Sinucigasul de la metrou

Am coborat in seara asta la metrou. Cand plecasem de acasa, imi calculasem exact cat timp imi va lua ca sa ajung in centru dar pe peron era multa lume si se anunta ca, din cauza unei urgente medicale de la Dristor, va intarzia trenul si mi-am dat seama ca imi va fi imposibil sa ajung in timp util. M-am asezat pe un scaun pe peron ca sa astept. Ma gandeam ce s-o fi intamplat si un tanar dintr-un grup galagios de langa mine le-a zis prietenilor lui ca cineva s-a sinucis la Dristor aruncandu-se pe linia metroului. Vestea s-a raspandit destul de repede si, in stilul romanesc de coltul blocului, unii au inceput sa comenteze. Discutiile au continuat si dupa ce a venit trenul in statie si am urcat, mai vorbeau unii cu altii sau la telefon si fara sa vreau ii auzeam, pana am ajuns la Unirii si am coborat. Puteti crede ca nimeni, absolut nimeni dintre cei care isi spuneau parerea nu a exprimat macar putina compasiune pentru un om bolnav care ar fi ajuns in situatia de a se sinucide? Ceea ce pot spune ca m-a uimit mai tare a fost modul in care vorbeau, parca omul ala le-ar fi facut vreun  mare rau si pentru asta ar fi meritat sa moara, parca l-ar fi cunoscut si stiau ei ca era un nebun, un prost, unul fara minte, un distrus care nu s-a gandit ca o sa le intarzie lor metroul si care mai bine ar fi ales alta metoda, ca sa nu-i deranjeze pe ei, pentru ca „oricum, oamenii prosti se sinucid, aia slabi si fraieri si dracu’ sa-l ia”. As fi vrut sa ii intreb daca se aud macar in momentele alea, daca nu le e macar un pic jena pentru ca spun asa ceva (totusi, am inteles ca era exact o urgenta medicala, pana la urma). Stiu ca e o rautate, dar celor care fac misto de sinucigasi le doresc o depresie, macar 2 luni. Daca tot se cred atat de inteligenti si sunt ei siguri ca doar prostii se sinucid, sa vada cum e sa fii in depresie, cum e sa lupti cat poti pentru viata ta si sa te gandesti ca pana maine nu stii daca o sa mai traiesti si nimeni, nimeni nu simte ce simti tu, nimeni nu te vede, nimeni nu te aude, toti vad ca esti bine si nu poti explica nimanui ce simti. Mori in fata lor si niciunul nu vede pentru ca n-ai vreun simptom fizic, asa e depresia. Imi amintesc o seara de august, era 2015 si terminasem programul la serviciu, au plecat clientii si am ramas doar cu un coleg, imi strangeam lucrurile pe birou si el statea in fata mea si discutam diverse. Ma uitam la el si ma gandeam: „Tu nu auzi cum strig? Imi striga si oasele, tot corpul meu e un urlet, cad continuu in mine si nu ma pot opri, nu stiu daca maine o sa mai traiesc si tu nu auzi nimic, de parca am fi in lumi diferite, in locuri diferite, nu unul in fata celuilalt.” El a plecat, ne-am salutat politicos si am ramas singura. Imi scosesem cureaua de la fusta cand venisem la serviciu pentru ca ma incomoda si era asezata pe o margine de birou. Trebuia sa iau cureaua si s-o pun pe mine si imi luam curaj sa pun mana pe ea. Eram singura acolo, uitandu-ma la cureaua din fata mea, franta de oboseala luptei corp la corp pe care simteam ca o duceam cu moartea de cateva luni de zile. M-am intors acasa si simteam ca voi intra in asfalt, corpul meu era greu de abia faceam un pas, luptam continuu, era si foarte cald, eram singura in casa pentru ca ambele colege de apartament erau in concediu. Am mancat ceva, era o liniste completa si dupa ce am mancat, am stat tintuita pe scaun inca vreo ora. In fata mea era chiuveta si in uscatorul de vase erau cutite. Stiam ca daca fac un singur gest sa ma ridic, in cateva minute o sa fiu moarta. Atat trebuia, sa nu ma ridic. Simteam ca devin una cu scaunul, ma dureau picioarele, spatele, si nu ma ridicam. De 3 luni terminasem tratamentul antidepresiv care doar ma tinuse intr-o stare de relaxare si indiferenta iar depresia revenise ca un monstru care fusese ascuns intr-un colt si sarise iar asupra mea. Ma hotarasem sa nu mai cer ajutor ci sa lupt singura, fara sa spun cuiva ca iar sunt depresiva, ci sa lupt singura, fie ca muream, fie ca traiam. Nimeni, absolut nimeni dintre cei care spun ca sinucigasii sunt niste idioti, nu stie cum e sa te lupti cu moartea corp la corp si nimeni sa nu te poata ajuta. Unii castiga, altii pierd lupta asta. Nu pastilele, nu psihiatrii si psihologii, nu prezenta persoanelor dragi noua inving lupta cu depresia. In depresie esti inchis in bezna intr-o incapere din care doar tu poti face ceva ca sa iesi. E lupta ta, ei doar te pot sprijini, sunt in afara incaperii si fac ce pot pentru tine dar lupta e a ta si o castigi sau o pierzi. Atat. Niciodata nu m-am simtit mai singura decat in depresie. Eram eu si moartea, toti ceilalti erau atat de departe, incat nici macar gandul la cei pe care-i iubesc sau la amintiri frumoase nu mai parea sa apartina vietii mele. Am avut doar o dorinta instinctiva de a trai si m-am agatat de ea pana am invins. Era doar inima mea care voia sa bata in continuare, sangele care voia sa circule mai departe in corpul meu, ochii care voiau sa vada. Nimic din afara mea nu mai conta. Ratiunea nu-mi mai era sprijin si functionam doar instinctiv.

Ce m-a facut sa ajung la depresie? Un serviciu stresant combinat cu un anumit fel de atitudine a unui barbat de care am fost indragostita si in care am avut incredere.  Tristetea, insomniile si problemele digestive asociate starii de stres continuu mi-au  saracit creierul de serotonina pana cand mi-au modificat neurochimia cerebrala si m-am imbolnavit. Atat. O boala. Mie, spre deosebire de cei care pierd lupta, depresia mi-a aratat pana unde pot cobori (e inimaginabil pana unde poti cadea in tine) si cata forta poate avea un om ca sa se poata ridica inapoi dupa ce a simtit ca a fost partial plecat pe lumea cealalta. Practic, n-as fi avut cum sa fiu vreodata sinucigasa de la metrou pentru sigur nu m-as fi sinucis asa, dar teoretic, puteam fi si eu una dintre acei „fraieri, prosti, nebuni, ratati, oameni slabi” care fac asta si de fiecare data cand cineva aduce in discutie de fata cu mine parerea lui proasta despre sinucigasi pe care ii considera niste ratati, ma rascoleste cumplit, cand stiu cat am suferit si cat am luptat si daca as fi pierdut, s-ar fi spus aceleasi mizerii si despre mine. Pentru ca multi judeca dupa aparente, nu se gandesc ca o persoana cu energia mea, cu veselia, cu studiile mele si aspectul meu fizic ar putea face depresie vreodata pentru ca ei nu vad depresia ca pe o boala vindecabila, precum pneumonia sau litiaza renala sau o boala care te invinge, precum cancerul sau hepatita C. Nu, ei o tin pe-a lor cu lasitatea si prostia.

Un ultim lucru va mai spun si inchei: de multe ori veti auzi spunandu-se despre sinucigasi ca au fost niste prosti si ca nu e mare pierdere ca a mai murit un prost. Fara intentia de a jigni, dar cu intentia de a va sfatui sa va ingrijiti mereu de sanatatea voastra mintala, sunteti niste prosti daca puneti pe primul plan orice altceva decat pe voi insiva. Dupa ce am pus pe primul plan sarcinile de serviciu si un om de care ma indragostisem si mi-am subrezit sanatatea pentru mai bine de un an, am inteles cat contez si fac tot posibilul sa nu mai ajunga la mine absolut nimic din ceea ce m-ar supara macar. In vara trecuta, psihologul cu care fac consilierea mi-a spus: „Fiecare dintre noi a avut o mare sansa pentru ca exista. Puteau fi alte combinatii cromozomiale si sa nu existam, dar in locul altor posibili oameni, ne-am nascut noi. Viata noastra a inceput intr-un punct si se va termina intr-un punct iar noua ne e dat sa ne bucuram cu toate simturile de tot ceea ce ne inconjoara, de lumea asta pe care vom trai temporar.” N-as putea spune ca m-a adus in situatia de a ma bucura cu toate simturile de tot ceea ce ma inconjoara (mai ales in Bucuresti, n-ai cum sa deschizi toate simturile catre atata mizerie fizica si morala), dar de fiecare data cand sunt pusa in situatii neplacute, fac tot posibilul sa nu mai las nimic sa ajunga la mine pentru ca nimeni, dar nimeni, nu are dreptul sa-mi strice mie momentul. E momentul meu pe pamant si nu vreau sa mi-l irosesc cu porcarii. N-am invatat la timp expresia ” Nu merita efortul” , dar acum o folosesc din plin. Fara a judeca pe cineva si fara a fi rai, tineti la voi insiva cat puteti, fiti pe primul loc chiar de s-ar darama lumea, pentru ca de la respectul si iubirea de sine porneste ceva bun si spre interior, si spre exterior. Acum ma gandesc la cei care considera depresivii niste prosti ratati, cat de greu le-ar fi in depresie, cum s-ar lovi cu propriile prejudecati, s-ar vedea prosti ratati si pe unii dintre ei chiar nu-i va ocoli depresia.

%d blogeri au apreciat: