Cautand serviciu in Bucuresti

Nu stiu de cate ori mi-a fost mai greu ca acum sa incep sa scriu un articol.

Cred ca a trecut deja un an de cand imi caut un serviciu nou. Pentru ca am experienta de peste 5 ani in domeniul in care caut, sunt chemata des la interviuri. Daca as aplica mai mult, cred ca as avea macar 2 interviuri pe saptamana. Dupa fiecare discutie cu potentialii angajatori, plec cu dezamagire, revolta, tristete, un mix de stari oribile, ma gandesc la ceea ce spune unul dintre prietenii mei, sa raman unde sunt pentru ca oricum dai numai de jigodii peste tot si simt ca nu mai am cale de intoarcere in a uri Bucurestiul din tot sufletul meu pentru halul in care decade, pentru halul in care s-a golit de oameni de calitate buna, pentru ca este un aspirator de nenorociti care isi fac aici cuib la un loc cu altii ca ei. Miercuri am avut un interviu care m-a socat, n-as fi crezut ca pot avea o asemenea discutie cu un manager, o prietena mi-a zis ca pare incredibil, desprins dintr-un film. Nu pot sa-mi revin. Sa va povestesc:

Am primit marti telefon de la o doamna care m-a cheamat a doua zi la un interviu la firma x, pentru postul de asistent manager. Mi-a spus adresa, in zona Baicului, am intrebat-o cum ajung pentru ca nu fusesem acolo vreodata, a zis ca nu prea stie. A strigat dupa cineva in birou, i-a spus ce autobuz sa iau, dar nu stia statia la care sa cobor. Nu ma intereseaza ca exista nu stiu ce aplicatii cu harti si poti gasi orice adresa, mi se pare un minim de profesionalism sa poti da cuiva detalii despre adresa cand il chemi la interviu. Trec de asta. M-am uitat pe site, am aflat tot ce se putea despre firma ca sa nu merg la interviu ca o diletanta, am ajuns acolo a doua zi. Nu mai fusesem deci vreodata in Baicului dar nici nu mai vreau sa merg. Mi-a ajuns o data. Am coborat in statie, o pustietate gen zona industriala dubioasa, am sunat-o iar pe doamna, m-a ghidat cum sa ajung la firma. De la ea intelesesem ca e o cladire mare, de fapt o maghernita inghesuita. M-a condus prin niste camarute pana intr-un birou unde a zis sa astept. A aparut un domn de vreo 50 de ani, m-a poftit la interviu. Am trecut printr-un labirint de birouri minuscule si supraaglomerate, cu zugraveala veche, cu poze pe pereti si am ajuns la capatul labirintului, intr-un birou saracacios si neingrijit unde, la o masa statea un barbat masiv, de vreo 60 de ani, cu o camasa in carouri descheiata la cativa nasturi, lasand la vedere un lant gros de aur cu un pandantiv mare, pe parul stufos de pe piept. I-am  intins mana, nu s-a ridicat, s-a prezentat stand jos si m-a intreabat „Do you speak english?” iar domnul de 50 de ani  a completat ca nu stie romana managerul si daca e nevoie poate ramane el sa traduca. I-am zis ca stiu, ei 2 au mai vorbit un pic in ebraica,  si apoi am ramas cu managerul la interviul in engleza. A tinut de la inceput sa-mi spuna ca nu mi-a vazut CV-ul si ca imi va pune cateva intrebari. Nivelul maxim de nesimtire al unui angajator e sa te cheme la interviu fara sa-ti fi vazut CV-ul. E nesimtirea maxima, iti arata ca te considera un nimeni. Prima intrebare a fost cati ani am iar a doua daca sunt maritata. L-am intrebat „Really matters for the job if I’m married?” mi-a zis ca da, si ca o sa vad de ce. I-am spus ca sunt casatorita. Am fost convinsa ca motivul intrebarii e faptul ca domnul in cauza e un afemeiat care se crede pe mosie la el cu angajatii si am ramas mai departe la interviu doar de curioasa. Am discutat noi diverse, apoi m-a intrebat ce salariu vreau. I-am spus cat vreau, nu era un salariu mic, era normal pentru cat se ofera pe piata si l-a chemat pe colegul lui ca sa discutam si cu traducere la final, sa ne fie totul clar. M-a intrebat ce lucreaza sotul meu. I-am spus ca e contabil, m-a intrebat unde lucreaza si i-am spus sa imi explice de ce ma intreaba asta. Raspunsul lui: „Pentru ca daca ai fi singura, cu banii astia nu ai putea avea tot ce iti trebuie si ti-ai completa venitul furand de aici. Asa, daca esti maritata, mai este un venit in casa si nu ai fi tentata sa furi, cum mi-au facut altii in trecut. Si daca sotul tau ar lucra la cazino sau ar fi un interlop, nu te-as angaja.” Practic managerul vorbea in ebraica iar colegul lui traducea in romana chestia asta halucinanta. Nu stiu ce figura am facut cand am auzit asta, dar s-au schimbat la fata amandoi si au inceput sa-mi spuna ca nu ar fi cazul la mine, ca sigur sunt un om serios, dar ca s-a intamplat in trecut sa aiba angajati hoti. Nu imi venea sa cred ca in tara mea, in niste maghernite din Baicului, un strain insinua ca as putea fi hoata. In tara mea. I-am spus ca oricat de serios ar parea un om, nu ai de unde sa stii daca fura sau nu, si ca chiar daca as fi singura, m-as descurca cu salariul cum as putea, ar fi treaba mea cum traiesc, dar nu as fura. Iar au inceput cu da, da, nu am vrut sa te jignim, intelegi ideea, suntem precauti, vrem sa lucram cu tine pentru ca sigur esti un om serios. Nici nu m-a mai interesat ce am vorbit mai departe, am incheiat interviul si am plecat. Practic mintisem ca sunt maritata ca sa nu dau apa la moara unui potential curvar si am aflat ca femeile singure nu se pot intretine cu salariul si fura de la serviciu. Iar eu sunt o femeie singura care traieste pe cont propriu si n-ar fura nici 5 lei. Nu ma intereseaza ca multi romani fura, nu ma intereseaza ca unii cu venituri mici fura. Eu nu fur si nu pot crede ca un strain vine in tara mea, face afaceri cu romanii si insinueaza ca sunt hoti. La fiecare interviu dau de alti nesimtiti, de alti neprofesionisti, fie ca sunt romani sau straini.

Ieri am avut alt interviu, aceeasi intrebare: „Si cum vei trai din salariul pe care ti-l dam noi?” Adica in pizda ma-tii, stii ca dai salariu mic fata de suma decenta din care poate trai un om intr-o luna, pentru ca mizeria asta e sustinuta si de legislatia care iti permite, si tot tu il intrebi cum poate trai din banii aia. Chiar m-a intrebat tipul de ieri, alt frustrat, cum de pot fi atat de multumita cu viata mea si pot avea un echilibru interior daca nu tin atat de mult cont de bani. I-am spus ca ma multumesc cu putin, fac doar ceea ce imi place chiar daca nu sunt multi bani, pun in balanta ce pierd si ce castig si aleg ceea ce ma face sa traiesc linistita si am o viata de care sunt multumita pentru ca nu fac compromisuri. A deschis gura, a facut ochii mari, a ramas uimit cateva secunde, apoi a vorbit iar. Poate aveti impresia ca povestesc toate astea ca sa fie amuzant sau ca sa par interesanta dar numai cine e in situatia mea stie cum e sa mergi iar si iar la interviuri, sa te uiti pe tot site-ul firmei ca sa stii multe despre ei iar ei nici sa nu-ti fi vazut CV-ul, sa vezi ca sunt unii niste inculti cu firme facute la nimereala, altii niste mafioti din dintr-un partid anume care e foarte puternic si sunt uimita sa vad in cate ramuri economice are increngaturi si au niste manageri de ultimul grad, altii niste smecherasi care au firmele exact ca mosia lor pe care daca vor, dreseaza angajatii cum au chef, altii sunt straini veniti aici numai dupa profit si dupa gasit sclavi. Nu aveti idee cati straini au afaceri in Bucuresti. Cumparati multe produse de la firme care au birourile sau fabricile in tot felul de cazaturi din zone industriale unde muncesc pe nimic oameni care sunt la mana strainilor. Daca ati merge la interviuri cat merg eu, ati intelege pe viu ce caracatita ne sufoca, cata mafie, cata politica, cata hotie, ce haos si ce neseriozitate. Am obosit, sunt momente in care nu mai vad nicio iesire. Am o camasa bleu pe care o port de obicei la interviuri si cand incep s-o calc, simt ca ma ia alergia, am ajuns sa nu mai suport camasa aia, cand stiu cu cata speranta a fost imbracata de atatea ori si cate tampenii a auzit, cati neseriosi angajeaza in orasul asta. Nu mai accept orice pentru ca nu accept sa fiu umilita, am suportat destule mizerii ca sa am din ce trai si am inteles ca cei care accepta mizerii la serviciu duc mai departe marlania angajatorilor. Am lucrat si fara contract de munca, am lucrat si cate 14 ore pe zi, mi s-au facut si avansuri sexuale si a trebuit sa plec, am lucrat si pentru  5 lei pe ora, imi doream atat de mult sa lucrez si eram si pe cont propriu, incat angajatorii nenorociti mi-au mancat ani din viata, lucrez de la 19 ani. Serviciul de acum e suportabil inca pentru ca il am de 5 ani, timp in care am castigat acolo un anumit statut, dar am vazut de la inceput in ce ma bag iar atunci chiar aveam urgenta nevoie de job. Am fost pusa sa dau chitante nefiscale si a trebuit sa ma revolt serios ca sa nu mai fiu nevoita sa semnez asa ceva, managerul acceseaza fonduri din care isi opreste o parte prin facturi fictive, incearca pe cat posibil sa profite de banii clientilor iar legatura directa cu clientul o am eu, stie ca sunt un om corect si de-asta ma considera o naiva, imi spune ca n-a mai cunoscut vreodata un om atat de corect, dar asta nu ma face cumva mai valoroasa in ochii lui, doar se bazeaza pe mine, este foarte indulgent si atent la ce spun si ce vreau, sunt considerata om, nu ca la alte locuri de munca. Dar vreau altceva, m-am plafonat aici in 5 ani si stiu ca se poate mai mult. Sunt intrebata de ce mai raman in Bucuresti. Pentru ca mi-am pierdut speranta ca in alta parte e altfel. Unii zic ca e mai bine la Cluj. Nu vreau sa plec in Cluj pentru ca deja e locul de evadare al celor nemultumiti aici si se va jegosi la fel ca Bucurestiul, se intinde molima pana acolo, stiu oameni care au plecat de aici la Cluj si sunt niste neseriosi, tara asta e in cadere libera toata. Nu mi-am pierdut speranta ca intr-un colt de Bucuresti or fi niste oameni ca mine, sa-mi fie colegi. Doar ca trebuie sa caut si sa caut, sa umblu prin toata mizeria si neomenia, sa mai pot sa-mi pastrez speranta dupa ce plec siderata de la alt si alt interviu. Am avut o saptamana grea iar interviurile astea, sperante inutile, m-au sleit de puteri la un loc cu tot ce s-a mai intamplat.

Sunt intrebata de ce nu aspir la mai mult. Sunt lucruri greu de explicat. Cand eram corporatista, aveam team leader o femeie care ne batjocorea in toate felurile. Avea si ea 10 oameni in subordine si ii teroriza zi de zi. Mizeria a culminat cu faptul ca nu ne-a dat concediu intr-o vara, dupa un an intreg de lucru. Orice am facut, nu a vrut sa ne dea concediu ca sa nu scada targetul. Pana la urma, dupa ce am fost unii dintre noi suparati la hr, am zis ca demisionam, s-a induplecat. A fost oribil momentul ala. In corporatie esti nimeni, nu contezi ca om, nu esti un suflet, am invatat-o pe pielea mea. Atunci mi-am promis ceva: ca nu voi lupta niciodata pentru a avea putere asupra altora, pentru ca puterea te poate face despotic si eu nu vreau sa fac pe cineva sa sufere vreodata. Nu conteaza daca ma duce mintea sa fiu manager. Nu vreau sa fiu. Vreau sa am viata si sa ma culc linistita. Sunt lucruri pe care unii nu le inteleg si ma cred proasta. Multi lupta pentru bani ca sa aiba tot ce vor, imi povestea odata o colega ca face ore suplimentare ca sa isi poata permite o shaorma sau un suc oricand vrea. Altii merg oriunde vor oricand vor, dar eu strang inca bani ca sa imi permit o excursie in Italia. Pentru mine Venetia e departe, e frumoasa si pretioasa, pentru altii e ca Pitestiul. Prefer sa strang bani pentru lucruri care-mi sunt greu accesibile si pe care mi le doresc din suflet pentru ca asta imi da sens. Cu cat mi-am dorit mai mult ceva, cu atat a fost o experienta mai buna si frumoasa pentru mine sa-l obtin. Sa sper si sa am rabdare imi da sens. Cand am plecat in Bucuresti sau cand eram studenta, cunoscutii mei erau siguri ca voi avea succes aici, ca ma voi intoarce acasa mandra de banii mei, de realizarile mele importante. Dupa 12 ani de Bucuresti am inteles ca pentru oamenii ca mine Bucurestiul nu are o reteta a succesului. Dar asta nu ma face nefericita. Azi a fost cald si frumos si m-am plimbat de la Unirii pana la Aviatorilor. A fost foarte placut, am privit cladirile, oamenii, pomii, imi place foarte mult sa ma plimb. E unul dintre lucrurile care ma tin aici. Si ma mai tin si oamenii pe care ii iubesc. Nu sunt multi dar imi fac viata frumoasa in Bucuresti. Cand ceva ma intristeaza, le imbrastisez imaginea in gand si imi amintesc cate lucruri frumoase fac pentru mine. Uneori le multumesc si unii dintre ei nu prea inteleg ce au facut special pentru mine ca sa le multumesc. Poate ar trebui sa-i duc la interviuri cu mine ca sa vada fauna de necinste, smecherie si rautate ca sa inteleaga de ce ii iubesc.

%d blogeri au apreciat: