omor cumva amintirea. Si brusc mi-a venit o idee. Daca as face hipnoterapie, sa mi se stearga complet din minte amintirea lui? Sa-mi anunt prietenii sa nu-mi mai vorbeasca vreodata de el apoi. Sa arunc orice dovada ca l-am cunoscut, inainte de a sterge amintirile si apoi sa-mi traiesc mai departe viata asa. Pe moment a fost o bucurie imensa perspectiva de a face asta. Chiar ma gandeam unde sa gasesc persoana potrivita pentru hipnoza si s-o intreb daca poate face asta, daca ma poate ajuta sa uit atata rau. Si mi-am imaginat cum ar fi apoi, cum as simti ca mi-am recapatat ani din viata, as fi la fel de optimista, senina si frumoasa ca inainte de a-l cunoaste. Si tot imaginandu-mi, m-am gandit brusc ca-l intalnesc iar, dar fara a sti ca ne-am mai cunoscut. Si n-as mai sti cat de inuman si meschin a fost cu mine, n-as mai sti nimic. I-as da ocazia sa ma faca iar sa sufar la fel. Am simtit ca ma loveste ceva in abdomen gandindu-ma la asta. Si mi-am dat seama ce prostie a fost ideea cu hipnoza. Am inteles, dupa 34 de ani de viata, sensul pastrarii amintirilor neplacute, am inteles logica suferintei. Experienta capatata in urma suferintei ne e cel mai bun paznic pentru suferinte similare. Fiece moment in care ne doare sufletul, se aduna incet-incet la un loc cu alte amintiri asemenea, sub forma experientei, si ne maturizeaza, ne ajuta sa devenim mai intelepti, mai precauti, flexibili si rezistenti. Toate amintirile noastre, toate experientele pe care le-am avut, ne-au facut ceea ce suntem azi. Nu l-am putut evita prima oara, pentru ca am fost de buna credinta fara sa stiu ce fel de om tocmai cunoscusem, dar acum nu doar ca l-as evita, ci m-as feri si de toti cei ca el si am castigat suficient de mult cat sa fiu multumita de experienta asta. M-as bucura ca fiecare om sa vada macar o farama de lumina in orice experienta groaznica pe care a trait-o. Chiar daca nu ne e dat ca scurtele noastre vieti sa fie doar bucurie, sa putem scormoni noi in toata mizeria pana ajungem la ceva bun, doar ca sa fentam cumva destinele in care ne intalnim de multe ori cu atata suferinta.

%d blogeri au apreciat: