Amintiri frumoase

In octombrie vor fi 7 ani de cand ne stim. Cand am vorbit la telefon prima oara, mi-a dat niste puncte de reper ca sa gasesc usor adresa si imi amintesc din convorbire un singur cuvant: scuar. O aud ca acum zicandu-l apasat, cu determinarea celui care chiar vrea sa intelegi ce iti explica. „Ce femeie frumoasa!” imi spuneam cand ne-am vazut si aveam senzatia ca abia daca m-a observat. De multe ori mi-a dat impresia ca e intr-un spatiu indepartat de ceilalti, din care comunica exact atat cat vrea cu cei din jur. Cand ne vedeam, parca n-avea niciun chef de mine, de nimeni, parea ca prezenta tuturor o incomoda si ca abia astepta sa scape de toata lumea ca sa se retraga undeva, intr-un loc al ei. Nici nu stiu dupa cat timp de cand ne-am cunoscut am vazut-o zambind. Singurul lucru care ma facea sa mai prind curaj si sa am totusi o tragere de inima la gandul ca o revad, era modul in care imi vorbea la telefon.  O voce atat de binevoitoare, calda, cuvintele spuse rar, clar, cu o tonalitate joasa si placuta, pe care ma bucuram s-o aud pentru ca nu multi dintre cei pe care ii stiu vorbesc asa la telefon. Daca m-ar fi intrebat cineva ce imi amintesc despre ea, pentru ca ne vedeam rar, cred ca i-as fi spus ca imi amintesc cerceii ei mici, cu ametistele prinse in cleme minuscule pe care le vezi daca esti aproape, felul in care isi poarta parul bine prins la spate cu un elastic, pleoapele date cu tus negru, mereu in acelasi mod, de parca asa ar fi fost dintotdeauna si reactia pe care o are cand nu-i convine sau nu-i place ceva: clipeste prelung, ofteaza usor, intoarce capul intr-o parte si isi incordeaza buzele, preocupata. Cu vreo 3 ani in urma eram intr-o librarie, tocmai se terminase o lansare de carte si pentru ca nu ma grabeam, am luat de pe un raft o carte si m-am asezat pe un scaun ca sa citesc un pic. Atunci, la cativa pasi in fata mea, am vazut-o si pe ea, rasfoia un album de arta pe care se uita impreuna cu un domn la fel de serios si frumos ca ea. Am avut tendinta de a merge sa o salut si s-o intreb ce mai face dar mi-a fost jena, pentru ca am vazut-o insotita. Am ramas pe scaun si i-am privit de dupa cartea mea, eram curioasa mai ales pentru ca a fost singura data cand am vazut-o altfel decat in tinuta de la serviciu, purta o haina de stofa, avea parul desfacut si ma gandeam ca ii sta foarte bine. Am vazut ca la un moment dat a clipit prelung si a privit intr-o parte. Mi-am dat seama ca nu ii place ce vede in album. L-a inchis repede, plictisita, si imi amintesc degetele ei pe coperta unde scria „Architecture”. De fiecare data cand povesteste ceva si spune „sotul meu”, imi amintesc de barbatul inalt care statea asa aproape de ea si se uitau pe album. Fara sa-l fi cunoscut personal, il respect mult pe acel om, pentru ca o femeie atat de frumoasa si senina in naturaletea si seriozitatea ei, o femeie care nu incearca nicio secunda sa para altceva decat ceea ce este, care nu cauta sa-si ascunda defectele, nu ar fi asa daca nu ar fi sustinuta cu o anumita atitudine pe care nu stiu cum as putea s-o definesc. Abia in momentul in care am refuzat sa mai dau importanta celor care imi strica dispozitia si imi fac rau si mi-am propus sa-i vad pe cei care imi imbunatatesc viata, mi-am facut timp s-o observ. Pentru ca am vrut sa acord atentie doar celor care conteaza, ea a fost printre cei care au venit in fata, in mintea mea. In 2015 am avut si noi pentru prima oara o conversatie, altfel ar fi ramas un om intr-o lume departe de lumea mea. De cand o stiu, poarta aceiasi cercei, are parul mereu prins la fel, poarta niste haine simple, uneori e obosita de n-are putere nici sa zambeasca si astia 7 ani de cand o stiu au trecut destul de serios peste ea, dar daca m-ar intreba cineva de ce imi vine sa iau in brate oamenii din drumul meu dupa ce o intalnesc, nu as putea sa-i explic. Cu vreo 3 saptamani in urma, tocmai ma vazusem cu ea, eram in metrou langa un barbat si simteam ca nu imi mai pot opri impulsul de a-l lua in brate si a-i spune: „Omule, sunt atat de fericita, incat chiar daca ma crezi ciudata, simt ca o sa fac infarct daca nu exprim macar o parte din ceea ce simt.” Cand zambeste sau rade, este atat de frumoasa incat fac tot posibilul sa nu exagerez in incercarile de a o amuza cat mai des. Uneori, ca sa nu zic vreo tampenie, doar ma uit la ea si zambesc cu gura pana la urechi, pentru ca de obicei unui zambet se raspunde cu un zambet.  Uneori e vesela, vorbareata, binevoitoare si plina de energie, alteori e obosita de simt ca se va prelinge usor pe podea langa mine sau e morocanoasa, plictisita de parca ar stresa-o tot si toata lumea ar fi in plus in jurul ei. Nu stiu cum va fi de fiecare data cand ne vedem. Are momente in care se enerveaza, nu are rabdare si eu o impresor cu o voiosie pe care simt ca ar vrea s-o striveasca pentru ca o incomodeaza. Odata imi explica ceva, facea un desen si pe masura ce ea spunea ce deseneaza, eu ziceam : „Ce frumos, ce dragut!” si s-a oprit si s-a uitat la mine intr-un mod care spunea: „Daca nu taci, am sa-ti bag pixul in ochi pana ti-l infig pe tot in creier.”  E genul de om care daca se uita urat la tine, te face sa simti ca mori. Mi-e groaza de privirea ei din momentele rele. Atunci ma face sa ma gandesc daca nu cumva ma detesta si daca n-as face bine sa nu mai calc prin preajma ei vreodata. Dar cand e vesela, prietenoasa si imi povesteste tot felul de lucruri si rade, emana o energie ce simt ca ma face sa levitez. Stiu ca e un om cu suflet bun si poate ca nu-si da seama cat e de fioroasa si de aricioasa in anumite momente. Odata, ca sa privim ceva cu atentie, si-a trecut un brat dupa umerii mei si m-a adus langa ea. Apoi am continuat sa vorbim si vazand ca avem umerii si obrajii foarte apropiati stand una langa alta, am avut tendinta sa-mi las capul pe umarul ei. Eram si obosita si ar fi fost minunat pentru mine sa stau asa, as fi simtit ca ma relaxez si ca ma odihnesc. Si cand mi-am dat seama ca sunt pe punctul sa si fac asta, am facut un pas in spate. Cred ca fiecaruia dintre noi i se intampla sa intalneasca oameni pe care oricat i-ar indragi, totusi intelege ca cel mai bine e sa mearga pe varfuri cand trece prin viata lor, daca nu are acordul lor clar sa treaca altfel. Mi-ar fi greu sa ma iert daca as deranja oamenii pe care ii iubesc, tocmai pentru ca sunt putini si ceea ce primesc de la ei e foarte pretios. Probabil ca va fi odata un moment din care nu ne vom mai revedea. Dintre lucrurile pe care mi le-as aminti despre ea ar fi modul in care mi-a spus povestea unei papusi din ceramica pe care o vad mereu in acelasi loc, era simpatica tare povestindu-mi; felul cum merge uneori preocupata si cum cauta cate ceva stiind locul a tot ceea ce trebuie sa gaseasca; cum zambeste; cum isi prinde cu varful degetelor masca, o coboara si respira prelung cand termina ce are de facut. Daca am pierde tot ceea ce avem, amintirile momentelor frumoase traite si ale oamenilor pe care ii iubim ne-ar ramane si tot am pastra ceva care sa ne bucure si sa ne simtim impliniti.

%d blogeri au apreciat: