De ce nu am grija ingrasarii

Cu cateva zile in urma am citit, pe blogul unui individ, un articol in care explica el foarte determinat cat de groaznice sunt femeile grase, cum ar face bine sa nu mai bage mancare in ele ca niste scroafe pentru ca daca esti cat malul, niciun barbat n-o sa te vrea si deh, grasele nu inteleg ca barbatii sunt facuti sa se laude unii la altii cu ce cuceriri au facut, cu ce femei frumoase apar ei in lume. O mizerie de articol care pentru mine pot spune ca a fost chiar punctul maxim in care am mai trecut peste marlanii de ultimul grad in genul judecarii altor oameni dupa aspectul fizic. Am o amica grasa. Are vreo 27 de ani si este foarte masiva. Pentru ca este medic, mi-am permis s-o intreb oare de ce unii oameni sunt slabi si unii grasi, desi mananca la fel iar ea mi-a spus: „Exista un singur cuvant care explica asta: metabolism.” Am inteles ca asta explica si de ce la 50 de ani sunt slabe sanse sa mai aratam ca la 20 de ani pentru ca….metabolism,  nu pentru ca bagam in noi ca spartii. Eu am fost si slaba si grasa, in diferite momente ale vietii mele. Stiu cum e sa se strige dupa tine „Doua bete-nfipte-n cur, aparat de mers pe drum!”  sau „Schelet ambulant!” dar si „Bine ca nu sunt grasa, ca tine” sau „Cur mare!” si toate astea le-am suportat la varste la care nu stateam deloc bine cu stima de sine si le luam in plin, simteam ca nu mai vreau sa ies din casa. Un lucru nu imi era clar si, din pacate, multora nu le este clar: nimeni, absolut nimeni de pe lumea asta, nu exista ca sa aiba cei din jur la ce se uita, ca la exponat de muzeu. Nu iesi pe strada ca sa faci oamenilor ziua mai buna cu aspectul tau de 90-60-90, iesi ca sa iti vezi de viata ta. Nu slabesti si nu te ingrasi ca sa zica lumea ca esti frumos si ca fie fericit orasul ca te vede, ci ca sa iti mentii sanatatea in limite normale. Iar daca esti femeie si depui eforturi ca sa slabesti sau ca sa te ingrasi macar un gram doar ca sa te placa barbatii, esti o dobitoaca de prima clasa (cum am fost si eu mult timp). Niciun barbat de pe lumea asta nu te va respecta daca esti in postura de trofeu. Daca depui toate eforturile doar ca sa se laude Gigi ca el umbla cu o bucatica buna si sa-l invidieze toti tovarasii lui cu care ragaie la bere, Gigi va vedea in tine fix o papusa gonflabila si te va trata ca atare. Ma intristeaza sa ma gandesc ca undeva pe lumea asta, o femeie isi face griji ca nu o plac barbatii pentru ca e grasa. Un barbat care te respecta, te admira si isi da timp sa te cunoasca, te iubeste si daca ai 100 de kile, si daca ai 40 de kile, si daca esti oarba si schioapa. Iubirea nu este despre aspectul fizic. Atractia erotica este despre aspectul fizic si putin imi pasa ca lui Dorel de pe marginea canalizarii sau lui Gigel care ragaie la terasa nu li se scoala cand ma vad si nu ma vor in patul lor urgent. Poti trai foarte linistita si daca aia care reabiliteaza blocuri nu fluiera dupa tine, si daca toti barbatii ar fi atat de superficiali incat sa fii mereu singura pentru cum arati. N-ai ce pierde, s-au dus vremurile in care accesul femeilor la resurse era doar daca se agatau de bratul unui barbat.  Gata, am ajuns la resurse. Pimba-ti trena de celulita, invata cat sa ai un job bun si castiga 1000 de euro pe luna cu care sa faci ce vrei tu si pisa-te pe ce zic toti ratatii care vor missuri. Nu pierzi ceva daca nu umbli la bratul unuia care te vrea drept bucatica buna. Nu conteaza cum arati, ci cat te respecti si cum apari in lume din postura de om impacat cu el insusi. Este foarte ciudat cum oamenii simt exact ce consideri ca te face vulnerabil. Daca nu esti impacat cu tine insuti, ceilalti vor vedea din atitudine unde simti ca doare. Mi se pare o inutil sa te lupti sa slabesti, sa urasti grasimea de pe tine, sa-ti detesti corpul. Nu slabesti pentru ca urasti grasimea de pe tine, slabesti pentru ca te iubesti si ti-e drag de corpul tau cat poti tu de mult. Eu am descoperit ce simplu imi e sa imi mentin greutatea corporala de cand imi permit orice, absolut orice. La mine nu exista „Nu”, cand e vorba de mancare. Asta pentru ca mereu cand imi impuneam sa nu mai consum ceva, fix la aia ma duceam. De exemplu, nu-mi place sa mananc pepeni murati, mi se par execrabili. Daca mi-as zice ca de azi nu mai am voie sa ma ating de pepeni murati (desi am mancat doar de vreo 2 ori in viata mea), fix la pepeni murati m-as duce, as fi cu gandul la ei ca la tort de ciocolata. Si-atunci mi-am zis ca sloganul meu in privinta mancarii este: „Orice vrei tu, in cantitati de porc daca vrei. Acopera-te cu mancare, fii mancare, inspira mancare, cand vrei.” In felul asta nici macar nu simt nevoia sa mananc prea mult. Si mai e ceva. Imi permit sa mananc exact ce vreau eu (evident, daca am bani pentru ce vreau). Niciodata nu mi-as putea numara caloriile, n-am o viata ca sa imi bat joc asa de ea, cu stresuri de-astea. Daca vreau chipsuri, iau chipsuri. Daca vreau 3 prajituri, mananc 3 prajituri, daca intr-o zi vreau iaurt, fie iaurt. Sunt foarte, foarte atenta la ce vrea corpul meu. Nu-i judec nevoile. Pentru ca daca intr-o zi corpul vrea 3 prajituri si i le dau fara cea mai mica senzatie de vinovatie, sunt sanse foarte mari sa nu mai vreau prajituri inca 2 saptamani iar chipsuri poftesc cam o data pe luna. Sfatul asta l-am primit de la un tip foarte inteligent, era terapeut Yumeiho, el arata foarte bine si avea 2 secrete: manca exact ce poftea si isi gatea. Considera ca atunci cand iti gatesti, corpul tau simtind ce nevoi are, automat pune in mancare exact ce si cat ii trebuie, e ceva inconstient. Imi si gatesc cu mare drag, imi pare rau ca nu pot gati mai mult decat o fac deja si la fel, gatesc exact ce simt nevoia sa mananc. Nu bag mana in foc ca stilul meu de viata e cel mai bun, dar la mine e bun. Ce-i drept, oamenii din categoria mea sociala mai au un secret in a-si mentine greutatea normala. Banii. Eu nu pot cumpara tot ce vreau, pentru ca ajung sa fac foamea de la jumatea lunii daca fac asta. Daca vreau sa mananc la un restaurant, nu-mi permit decat rar. Sunt luni in care, daca am cheltuieli neprevazute, in ultima saptamana pana la salariu mananc doar iaurt, piure de cartofi si mere zi de zi. Vorba unei amice de-a mea: „Bine ca n-avem multi bani, ca am fi obezi.” Daca tot am adus vorba de asta, eu nu imi permit sa ma judec pentru ca mananc, din 2 motive:

1. Nu pot sa imi numar caloriile si sa fac nazuri la mancare, cand stiu cum am trait in copilarie, pana la Revolutie. Era o saracie cumplita. Se omorau oamenii la cozi la mancare. Cand imi amintesc cum era sa mor la 5 ani strivita, cand eram cu mama la coada la peste, nu-mi pot permite sa ajung la nivelul de nesimtire in care sa refuz, sa urasc sau sa arunc mancarea. Am crescut intr-o familie modesta, mama uneori nu lucra din cauza problemelor de sanatate si traiam din venituri foarte mici. Imi amintesc o seara in care mama nu a mancat nimic ca sa mananc eu cele 3 felii de paine ramase, cu putin gem. Cred ca aveam vreo 12 ani. In conditiile astea, sa ma apuc sa judec mancarea, glutenul, caloriile, toata vrajeala si sclifoseala pe care le aud la unii, ar fi o mizerie. Eu asa simt. Poate ca cine nu stie ce e greul, nu intelege, dar cine trece prin asta si nu invata ceva, e mai rau.

2. Cand ma gandesc ca in orice secunda, undeva pe lumea asta, mor de foame niste oameni, ma uit la ce am in farfurie ca la ce-i mai bun de mancare pe pamant. Mi-a ramas in minte o scena pe care am vazut-o la stiri cand eram in liceu. In Coreea de Nord se murea de foame. Intr-un sicriu era un copil de vreo 10 ani, piele si os, era o umbra de om. Murise de foame si in jurul lui plangeau altii, slabi ca vai de ei. In conditiile in care asta se intampla si acum, chiar daca nu vedem, sa fac nazuri cand am in fata o farfurie cu mancare, ar insemna sa fiu o japita de prima clasa. Imi amintesc cand imi povestea bunica mea ca, dupa razboi, luau paine pe cartela si uneori nici painea nu le ajungea la cati erau in casa. Cand te strambi la o farfurie de cartofi prajiti, gandeste-te ca altii s-ar bate pentru ea. Acum poate ca va ganditi „Dar colesterolul, dar atata mancare nesanatoasa…” Evident, daca respecti nevoile corpului tau, nu te umfli non stop cu cartofi prajiti. Excesul e o problema, nu mancarea. Si ca sa ma intorc de unde am inceput, nu poti sti daca cineva e supraponderal pentru ca a facut exces sau pentru ca este bolnav. Greutatea lui nu e treaba ta. Poate ca unii zic cu ura si sila despre grasi ca baga in ei ca niste porci tocmai din invidie, pentru ca ar baga si ei ca niste porci dar n-au tupeu si sunt frustrati de-asta. Asa ca cine nu intelege bolile metabolice, ar face bine sa-si vada de treaba. Si inca ceva: principalul motiv pentru care nu ma sperie ingrasarea este faptul ca slabirea este semn de boala. Atata timp cat ma voi ingrasa daca mananc, sunt un om sanatos. Cei care spun ca ar vrea sa manance dar sa nu se ingrase, n-au idee la ce boli grave nu te ingrasi chiar daca mananci. Am avut o prietena buna care a murit de cancer si cand imi amintesc cum era in metastaza, unul dintre ultimele lucruri care m-ar speria ar fi ca ma ingras.

%d blogeri au apreciat: