’90

Daca este o perioada din viata mea de care sa-mi aduc aminte cu o bucurie de nedescris, sigur e vorba de anii ’90. Daca vrei sa ma auzi povestind ore despre ceva care m-a bucurat, zi-mi sa-ti povestesc cum era viata mea in anii ’90. In 1990 am implinit 8 ani si cei 10 ani fantastici au cuprins unii dintre cei mai interesanti si mai furtunosi ani din viata unui om. Poate ca de-asta imi amintesc despre acea perioada ca despre ceva special, prin prisma trairilor mele, nu neaparat pentru ca ar fi fost fantastici pentru toata lumea.

In primul rand muzica. Daca vreau sa am trairile de atunci, ascult muzica de atunci. In seara asta am pus niste DJ Bobo si imediat mi-am amintit o gramada de lucruri legate de melodiile lui. Sunt amintirile mele si indiferent cat as exprima, nimeni nu poate simti ce simt eu. Pe-atunci nu aveam internet si ascultam muzica la radio, vedeam la tv cate ceva sau ascultam la casetofon. Era prin 1995 la tvr un top 10 preluat de la mtv, o data pe saptamana, si imi amintesc cum povesteam cu colegii a doua zi ca pe locul 1 era iar Be my lover cu La bouche, povesteam la scoala o gramada despre muzica, eram entuziasti, eram fascinati. La final de trimestru, in ultima zi, aveam voie sa aducem casetofonul la scoala, dadeam bancile la perete si dansam aveam 12, 13 ani. Casetofonul era pe fereastra, in jurul lui se inghesuia toata lumea cu casete, unii le rulau pe creion ca sa ajunga la melodia preferata, altii tot ziceau ca vor melodia x sau y, dansam cat ne tineau puterile. Imi amintesc ca tineam jurnal pe vremea aia si, prin clasa a sasea, scriam: „Maine vine Mada cu castu’ la scoala, abia astept, mi-a iesit si media, luam apoi vacanta, vine Craciunul.” Eram atat de bucuroasa incat ma simt jenata acum cand ma gandesc ca nu mai pot sa ma bucur din toate nimicurile, ca atunci. Asta era frumos in anii ’90, eram copil si ma bucuram din orice. Acum, cand mai revad cate un film facut in anii aia, revad strazile, terasele, imbracamintea sau coafurile, parca as vrea sa ma intorc in timp. Ultima oara cand am revazut „Paradisul in direct”, m-a rascolit sa simt cum ma indepartez de anii aia, filmul ala condenseaza cumva tot ce era pentru Romania perioada de dupa Revolutie. Oamenii aveau o bucurie si o navitate de neimaginat, inca ne bucuram ca scapasem de Ceausescu si ca e si la noi democratie, ca bem Cola, ca e libertate. Abundau revistele sexy tiparite alb-negru pe hartie ieftina, nu era cenzura si la fiecare chiosc de ziare vedeai sani, fese, in reviste cu titluri dubioase de genul „Sexy balamuc”, „Violul”, „Infractorul”. Imi amintesc ca bunica mea lucra pe atunci camerista la un hotel si aducea diverese ziare pe care le lasau turistii in camere, cu intentia sa le duca apoi la tara la parintii ei ca sa faca focul cu ele, sa usuce plante sau sa impacheteze oua. Pentru ca invatasem sa citesc, aveam vreo 8, 9 ani, ma uitam si eu prin ziarele alea de toate felurile si erau si de-alea sexy de pe tarabe. Evident ca eram curioasa si lecturam, cand eram singura acasa, mai ales ca vedeam si pozele si stiam ca e ceva interzis, si imi amintesc perfect ce scria pe acolo. Urmaream cu degetul cuvant cu cuvant, erau traduse din engleza si era o traducere infecta, grosiera. Intr-una dintre povestiri, o tipa cu un negru in taxi isi imagina ce ii va face ala acasa si cand au ajuns acasa, scria „va urma”. Cea mai interesanta povestire mi s-a parut cea in care erau doua femei intr-o camera de hotel, una dintre ele era foarte indragostita de cealata si descria ce fascinata era de nuditatea partenerei ei care dupa ce s-a dezbracat, s-a dus sa faca un dus si abia astepta sa se intoarca si sa faca una, alta. Mie nu mi se prea vorbise despre sex si habar nu aveam ca doua femei pot avea o relatie (deh, anii ’90…) dar nu m-a mirat deloc, mi s-a parut foarte normal, tocmai pentru ca nu auzisem ceva pro sau contra homosexualitatii, ca sa judec conform vreunui tipar. Recunosc ca ma uimeste si acum sa-mi amintesc cu ce naturalete a acceptat mintea mea de copil acea relatie. Si ma chinuiam sa citesc intr-o super viteza, ca sa nu vina ai mei si sa faca scandal, apoi trebuia sa si pun frumos la loc ziarele a caror disparitie subita la tara ma cam intrista. Asa am ajuns eu sa citesc repede, cred. Daca tot am adus vorba de citit, in afara de erotismul din revistele de taraba, anii ’90 inseamna pentru mine era cititului si a scrisului. Din 1993 am tinut jurnal. De cum am invatat sa citesc, am devorat toate cartile pentru copii pe care le aveam in casa, si aveam o gramada. Cate povesti au trecut prin mintea mea, cate palate, cati imparati, cate intamplari, a fost ceva extraordinar sa pot citi si sa pot scrie. Scriu de 24 de ani si, daca in privinta multor lucruri m-am schimbat, bucuria de a scrie e aceeasi. In adolescenta, cand hormonii iti arunca mintea pe pereti, scriam si poezii. Aveam un caiet cu care umblam toata ziua dupa mine si ce-mi venea in minte, scriam. De cand mintea mea a descoperit drogul fantastic al indragostirii, m-a salvat de depresie, de tristete, de sentimentul inutilitatii, cu indragostiri. Iar alea din adolescenta sunt ceva de neimaginat. Muzica de atunci imi reaminteste starea, vad persoanele, parca simt la fel. In vara lui 1995, era aproape de blocul meu o terasa. Eu ii ziceam „la cosmelie”  pentru ca era un chiosc de tabla si sticla cu cateva mese si scaune de plastic in jur. Zi de zi, toata vara, acolo se asculta pe repeat Casablanca cu Jessica Jay. E imposibil sa fii trecut de 30 de ai si sa nu stii melodia asta. Eu ma fixam la fereastra seara, in loc sa ma culc, si ascultam Casablanca pana ma lua somnul sau pana inchideau oamenii aia terasa. Nu mai stiu cum dar m-am indragostit de seful cosmeliei. Il chema Adrian si abia asteptam sa-l vad ca vine, sa ma uit dupa el de la geam sau sa-mi fac drum pe acolo si apoi scriam in jurnal cat eram de bucuroasa ca l-am vazut. Niciodata n-am avut curaj sa intru in vorba cu el, era cu vreo 20 de ani mai mare ca mine, fusese coleg cu mama si o tot intrebam pe mama chestii despre el, ea imi zicea ca era divortat si ca are un baiat. Vara aia fara griji si ceea ce simteam cand il revedeam pe acel om, sunt unele dintre momentele pentru care nu imi pare rau ca m-am nascut. Anii au trecut si cand lumea s-a emancipat, tot orasul a aflat ca Adrian este gay, el nu se mai ascundea de acest adevar. Ultima oara l-am vazut prin 2005, eram la vernisajul unei expozitii, ne uitam amandoi la tablouri si era chiar langa mine, imi amintesc ca nu mai simteam nicio emotie, de parca omul de langa mine nici nu ar mai fi fost cel din vara lui 1995.

Verile anilor ’90 inseamna pentru mine mers la plaja. Toata ziua. Singura, cu familia sau cu prietenii, mergeam cam zi de zi la plaja. Atunci era ceva banal pentru mine dar acum, in verile bucurestene, plictisitoare si anoste, imi dau seama ce copil fericit am fost, ce amintiri minunate am eu din orasul meu. Imi amintesc muzica de pe plaja, cu Scatman, Nana, Ace of base, DJ Bobo, Aqua, Loona. Le ascult uneori, cand vreau sa simt iar ca am avut si zile superbe. Mi-a ramas pe suflet vara lui 1998. Eram la liceu, treceam din clasa a noua in a zecea. Aveam niste amice cu care eram ziua la plaja, seara la plimbare. Era vara aia cu trupa Genius in voga si a fost o zi, pe la final de august, cand am mers sa prindem rasaritul. Noi mergeam la plaja in Saturn si imi amintesc ca acum cum fugeam pe strada, ne pierdeam papucii si ii recuperam, nu cumva sa rasara soarele pana am fi ajuns. L-am prins si am facut o baie in mare chiar la rasarit, apoi ne-am luat hotdog si cafea de la o terasa si am stat la plaja pana dupa amiaza. Se umpluse de lume si noi cantam in apa „Vara” cu Genius, pentru ca se auzea si la terase, iar eu aveam momente in care incepeam sa strig ca ma inec, ca sa sperii lumea. Au fost niste ani fantastici, poate pentru ca nu aveam griji, nu stiam cum se muncesc banii, cum se achita intretinerea, cum e cu politica si economia, cum e sa fii foarte bolnav, singur sau batran. Erau anii in care toata lumea ne spunea ca vom avea vieti frumoase pentru ca eram copii cuminti si buni iar noi credeam asta si invatam pe rupte, Doamne, cat mai invatam! Nu era internet, nu erau telefoane mobile, citeam carti pe care le imprumutam unii de la altii, imprumutam casete, nu aveam totul pe un dispozitiv, trimiteam scrisori, cu baietii daca ieseam, doar ne tineam de mana sau ne sarutam si chiar daca atunci ma gandeam ca poate fac o alegere rea pentru ca astept pana sa fac sex, acum ma bucur pentru rabdarea pe care am avut-o si mi-am permis sa ma maturizez pentru a face anumite alegeri. Si asta a facut sa am o adolescenta frumoasa si lipsita de griji si imi multumesc pentru ca m-am respectat si nu imi ofer amintiri urate. Pe masura ce timpul a trecut, am inteles cat de important e sa ai rabdare, intr-o gramada de aspecte ale vietii.

Noptile din vara lui 1994, cand echipa Romaniei catiga iar si iar la campionatul mondial de fotbal din SUA si ma uitam pe geam cum fac oamenii hora afara la 2, 3 noaptea. Ajunurile in care scoteam geamantanul cu globulete si beteala ca sa gatesc bradul si ma suiam pe un scaun ca sa ii pun varful. Pozele de grup de la fiecare final de an scolar, pe trepte la casa tineretului. Prima data cand am mers la discoteca. Prima data cand am fumat, la balul bobocilor in clasa a zecea. Primele mele nuvele si primul meu roman la care scriam in vacante. Cerul senin de la Mangalia si aerul cu miros de nisip si sare. Petrecerile de la matusa mea, de Sfanta Maria, sub bolta de vita-de-vie, in fiecare vara. Daca mai enumar multe, incep sa cred ca nu multi oameni de pe lume au fost fericiti cum am fost eu, ani la rand, desi mult timp am crezut contrariul. Ma bucur la gandul ca macar un om dintre cei care citesc acum, are amintiri la fel de frumoase cu anii ’90. Sunt destui pe care i-am auzit zicand: „Mai stii, cand ascultam Casablanca sau cand ne uitam la campionat in ’94, cand beam Rio si Tec si ne uitam la filme in care Loredana Groza era miss? Ce vremuri!”

Cred ca 10 articole daca as scrie, tot n-as putea povesti ce frumosi au fost pentru mine anii ’90. Ce seninatate, ce bucurie completa, ce intensitate a trairilor. Nu ma puteam uita in spate ca sa vad alegeri gresite, cum ma uit acum, pentru ca era imposibil sa-mi pot reprosa ceva. Eram nerabdatoare sa traiesc si ma bucuram de fiecare zi intr-un mod in care as vrea sa ma bucur acum macar la jumate. Ma bucur pentru ca am o memorie foarte buna si imi amintesc multe de atunci in detaliu, plus ca ma ajuta faptul ca le-am si scris in jurnal. Cand mai merg acasa si ma uit in caietele vechi de jurnal, ajung si la anii ’90 si, recitind, stiind ca pe caietele alea e scrisul meu de atunci, parca ma intorc in timp. Eu am trait toate alea, asa a fost, cerneala din stilou e de atunci, sunt amintirile mele din anii aia frumosi. Au fost unele momente grele, oribile, mai ales din cauza situatiei financiare precare a familiei mele sau a greutatii mele care varia necontrolat si sufeream din cauza asta, dar eu imi amintesc ce a fost frumos. Exact ce era mai frumos, nu avea legatura cu situatia financiara. E uimitor cate amintiri minunate nu tin de bani, desi ne invartim atat in jurul banilor. Oricat de grea mi-ar fi viata, atata timp cat mai am memorie buna, amintirea acelor ani ’90 va face sa simt ca sunt un om fericit, macar datorita amintirilor mele.

%d blogeri au apreciat: