Chipurile semenilor vostri

In seara asta am iesit sa ma plimb un pic prin cartier. Locuiesc aproape de statia de metrou 1 decembrie 1918. De cele mai multe ori, cand ies sa ma plimb, iau metroul si merg prin zona Izvor, Cotroceni, Kiseleff sau Calea Victoriei. Dar cand n-am mult timp la dispozitie, ies in cartier un pic. N-as mai vrea sa fac asta pentru ca, indiferent ca s-au zugravit blocurile sau ca s-au amenajat parcurile, atmosfera e de o tristete patologica. Nu am venituri mari si intotdeauna am locuit in cartiere aflate spre periferia Bucurestiului. Cel mai central mi-a fost Dristor care mi-a intrat la suflet for ever. Dar plimbarile mele prin cartiere, indiferent ca au fost Berceni, Drumul Taberei, Tian sau Pantelimon, au fost mereu insotite de o tristete pe care nici in seara asta n-am putut s-o ocolesc. In cartierele claselor medii si joase din Bucuresti se prelinge seara o tristete care imi intra pana in maduva daca nu ma intorc repede acasa. Pe masura ce anii au trecut, aerul de nefericire si saracie s-a accentuat, devine de nesuportat. Ma uitam in seara asta la parterul blocurilor, pentru ca nu stau de mult aici si eram curioasa ce magazine avem prin jur. Banci, farmacii, firme de pariuri, second hand sau magazine cu produse chinezesti. Simt ca mi-e greata cand vad iar si iar aceeasi alaturare banca-farmacie-pariuri-banca-pariuri-banca-second-chinezarii-coafor. Si cel mai trist dintre toate, pe masura ce timpul trece, simt ca nu ma mai pot uita la chipurile oamenilor. Intr-o zi treceam pe langa o banca pe care statea o femeie care spunea cuiva la telefon: „Dom’le, stau aici si ma uit la oamenii care trec. Bai, pe bune, toti au fete de bolnavi mintal, te ingrozesti. Sunt bolnavi.” Evident ca in prima secunda m-am simtit cumva vizata si m-am intrebat oare cum arat, apoi mi-am dat seama ca nu se uitase la mine. M-a facut curioasa remarca ei si am privit cu atentie chipurile oamenilor. La cata lume e in Bucuresti, ai ce vedea. E atata tristete! In piete, pe strazi, in supermarketuri, in metrou si autobuze. Chipurile sunt palide, invinse, obosite, ridate, zici ca sunt toti cuprinsi de o molima a tristetii care se transmite de la om la om. Figurile sunt ale unor oameni lipsiti de orice speranta. Nu-mi amintesc sa fi fost asa Bucurestiul in 2004 cand am venit sau poate ca am uitat. Nu am putut face mult timp exercitiul privitului atent la oameni pentru ca mi-a picurat in suflet si in minte o deznadejde care parca ma imbolnavea. Sa va uitati sa vedeti cum e, e infiorator. Nimeni nu-ti zambeste. Nimeni. Eu zambesc destul de mult. Uneori le zambesc oamenilor pe strada sau pe unde ii mai intalnesc. Faceti o incercare, sa vedeti cat de putini va intorc zambetul. Unii nici nu va observa. Sunt atat de obositi si lipsiti de expresie, ca as vrea uneori sa nu mai fie atat de multi. Uneori ma gandesc cum ar fi sa merg pe strada impreuna cu un psihiatru sau un psiholog cu experienta si sa-mi spuna ce vede la chipurile oamenilor. De cand stau la 1 decembrie, sunt uimita sa vad un gen de oameni pe care la Dristor nu ii vedeam. Nu stiu cum sa spun, dar ma sperie foarte tare. Sunt murdari, vulgari, grobieni, agresivi, la metrou se aduna diversi indivizi care cred ca nu au unde sta si fiecare iesire a mea prin zona e mai mult pe fuga. E o piata aproape de mine si atmosfera de acolo, oamenii de acolo, sunt ca in filme de-alea pentru care regizorii iau premiu in redarea plastica a decaderii, grotescului si mizeriei din lume. Cand merg acolo si vad gentile si chilotii chinezesti intinsi pe la geamuri de cosmelii, tigancile care tipa langa un wc public pe care il matura, alcoolicii care se injura, baltile, mizeria, vanzatorii ambulanti infecti care insira telina si sfecle pe navete de plastic murdare, trotuarul spart, simt ca sunt in alt timp, in alta lume si tot ceea ce e in jur ma duce cu gandul la o remarca citita pe fb odata: „Poate ca planeta noastra e iadul celor care pacatuiesc pe alte planete.”

Au tot fost proteste anul asta si ma gandesc ca pe langa problemele economice pentru care se protesteaza, eu as protesta si pentru ca s-au furat zambetul si seninatatea romanilor. Poate ca va intrebati ce vad cand ma plimb prin Cotroceni sau pe Calea Victoriei, daca in zonele marginase vad tristete si decadere. Nu vad zambete nici in zonele celor care au viata de partea lor. In Cotroceni si Kiseleff vad foarte rar lume pe strada, de fapt acolo merg tocmai pentru liniste si ca sa admir arhitectura iar in alte zone bune unde mai zaresc oameni, nici ei nu sunt foarte senini. Doar ca acolo e alta energie, simti cum incepi sa urci, e alt aer, e alta vibratie, de-asta si merg acolo, ca sa nu ma scufund complet.  Uneori, in verile de acasa, in copilarie, intram in mare si cand erau valuri mai mari. Mi se intampla sa ma darame cate un val care se spargea cand ieseam spre mal. Stiti cum e? Nu te mai poti tine pe picioare, are o forta imensa, te loveste, te darama, te taraste pe pietre si scoici, te trage inapoi spre larg tarandu-te pe fundul marii, apa care iti inunda gura, ochii, nasul si urechile, plina cu resturi de alge si nisip, te sufoca. Esti invins de forta a ceea ce te-a daramat si te domina, nu te mai poti lupta. Asa simt eu energia Bucurestiului. E in ochii oamenilor, in gesturile lor, in chipurile mereu obosite, in trotuarele cu flegme si cacati de caini, in aerul infect, in soarele palid care se ridica dimineata si ne lumineaza de deasupra norilor de smog. E o tristete nevrotica, deznadajuduita ce pare ca ne paraziteaza si ne va aduce in stadiul de a ne prelinge pe strazi si dupa ce vom fi murit, mancati complet de ea in interior.

%d blogeri au apreciat: