Pentru ca unii asteapta o sarbatoare

Vine acea dificila perioada a anului cand mi se va spune „Hristos a inviat!” iar eu voi rosi de rusine ca trebuie sa raspund cu o minciuna. Mi-e atat de jena sa ma vad partasa la o minciuna de talie mondiala! Eu nu cred ca un mort are cum sa invie, este ilogic, este ceva ce nu se poate si mi se pare periculos sa crezi in 2017 ca un mort a inviat. Pentru mine, un om care crede asa ceva poate fi naiv, cu probleme de gandire logica sau cu probleme psihice. Una din astea 3. Sunt ipocrita si raspund cu „Adevarat a inviat!” pentru ca n-am chef sa intru in polemici cu oameni care cred asa ceva. Adica am incercat sa imi asum ceea ce cred si le-am raspuns ca e imposibil sa invie un mort si raspunsurile lor, evident ale unor oameni care nu isi pot demonstra logic credintele, m-au intristat si m-au enervat. Deci ii las ca pe ei, chiar n-are rost sa iti bati gura argumentand unora care au asa mentalitati. Una dintre colegele mele de apartament este pocaita. Genul ala de femeie care poarta o mica esarfa prinsa cu clame in par, care merge cu biblii in diverse locuri si care face tot ceea ce zice pastorul. In decembrie 2016, cand m-am mutat aici, auzeam in fiecare seara cum plange in hohote in camera ei. O seara, doua, trei, ma gandeam ca are ea ceva, vreo ruda grav bolnava, vreo trauma, cine stie. La inceput ma speria pentru ca plansul ei ca la inmormantare, minute in sir, imi dadea si o stare de usoara panica. Treptat am mai intrat in vorba cu ea, mi-a dat si mie o biblie, evident, si mi-a spus ca pastorul ii pune sa-si marturiseasca in fiecare seara pacatele, in genunchi, in fata lui Iisus si sa constientizeze ca el a murit pentru pacatele lor, sa sufere pentru ca el i-a mantuit. Si plange asta de zici ca i-a murit tot neamul, seara de seara. De cand stiu care e motivul, recunosc ca ma amuz cand o aud cum plange, ii povesteam unei prietene ca aici e fan club Iisus Hristos, ca trebuie sa-i faca cineva rost colegei mele si de un autograf iar prietena in cauza mi-a zis ca nu i se pare deloc amuzant si ca ceea ce le face pastorul acelor oameni este un abuz emotional. Mie de ce nu imi face asta niciun pastor? Pentru ca eu nu sunt o naiva. Nimeni nu te duce cu forta la biserica si oamenii astia chiar nu mi se par victime, sunt  niste fraieri fara gandire logica. I-as spune colegei intr-o zi: „Am o veste pentru tine: Iisus e mort de 2000 de ani, nu s-a rastignit pentru tine, ci l-au rastignit romanii pentru ca era rebel si ii incomoda. N-a inviat si n-are nicio treaba cu tine.” Nu pot intelege nevoia patologica a unor oameni de a depinde de ceva, de cineva, de a crede in supraoameni. N-as putea trai asa. Nimic nu e ca libertatea mea, nu imi spune nimeni ce sa fac, ce sa cred, cui si cand sa ma rog sau ce se va intampla cu mine cand voi muri. Mi se par foarte amuzante povestirile despre diversi indivizi care isi fac secte, gasesc tot felul de adepti saraci cu duhul, se izoleaza in case mari cu totii, il urmeaza pe seful sectei ca pe Dumnezeu, ala le spune ca vine sfarsitul lumii si ca o sa-i salveze extraterestrii, le ia banii, fac toate nebuniile din lume, sau altii gen guru Bivolaru cu integrarea lui porno in absolut, e inimaginabil ce se poate face cu mintea omului daca esti abil si daca gasesti naivi.  Chiar acum colega si-a inceput iar repriza de plans, o aud si o sa pun niste muzica incet, asa. Saptamana asta cred ca are program prelungit de plans pentru ca e saptamana patimilor. Crestinismul este una dintre cele mai dubioase religii, pe bune, dubioase chestii spun oamenii astia. Daca le analizezi un pic la rece, te intrebi cum pot crede asa ceva macar 100 de oameni dar ei au convins miliarde de oameni sa creada niste dubiosenii nesanatoase, ca vine un duh si lasa gravida o virgina, ca un om poate suferi cat pentru toata omenirea, ca un mort invie, ba chiar o sa se si intoarca din cer si atunci vor iesi mortii din morminte. Si daca le spui ca e compet ilogic in ce cred ei, sunt gata sa-ti sara in gat. De-asta nici nu ma contrazic cu ei, mai ales ca nu e civilizat sa te legi de credintele unui om. Ma  minunez sau ma amuz si eu in sinea mea. Eu cred in Dumnezeu ca energie universala. Nu mi-as imagina viata fara acest fel de Dumnezeu in care cred eu. Dar nu oblig pe nimeni sa aiba aceeasi convingere, e treaba mea si nici nu o spun prea des, pentru ca mereu se gaseste cate cineva sa te ia la misto pentru ceea ce crezi, de tupeisti e plina lumea. Nu mi-as putea imagina viata fara sa ma rog si de-asta sunt nevoita sa merg uneori la biserica, pentru spatiul comun de rugaciune. Dar eu nu ma rog vreunui personaj din vreo religie, ci am un anumit schimb de energie cu cei din jur si cu energia din univers. Poate ca sunt dusa cu pluta si cred aberatii dar macar eu nu caut sa-mi fac adepti, nu oblig pe cineva sa creada ce cred eu, nu torturez si nu omor pe cineva pentru credinta  mea. Cand eram in liceu, am mers la niste sedinte de respiratie holotropica tinute de un rus si am avut acolo niste experiente care mi-au schimbat modul in care vad lumea. La una dintre sedinte, pe la jumate, am simtit ca sunt foarte constienta de ceea ce e in corpul meu si ca paralel cu coloana vertebrala, din abdomen pana in crestetul capului am un fel de conducta subtire prin care practic am alunecat in afara mea. Nu mai aveam corp. Si asa, fara corp, am plutit printr-un spatiu nedefinit pana ce am putut vedea brusc unde am ajuns. Ma indepartam de Pamant, il vedeam mai jos, imens, o sfera frumoasa de care ma indepartam si pluteam intr-un spatiu fara sfarsit, vedeam corpuri ceresti, praf stelar si nu mai era soare, era o lumina difuza cum nu imi imaginasem. Era ceva ce nu poate fi explicat, imi amintesc perfect ce vedeam, desi au trecut vreo 18 ani. La un moment dat mi-am dat seama ca eu pe bune, chiar nu mai am corp. Si m-a luat o panica imensa. Am avut senzatia trecerii prin alt spatiu nedefinit si m-am pomenit iar in sala unde faceam respiratia, in bezna aia, eram deasupra corpului meu care era la cativa centimetri sub mine si am intrat usor in el,  cu senzatia caderii intr-o mlastina. Carne, sange, senzatie de greutate si de pierdere a libertatii pe care o avusesem mai devreme. Atunci a fost singura data cand mi-am simtit corpul incomodandu-ma. Se spune ca respiratia holotropica e un fel de drog, priveaza creierul de oxigen si ai halucinatii, dar unii dintre cei care practicau acolo fusesera in timpul sedintelor si acasa la ei sau in alte incaperi din cladire si se probase ce vazusera, desi fizic erau pe o saltea in bezna. Chiar daca nu am vreo dovada, cred ca odata ce corpul nostru fizic moare, partea de energie din noi care a animat corpul toata viata, merge undeva, in univers, de unde a venit. Pentru mine Dumnezeu e asa:

 n2

Aceasta este fotografia unei nebuloase. Minuni din astea sunt in spatiu. Daca ma gandesc ca spatiul e infinit, ca Pamantul e o nimica toata pe langa tot ce mai e aproape sau departe de el, incep sa ma gandesc la Dumnezeu. Nu e un Dumnezeu care ma pedepseste, care ma considera inferioara barbatilor, care a aruncat in lume un fiu pe care oamenii sa il chinuie dar el sa invie din morti si sa ii lase sa astepte pana revine. Pentru mine Dumnezeu e asa de frumos si infinit si numai, numai energie. Iar corpurile noastre, cat traim, sunt axe intre toata energia asta, pe care o putem absorbi, si Pamant, pe care stam drepti pentru ca ne atrage forta gravitationala. Cand omenirea nu va mai exista si nici molecula din biblii si carti religioase nu va mai fi, nici urme de oameni sau de Pamantul pe care ei au trait, energia universala din care vom fi venit si in care ne vom fi intors, va fi acolo.

Asa cum eu recunosc ca ma amuz de povestile pe care le cred oamenii religiosi si pentru care se si omoara unii pe altii, dupa cum se vede, si nu se mai potolesc odata, fiecare cu cartie lui scrise de mii de ani dar in care cred de zici ca mor fara povestile alea, poate ca si ateii se amuza pe seama celor care il vad pe Dumnezeu asa cum il vad eu. Pentru atei, traim si murim ca niste animale, suntem doar corpuri si atat. Poate ca ei au dreptate, nimeni nu poate garanta ca detine adevarul, dar ma bucur ca nu sunt atee pentru ca nimic nu se compara cu ceea ce simt cand ma rog, cu bucuria pe care o simt la gandul apartenentei unei parti din mine la energia care anima Universul. N-as vrea sa stiu cum e sa traiesti simtindu-te un animal, sa n-ai Dumnezeu. Imi pare rau cand vad copii de sufletele carora nimeni nu se ocupa, sunt tarati pe la zeci de cursuri, se lupta parintii pe viata si pe moarte sa ii faca toba de informatii, la scoala fac mizeria aia de religie pentru ca interesul bisericii si al politicienilor e sa aiba o tara de spalati pe creier si sa ii bage de mici in fan club Iisus Hristos, dar cu adevarat de sufletele lor chiar nu se ocupa cineva. Imi e destul de dificil sa ma vad la mijloc, intre cei care sunt maniaci ca Iisus a murit pentru ei, si cei care sunt atei, pentru ca nu am cunoscut multa lume care crede in felul in care cred eu si ma simt destul de izolata in privinta spiritualitatii.

Provin dintr-o familie religioasa si am avut mult timp obisnuinta mersului la Inviere. Chiar si cand am devenit nereligioasa, am continuat sa merg. Dar nu o voi mai face pentru ca sunt profund dezamagita de lipsa de respect pe care o au unii crestini practicanti pentru acea slujba. Daca eu, care nu cred ca Iisus a fost un om diferit de alti oameni, pot merge civilizat cu o lumanare si pot tacea la slujba, macar alea 10 minute pana se da lumina, pentru ca imi place ceea ce se intampla atunci, nu stiu de ce ei trebuie sa stea pe telefoane, sa stea de vorba, sa se hlizeasca si sa povesteasca toate idioteniile, sa se plimbe de bezmetici prin multime si sa deranjeze pe toata lumea, sa vina cu gasti de prieteni si sa faca circ, sa fumeze, sa faca toate tampeniile, si din cauza nesimtirii lor nu pot si eu sa traiesc un moment frumos in care multi oameni aprind lumanari. Traiesc intr-un oras care musteste de oameni needucati si care nu se respecta reciproc. Prefer bunul simt al unui ateu bine crescut care se crede corp si atat, decat neismtirea, ingalarea, obtuzitatea si rautatea unui religios care ma calca in picioare ca sa ajunga sa ia lumina inaintea mea sau care se ia la bataie cu jandarmii ca sa ajunga la sicriul cu moaste. Nu toti oamenii religiosi sunt groaznici, evident ca sunt si religiosi de bun simt la fel cum sunt si atei care ar fi in stare sa dea foc bisericii cu oameni in ea, daca n-ar fi ilegal. Dar recunosc, si eu visez la o lume fara religii, in care oamenii sa nu se judece reciproc si sa nu isi faca rau doar pentru ca au niste carti diferite dupa care se ghideaza in viata.

%d blogeri au apreciat: