Mirodenii

Cu vreo doua zile in urma imi faceam niste paste si pusesem alaturi cateva plicuri cu condimente, ca sa le adaug. Amestecam pastele, ma uitam la pliculetele aliniate langa mine si m-am gandit cat de mult imi place sa condimentez mancarea, cat ma bucur pentru ca exista pe lume atatea feluri de plante aromatice sau diverse tipuri de adaosuri pe care sa le putem pune in mancare. Si mi-am zis ca trebuie sa scriu despre asta, chiar daca poate parea un subiect banal.

Prima mea experienta notabila a fost cu cimbrul. A iesit atat de prost, incat ceva timp mi-a fost frica sa mai adaug la mancare plante aromatice. Aveam vreo 17 ani si am zis sa fac si eu o pizza. Am facut un aluat ok, am pus pe el tot felul de bunatati si mi-am zis sa pun si cimbru, ca tot aveam la indemana. Habar nu aveam cat trebuie pus si, ca sa fiu sigura ca se va simti gustul, am presarat frumos pe toata pizza, pana cand am acoperit-o cu un strat verde. A iesit o porcarie, evident, dar imi era atat de pofta si imi era asa mila sa arunc prima mea pizza, incat am mancat-o asa. Rezultatul a fost ca n-am mai vrut sa vad cimbru vreo 10 ani. In afara de asta, cam toate experientele mele cu plante si condimente sunt bune si frumoase. Imi place mult  ca nu e o reteta fixa, pui cum vrei, cate vrei, in ce combinatii vrei. Iar eu am facut diverse experimente.  Asa am descoperit ca busuiocul si ciupercile nu dau prea bine impreuna. Busuiocul e iubirea mea, il pun in tot ce nimeresc dar la ciuperci a fost wrong si m-am invatat minte. Imi place sa presar toate acele condimente sau sa faramitez intre degete plantele uscate, sa calculez si in ce ordine le pun ca sa iasa mancarea gustoasa. Daca nu e bine, tin minte si nu mai fac la fel. De-asta nici nu caut pe net sau in carti la ce se potriveste fiecare, pentru ca vreau sa ma conving singura, asta e garantia ca nu repet o prostie. La mancarurile de baza imi place mult piperul, e un condiment minunat. De la o amica am luat o reteta simpla si buna cu diverse mirodenii: bucati de sfecla rosie, cartofi dulci, morcovi, cartofi si alte radacinoase se pun intr-o tava, pui pe ele cate putin ulei, plante aromatice si le coci la cuptor. Eu le las vreo 20 min. Ies super bune si e o reteta la care chiar conteaza cat si ce adaugi, altfel sunt destul de fade ingredientele. Mi se pare o idee foarte buna mixul de condimente pentru vin fiert. Mi-a dat o mica revelatie gandul la acest mix: cum sunt condimentele pentru mancare, asa sunt cosmeticele si bijuteriile pentru femei. Conteaza ce, cum, cat,  si la ce pui. Se poate si fara dar cu prea mult se strica tot.

Revenim in bucatarie. La dulciuri, preferatele mele sunt vanilia, esenta de portocala si de migdale. Nu pot concepe sa gatesc ceva dulce fara sa adaug vreo mirodenie. Imi plac foarte mult cuisoarele, au o aroma minunata si sunt familiarizata cu ele din copilarie, de cand imi dadea bunica mea sa mestec. In schimb, e ceva horror folosit pe scara larga, ceva care exista ca sa nu fie viata mea perfecta: scortisoara. Numai cand aud denumirea asta, mi se face greata. Cand mergeam la tara in vacante si ne gatea strabunica mea orez cu lapte, ii turna o tona de scortisoara pana il facea maro  si ne obliga sa-l mancam. Bucuria mea de a fi ajuns la maturitate este ca nu mai sunt nevoita sa mananc pe obligatea toate esecurile culinare si toate porcariile pe care le indeasa copiilor pe gat toate gospodinele ratate. Cand imi amintesc ce traiam in copilarie cand ma oligau sa mananc orice, chiar daca urlam din toti rarunchii ca nu-mi place, ma gandesc ca daca as avea un copil, l-as intreba de 10 ori cand i-as pune mancarea in fata: „Sigur vrei asta? Sigur iti place?” In timp ce gateam alaltaieri pastele si ma gandeam invariabil si la scortisoara, care apare ca o fantoma fioroasa cand ma gandesc mai serios la condimente, am avut brusc un gand ciudat: cat de bine ar fi sa intalnesc un om in care sa ma reflect atat de bine, incat sa fie al doilea om din lume care sa deteste scortisoara pe cat o detest eu. Sa-i placa tot ce-mi place mie, sa nu-i placa ce nu-mi place mie, sa gandim atat de asemanator, incat fiecare clipa pe care am petrece-o impreuna sa nu fie irosita, ci sa fie doar bucuria ca ne-am intalnit. 34 de ani nu m-am gandit niciodata la asa ceva. Mereu mi s-a spus ca in relatie va trebui sa las de la mine, asa cum va trebui sa lase si partenerul de la el, ca cei cu caractere opuse se atrag, ca va trebui sa renunt la unele tabieturi si placeri ale mele de dragul partenerului. Am avut relatii in care am lasat de la mine si daca e ceva care m-a deranjat tare si m-a facut sa prefer singuratatea, a fost faptul ca barbatii respectivi nu m-au inteles. Imi amintesc ca odata ma taiasem accidental la picior, eram acasa la iubitul meu de atunci si ma tot vaicaream de durere iar el mi-a zis ca pot cobori la farmacie sa-mi iau un plasture. Am coborat la farmacie si mi-am luat un plasture pentru ca omul ala nu intelesese cat imi doream sa fi coborat el la farmacie. Daca o iubesti, te faci plasture pe piciorul ei si n-o lasi sa coboare ranita la farmacie. Daca nu poti intelege nevoile unei femei, mai bine stai singur, decat sa strici viata cuiva care ajunge sa te suporte doar pentru a se incadra in niste conventii sociale. E valabila si reciproca, n-as sta pe capul unui barbat caruia sa ii fac viata incomoda. Eu nu sunt omul jumatatilor de masura si nu pot spune cat m-a bucurat macar gandul ca undeva, pe lume, e un om in care m-as putea vedea. Sa nu-i placa scortisoara, sa nu vrea sa aiba copii, sa poata ramane alaturi de o femeie fara sa faca porcaria exhibitionista numita nunta si fara sa-i pese ca-l vor certa rudele pentru asta, sa iubeasca marea, sa fie nereligos, sa poata dormi alaturi de mine pe podea fara sa faca nazuri, sa nu fie nevoit sa lase nimic de la el pentru mine, ca sa nu ajunga sa se sature de mine pentru ca i-as strica echilibrul interior. Si mi-am zis ca din atatea miliarde de oameni de pe pamant, o fi unul asa. Treptat gandul ala a devenit o certitudine. Sigur exista. Chiar daca vom fi mereu la 1000 de kilometri distanta  sau daca o sa mergem intr-o zi cu metroul unul in spatele celuilalt, exista. Cea mai mare bucurie a fost pentru ca nu m-am mai simtit asa de singura. Seara am fost la Spotlight si, in timp ce ma plimbam pe Calea Victoriei printre toate luminile alea, aveam iar certitudinea aia minunata, ca si cum nici macar n-as mai fi fost singura, ci impreuna cu cineva cu care aveam cumva o legatura invizibila. Accept faptul ca poate am avut un moment dubios, oricine mai are nebuniile lui, dar a fost atat de misto, incat m-as bucura sa stiu ca fiecare dintre noi poate simti asta la un moment dat. Dupa ce am facut 34 de ani, am avut un fel de intelegere cu mine. Pentru ca eram foarte trista ca nu am reusit sa intalnesc acel om asteptat, alaturi de care ma imagina toata lumea, de cand eram copil si imi urau de bine in viata, pentru ca venise momentul in care am stiut clar ca nu voi avea copii si ca m-am saturat de cautari si esecuri, am renuntat la orice speranta. Pentru linistea mea. Mi-am pus si verigheta si mi-am infrumusetat singuratatea de fiecare zi, chiar a fost nesperat de bine, am completat spatiul in care aveam tot felul de framantari si regrete cu super chestii care m-au ajutat sa urc. Cumva simt ca mi-am tradat intelegerea prin senzatiile ce au pornit zilele trecute de la scortisoara si gandul ca cineva ca  mine chiar exista. Doar cine a visat cat am visat eu la o viata fericita alaturi de un om cu care sa am 3 copii, poate sti cum e sa vina ziua in care faci 34 de ani, esti singura si stii ca nu mai vrei si nu poti avea copii si ca, pe bune, esti ridicola sa mai speri la 34 de ani. E oribil. Si ma bucur ca dupa momentul ala de ko mi-am revenit si am facut un pact super bun cu singuratatea. Si faza cu cel asemeni mie m-a cam pus pe ganduri. Adica sa nu stricam zenul omului resemnat, dupa ce ca s-a luptat atat, saracul, sa accepte pe unde se situeaza si sa nu mai vada cai verzi pe pereti. Ca sa revin de unde am plecat, condimentele ma duc cumva cu gandul si la functionarea relatiilor. Daca nu pui ce trebuie, iese o porcarie si nu vreau sa intru in relatii in care sa-mi fie cum era cimbrul pe pizza facuta de mine, consumat de mila si cu noduri, ca scortisoara din orezul strabunicii, care m-a intoxicat si n-o puteam refuza, sau ca atunci cand mananci de regim si nu poti pune macar un praf de sare. Viata e prea scurta ca sa iti permiti sa gresesti des retetele si sa presari condimentele la nimereala.

%d blogeri au apreciat: