Noi si averile noastre

Cu cativa ani in urma, am vazut la tv o emisiune care m-a pus atat de tare pe ganduri, ca mi-o voi aminti mult timp. Era un fel de documentar despre rapiri ale oamenilor bogati si modul cum au fost solutionate. In emisiune vorbeau chiar cei care fusesera rapiti si membri ai familiilor lor. Imi amintesc un barbat care, impreuna cu fiica lui, povstea prin ce trecusera cand el fusese rapit. Atacatorii il dusesera intr-un loc necunoscut si, pana la eliberare, il tinusera inchis intr-o cutie de lemn in care putea sta doar ghemuit, nu vedea nici pic de lumina, era legat la ochi, la maini si la picioare si ii pusesera in urechi niste casti in care canta continuu muzica. Nu stia unde e, nu se putea misca, nu vedea, nu putea adormi. Intre timp, fiica lui fusese anuntata in ce conditii era tinut si spunea ca a trait un cosmar pana cand a platit rascumpararea, o suma imensa. El ramasese cu diverse ticuri, ii tremurau capul si mainile, fusese afectat neurologic de perioada rapirii.

Intr-o seara de octombrie din 1993, aveam 11 ani, eram intr-o comuna din Dobrogea, dupa inmormantarea strabunicii mele. Tocmai se stransesera mesele dupa pomana si inca eram toti plansi, obositi si indoliati. Una dintre cele mai clare amintiri ale acelei seri este cum nepoatele ei, liceene si studente, au deschis dulapurile strabuncii si au inceput sa-si dispute lucrurile ei. Nu fusese o femeie foarte bogata si, religioasa fiind, nici nu avea bijuterii multe sau haine sofisticate. Ele isi luau din mana una alteia esarfe ieftine, baticuri, iconite, tot felul de maruntisuri. De atunci m-a urmarit un gand pe care si acum il am: cand voi muri, daca pot, sa nu las nimic material in urma, pentru ca nu accept ca atunci cand cenusa mea inca va fi calda in urna, diverse persoane sa se certe pe bijuteriile mele, hainele mele, banii sau casele mele. Nu conteaza ca ar fi copiii mei, prietenii mei, rudele mele. Nu vreau sa fie asa ceva in urma mea. Daca la lasi totul clar prin testament, tot apare cineva care il ataca si vrea sa traga spre el averea si asociez mereu intamplarile astea cu scenele in care hienele trag ce apuca dintr-un cadavru.

Daca nu ai ceva ce altii sa ravneasca, nu esti haituit nici in viata, nici dupa moarte. Cele mai inselatoare si inutile ne sunt agonisirile de ordin material. Cu cat ai mai mult, cu atat linistea ta se duce. Imi amintesc o povestire auzita intr-o predica la biserica: o femeie saraca din Asia a jucat la loto si a castigat premiul cel mare. In urmatoarele luni a fost haituita, amenintata, a dat bani in stanga si in drepta la amarati si tot apareau altii si altii, trebuia sa se ascunda cu copiii ei, nu mai avea pic de liniste si ultimii bani pe care i-a avut i-a investit in niste afaceri care au falimentat pana a ramas cu nimic si spunea ca in noaptea in care a dormit iarasi saraca, intr-o camera simpla, a fost prima noapte linistita dupa mult timp. Nimeni nu mai venea dupa ea, nimeni n-o mai deranja, era linistita.

Scriu articolul asta in Ajunul Craciunului pentru ca imi amintesc cum era in copilaria mea de multe ori seara asta. Am crescut intr-o familie de conditie modesta si fiecare sarbatoare mare venea cu cearta, scandal, mama era ca o furtuna, ca noi nu avem ce au altii, ca noi suntem saraci, ca asa o sa murim, ca viata noastra e o mizerie,  e blestemata, etc, etc, etc. Aveam brad in fiecare an la Craciun, mancare buna, totul in limite normale. Darurile erau cam sarace, ce-i drept, dar era mereu cate ceva. Care era problema? Problema multor oameni: nu se pot multumi cu ceea ce au. Asta e marele dezavantaj al posesiei de bunuri materiale: niciodata nu iti sunt de ajuns. Ai o casa? Vrei inca una. Castigi 2000 lei lunar? Vrei 4000. Ai o masina? Iti doresti una mai scumpa. Asa ajung unii sa aiba si 5 case din care 4 stau goale si ei o vor si pe a sasea. Banii sucesc mintile, pentru bani oamenii se rapesc unii pe altii, se tortureaza, se omoara intre ei, isi nenorocesc vietile. Odata, in copilarie,  o intrebam pe mama daca noi avem dusmani si mi-a zis: „Nu avem dusmani, pentru ca nu avem bani. E o vrba din popor: ai bani, ai dusmani.” Cred ca cel mai rau e sa devenim proprii dusmani in goana dupa bani si lasam sa treaca pe langa noi cea mai pretioasa resursa pe care o avem: timpul. Eu nu ii inteleg pe cei care suporta joburi stresante la care sunt nefericiti si unde li se irosesc cate 10 ore pe zi din tineretea lor, pentru bani. Nu este un schimb echitabil. Cu bani poti cumpara in general bunuri materiale care sunt perisabile. Nimic nu-ti mai reda tineretea si sanatatea, odata pierdute. Modul in care ne folosim putinul timp pe care il avem la dispozitie e cel mai important. Ce sa facem cu el? Sa-l transformam in amintiri frumoase. Nu sunt nici pe departe o femeie bogata, stau cu chirie, am cateva lucruri pe care la mutare le duc de colo-colo in saci si genti de voiaj, am un salariu destul de mic. Imi place foarte mult sa ma plimb, sa dansez,  sa gatesc, sa scriu si sa citesc. Nimeni de pe lumea asta nu ma va rapi si nu-mi va sta cu arma la cap pentru a-i da amintirile momentelor cand am descoperit cum scrie Dazai, ale celor in care ma plimb pe malul marii in concediu, ale celor in care merg si fac cate o tura de parc in diminetile de vara. Dupa ce voi muri, nimeni nu va angaja avocati ca sa imparta cu altcineva amintirile mele de cand eram in culmea bucuriei in copilarie la Ziua Marinei la artificii si nu se vor scuipa rudele mele prin tribunale disputandu-si amintirile prajiturilor bune pe care le faceam si cu care ma infruptam. Simplu. Tot ce ai material e al tau la fel cum poate fi si al altora, asemeni esarfelor care treceau prin mainile matusilor mele dupa ce apartinusera strabunicii. Nimic nu se pierde, totul se transforma si materia azi e ceva, maine altceva, azi apartine cuiva, maine altcuiva. Practic, ce e material e al nostru si al tuturor, intr-o continua preumblare prin lume. Doar ceea ce acumulam spiritual, mintal, e al nostru. Chiar daca dupa moartea noastra dispare, macar ne-a apartinut doar noua.

De ce scriu acest articol? Pentru ca, influentata fiind de atmosfera din familie si de completa obsesie a imbogatirii care a animat brusc Romania dupa Revolutia din ’89 cand nevoia de bunuri materiale a depasit orice altceva iar eu eram copil si am fost foarte receptiva la toate acele zbateri (bisnitarii, noii patroni, femeile care plecau la turci sa faca bani, „tunurile”), foarte mult timp am fost si eu genul de om care lega nefericirea strict de lipsuri materiale. Cand deschideai revistele in anii ’90, 2000 si vedeai cum isi prezinta viata in lux unii si altii, ti se facea rau. Plus ca oamenii „trebuie” adusi in situatia de a vrea cat mai multi bani, cat mai multe bunuri, altfel n-ar mai merge 8-10 ore pe zi la locuri de munca unde sunt stresati, oprimati, tratati ca rotitele din sistem, nu ca oameni (nu voi uita cate umilinte am suportat in corporatie). Le arati femeilor in reviste niste rochii scumpe si cosmetice de lux si mai fac niste ore suplimentare la serviciu ca sa si le permita. Toata lumea iti vinde fericire iar banii trebuie munciti. Mare noroc au cei care merg la serviciu cu drag si fac exact ce le place. Ceilalti se zbat. Si cel mai rau e cand nu te opresti sa te bucuri de ce ai, dar vrei sa treci la treapta urmatoare. Eu in 2016 am avut un moment de maxima revelatie si am inteles cat de putin imi trebuie ca sa ma pot bucura de fiecare zi si cate lucruri pretioase lasam neobservate, acordand importanta mai mult la ce-mi lipsea. Daca tot am inceput articolul cu o emisiune de la tv, il inchei tot cu ce am vazut la tv cu vreo 2 ani in urma: povestea unui domn din Comitetul Olimpic Roman care, pe vremea comunismului a fost impuscat la o olimpiada de catre niste talhari care au vrut sa ii fure geanta cu banii Comitetului si el s-a opus. Din cauza traumatismelor ii paralizasera picioarele si spunea in interviu: „Daca as fi stiut ca voi pati asta, le-as fi dat si hainele de pe mine, doar sa nu raman asa. Imi e dor de zilele in care ma plimbam, ma plimbam ore. As vrea sa ma mai pot plimba.” Mi-a ramas in minte ce spunea acel om. Din cauza unei nevralgii de trigemen a trebuit sa fac o tomografie in vara asta. A fost prima investigatie pe care am facut-o vreodata la creier. Putea fi orice, putea fi o tumora, putea fi o problema circulatorie, puteam sa aflu ca voi muri. In aceeasi zi mi-au trimis pe mail interpretarea analizelor. Cand mi-am scris parola la e-mail ca sa le vad, imi tremura mana, simteam ca ametesc. Cand am vazut ca la toate scria „normal”, nu pot spune ce am simtit. Exact celor mai importante lucruri din viata noastra nu le dam de multe ori importanta cuvenita. Scriam intr-un articol anterior ca merg la psiholog. Dupa un an de consiliere m-a ajutat sa-mi creez un automatism: sunt constienta zilnic de faptul ca pot muri in minutul urmator, ca si cum n-as fi fost. Fiecare moment al vietii mele a devenit pretios pentru ca daca imi pierd timpul cu tampenii, irosesc marele dar pe care il am: viata mea. Asa am inteles cat am pierdut enervandu-ma, urand, acordand atentie oamenilor rai, lucrurilor rele, lipsurilor, cufundandu-ma in stres de parca o forta superioara m-ar fi putut scoate din toate, nu eu. Si mie  mi s-a spus des ce am zis eu aici dar mi-a trecut pe langa urechi. Pana nu intelegi singur anumite lucruri utile, degeaba ti le explica altii ca la scoala. Pana nu ajungi in fundul prapastiei, slabe sanse sa intelegi bucuria celor mai banale momente.

fotografie cu un bărbat pe munte
Fotografie de Tomas Anunziata pe Pexels.com
%d blogeri au apreciat: