O zi speciala

Era august 2009. Parca ar fi trecut 15 ani de atunci, nu doar 8. Din februarie ma intorsesem in Bucuresti dupa cateva luni de absenta, lucrasem pe niste proiecte si nu imi gaseam ceva stabil de lucru. Trebuia sa-mi platesc chiria, intretinerea, tot, eram pe cont propriu, inca traiam din bani imprumutati de la o prietena si simteam ca nu mai gasesc cale de iesire din situatia aia. Pentru tinerii fara experienta, angajatorii nu aveau nimic. Aveam 26 de ani, terminasem facultatea de un an si nu-mi puteam gasi ceva ca lumea nicaieri pentru ca nu aveam experienta. Toti te angajau doar cu exeprienta. O fosta colega de facultate m-a recomandat la ea la companie. Cand m-au chemat la interviu, am zis ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior. Ca acum imi amintesc cum am iesit de la metrou la Pipera, pentru prima oara in viata mea, mergeam hotarata pe trotuarul spart, cu cele 40 de kile pe care le aveam atunci si am ajuns acolo, la multinationala in cladirea Connect. Era foarte cald, aveam o camasa alba si nu mai puteam de emotii la gandul ca voi putea avea si eu in sfarsit un serviciu cu carte de munca, fara sa ma mai tem ca nu voi putea ramane in Bucuresti. Un interviu cu recrutorul, a doua zi interviul cu managera si peste vreo 2 ore semnam contractul de munca. Am fost corporatista un an si jumatate, referent colectare debite, call center cate 8 ore pe zi. A fost una dintre cele mai urate perioade din viata mea. Nu pentru ca ma injurau datornicii pe care ii sunam, nu pentru ca era un serviciu prea simplu, ci pentru ca eram tratati in ultimul hal. Oricat as povesti, nu pot descrie cum a fost experienta mea in corporatie pentru ca nu va pot face sa simtiti ce am simtit eu atunci. Pauze fix de 10 minute luate la fiecare ora, pe ceas, contorizate de calculator, si daca le depaseam, nici la toaleta nu mai puteam merge. Pentru fiecare zi de concediu pe care o luam, un tambalau „Vreti concediu si din cauza voastra nu se mai face targetul pe echipa, ca vreti voi o zi sau doua de concediu!” In vara lui 2010, am mai povestit aici, am luat concediu cate o saptamana fiecare dupa ce ne-am dus la hr si am zis ca demisionam. O mizerie, o bataie de joc. Ne stresau si debitorii care ne urlau in urechi toata ziua si ne injurau ca ei nu pot sau nu vor sa plateasca datoriile, ne stresau si toti superiorii ierarhic care erau de fapt niste parvenite de care multinationala se folosea perfect pentru ca erau suficient de rele si de inguste la minte cat sa stea numai cu biciul pe noi. Isi dadeau oamenii demisia pe capete, mereu ne veneau colegi noi, eu taceam si strangeam din dinti ca sa-mi fac experienta. Team leadera, o rautate de nedescris, isi facea casa. Ne chema la ea la birou si nu stiam ce vrea de la noi. Ne arata poze din casa ei in constructie, apoi ne trimitea iar la locurile noastre. Imi amintesc ca avea si o poza cu wc-ul, nu era montat, era pus langa un perete si ne zicea mandra: „Uite, si wc-ul, o sa-l monteze.” Noi ii ziceam ca totul e foarte frumos, chiar si wc-ul din maghernita ei, ca daca voiam vreodata macar o zi de concediu, dracu ne lua daca isi amintea ca nu i-am laudat pozele. Nu glumesc, sunt niste amintiri de care mi-e sila. Managera povestea in birou ca face impachetari cu ciocolata si ca iese cu fetele in centrul istoric, ca are antrenor persoanl de fitness, ne detesta pe toti cu o pasiune fantastica, nu stia decat sa jigneasca. Eram atat de haituiti, incat toti eram o echipa foarte unita. Ne sprijineam enorm intre noi, am avut niste super colegi acolo, sufeream toti si ne consolam reciproc.  Am plecat pentru ca, desi devenisem unul dintre cei mai buni colectori, intr-o seara, pentru o mica greseala (nu-i vorbisem amabil unei debitoare care nu voia deloc sa plateasca si tipa la mine), mi-a facut un mega perdaf managera, era birou open space si au auzit si colegii din jur care apoi s-au super amuzat pe seama ei. M-a luat cu: „Compania investeste in tine, esti parte a unei companii importante, atitudinea ta conteaza si vei fi evaluata, stii ca esti evaluata pentru apeluri iar acesta a fost sub standard.” si m-a tot frecat la cap cu speech-ul asta corporatist de mega cacat. Aveam salariu foarte mic, pentru concedii ne luptam ca niste martiri, ne frecau ca dracu, nu puteam nici sa ne pisam daca depaseam minutele lor de pauza.  Deja imi ajunsese. A doua zi mi-am dat demisia, dupa un an jumate la ei. Nu m-a interesat ca n-am cautat alt job mai intai, am simtit ca nu mai pot sta acolo. Imi amintesc cum ma felicitau colegii, o colega mi-a scris pe messengerul intern ca ma invidiaza pentru ca ea nu are curajul meu de a pleca de acolo, au fost super draguti cu mine, mi-au luat un dar la plecare si in ultima mea zi acolo, cand urma sa aduc dulciuri si suc si sa ne luam la revedere, cum se obisnuia, team leadera si-a luat o zi de concediu. Daca mi-ar fi fost teama sa plec de acolo, n-as fi fost azi intr-un loc unde mi-e mult mai bine si nu m-as indrepta catre un job pe care inca nu-l am dar care va fi si mai bun. Imi amintesc diminetile in care plecam de acasa la 6:30 ca sa fiu acolo, statia de metrou de la Pipera pe care ajunsesem s-o urasc, fiecare zi pe care o simteam acolo ca intr-o inchisoare dar nu aveam unde ma duce pentru ca nu aveam experienta inca si trebuia sa castig cumva niste bani ca sa traiesc, cat plangeam seara cand iar cerusem concediu macar o saptamana dupa un an de lucru si nu mi se dadea, imi era dor de casa, de mare, si nu puteam pleca, nu pot face pe cineva sa simta cum mi-a fost mie acolo. Corporatista.

Pentru ca sunt in cautare de serviciu, azi am fost la un interviu. Aplicasem fara sa ma uit cu atentie la adresa si cand m-a sunat recrutoarea, mi-a spus ca firma e la metrou la Pipera. Multinationala. Aplicasem la o multinationala tocmai pentru ca eram curioasa care mai e atmosfera de multinationala in Bucuresti. Din 2011, cand demisionasem de la superba companie care imi mancase ficatii, nu mai ajunsesem vreodata la Pipera. Azi, dupa 6 ani, am mers iar acolo. Cand am coborat din metrou, m-am simtit iar de 40 de kile, tanara si neputincioasa, o rotita din sistem, parca era iar 2009. S-a construit enorm in zona, enorm, nu mi-a venit sa cred. Cladiri de birouri una langa alta, toate la fel, fara personalitate proprie, o imagine care pe mine ma inspaimanta. Ploua, oamenii intrau zgribuliti in sedii, era o imagine atat de dezolanta! Interviul a durat vreo 5 minute. O recrutoare simpatica ce mi-a vorbit frumos si o managera grobiana, cu unghii lungi bleu si gene ca picioarele de radasca, gasculita tupeista tipica folosita de multinationale ca sa faca targetul si sa tina angajatii in corzi. Mi-au spus fisa postului, o aberatie cum nu mai auzisem, de-aia cred ca si incepusera exact cu asta, pentru ca proabil toti refuzasera cand auzisera de asa cerinte aberante, mi-au zis ca e frumos, ca e bine, m-au intrebat ce parere am si le-am zis: „Prefer sa fiu sincera, nici nu are rost sa lungim interviul, nu voi accepta acest post.” Pe drum spre metrou, m-a uimit diferenta dintre cladirile moderne care erau una langa alta, colosii aia capitalisti de sticla si otel si tramvaiul ruginit si deselat care trece pe acolo zgaltaindu-se si trotuarele sparte, distruse, ca in 2009 cand am mers acolo prima oara. Zici ca niste straini au venit si au trantit colosi de sticla si otel intr-o Romanie din 1985. E izbitor contrastul, te revolta si te instristeaza. Cand am coborat la metrou, am avut o stare cum rar mi-a fost dat sa traiesc. Refuzasem un job intr-o corporatie din Pipera. Spusesem „Nu” si plecasem linistita spre casa, fara temerea ca nu voi avea din ce trai. Nu mai am 40 de kile (am 47, ma bucur si eu ca arat a om normal), viata mea e radical schimbata in bine fata de august 2009, stateam pe scaun in metrou ca intr-o cochilie pufoasa si ma bucuram ca am ajuns iar acolo, ca sa pot face diferenta. Am trecut de Aurel Vlaicu, de Aviatorilor si, pe masura ce ma indepartam de Pipera, imi dadeam seama cat sunt de fericita, cat am riscat si cat am luptat pentru fiecare secunda de implinire si de liniste din viata mea de acum.

Dupa facultate am stat cateva luni acasa, apoi m-am intors in Bucuresti in 2009, doar cu banii de chirie pe o luna si de abonament la metrou. Banii pentru mancare i-am imprumutat. Daca nu imi gaseam de lucru intr-o luna, nu mai aveam nici unde sa locuiesc. Si era 2009, doar ce incepuse criza la noi. Azi am refuzat un job la multinationala in Pipera, mi-am trait acel moment de glorie in drum spre casa, mi-am luat o bere de la magazinul de langa bloc, eu beau alcool foarte, foarte rar, cam de 3 ori pe an, doar cate o bere sau un pahar cu vin, dar azi chiar am vrut sa beau ceva, asa, cu mine. Pe masura ce merg la interviuri care mai de care mai surprinzatoare(dezolante adica), simt ca mi-e tot mai drag serviciul de acum. Au trecut 5 ani de cand am acest loc de munca si simt ca vreau mai mult, dar si cand vad ce se ofera si fac diferenta, parca e tare frumos aici. Aici, daca zic: „Baga-mi-as picioarele, de maine nu mai vin, dracu sa va ia!”, toata lumea se aduna in jurul meu sa ma consoleze si sa imi vorbeasca frumos, pe cand la corporatie la Pipera m-ar arunca direct la cosul de gunoi si a doua zi ar fi altcineva in locul meu. Nu am un salariu mare pentru ca e o firma cu cifra mica de afaceri, dar sunt om intre oameni, nu o piesa usor inlocuibila intr-un plan de lucru. Azi am gasit Pipera la fel cum o lasasem ca atmosfera, dezolant, tern, statia de metrou e la fel, doar ca mai invechita, dar sa ma vad pe mine altfel in locul ala, a fost de nepretuit. Cand ma apropiam de 30 de ani, era o tristete imensa, simteam ca-mi voi pierde tineretea, ca voi imbatrani, era dezastru in sufletul meu. Acum, cand ma apropii de 35, vad cum, dupa 30, viata imi razbuna complet, excelent, umilinte si suferinte pe care le-am trait pana in 30 de ani. E ca o clepsidra care se goleste intr-o parte dar se umple in cealalta, nu am pierdut nimic odata cu anii ce au trecut din viata mea. Experientele oribile prin care am trecut au facut sa nu-mi mai fie frica pentru ca mi-au testat forta de rezistenta. M-am obisnuit nesperat de bine cu ceritudinile ca nu voi avea multe din ce am visat, au fost momente in care am suferit enorm dar mi-a ramas realitatea, m-am prins bine in ea, mi-e maxim de drag de mine asa cum sunt, stiu ca n-am furat, n-am escrocat, n-am produs suferinta pentru castigul meu si n-am facut compromisuri, chiar daca stau la 34 de ani cu chirie, n-o sa-mi bata politia la usa pentru banii din care traiesc. Chiar daca mi s-au spus porcarii pentru ca nu m-am maritat, am refuzat propunerile unor barbati cu care stiam ca nu voi forma un cuplu fericit, si nu m-am aruncat gramada doar ca sa ma pozez si eu prin parcuri cu rochie ca o perdea si dupa 4 ani sa ma scuip prin tribunale cu soacra-mea si sa car un copil nevinovat dupa mine prin viata. Sunt unele decizii grele care te pun la coada „randului lumii” dar mi le asum si sunt exact cele care ma mentin impacata cu mine insami. Nu multi stau cu chirie la 34 de ani dar eu nu imi fac rata la o casa pentru ca asta m-ar lega de banca si de job pe zeci de ani si n-as mai putea spune „Nu vreau jobul asta. La revedere!” corporatistelor nazuroase din Pipera. Toate au un pret iar eu sunt perfect constienta de pretul pe care il platesc pentru libertatea mea. Nu-i usor, e greu zi de zi, mai ales daca ma compar cu cei care au reusit enorm spre deosebire de mine, si care isi fac concediile in Tunisia sau Maldive, cand eu ma plimb prin Kiseleff ca sa mai treaca timpul. Dar vine uneori cate o zi ca asta in care I’m walking on clouds, ca pe romaneste nu stiu cum sa zic sa sune tot asa bine, si simt ca are un sens fiecare clipa in care mi-am pus ambitia sa fac numai ceea ce vreau, oricat a fost de greu, si plutesc prin casa in cochilia pufoasa pe care o am de cateva ore bune (din metrou). A trecut si miezul noptii si iar am inceput un articol intr-o zi dar il public in urmatoarea. Fratilor, I’m happy.

%d blogeri au apreciat: