Timp

In seara asta imi gateam o tocanita de mazare si imi luasem cu mine in bucatarie ambele telefoane, al meu si cel de serviciu. Ca sa ma asigur ca mazarea fierbe cat trebuie, m-am uitat la ceas la telefonul meu, era 18:20. Dupa cateva minute, ca sa mai verific, m-am uitat la ceas iar, dar la telefonul de serviciu. De 5 ani am mereu cu mine ambele telefoane, arata aceeasi ora si n-am tinut cont la care dintre ele ma uit. Era ora 17:53. Am crezut ca n-am vazut bine sau ca ora a ramas cumva neschimbata pe display si am glisat pe el ca sa isi revina. Era tot 17:53. Am luat telefonul meu, era 18:25. Aveam fiecare telefon in cate o mana si nu stiam pe care sa-l cred. Am zis: ” Bai, cat naiba o fi ceasul?” Ambele alaturari de cifre pareau in mod egal corecte si gresite. Oricare dintre ele putea fi varianta buna. Mazarea mea clocotea pe aragaz si eu habar nu aveam cat era ceasul. Cumva o rezolvam eu cu mancarea, banuiam cat mai avea de fiert si era suficient s-o gust ca sa stiu cat o mai las dar ma simteam complet pierduta in timp. Ma gandeam ce sa fac. Televizor nu am, nu aveam chef sa deschid laptopul si daca as fi stat dupa radio, poate mai dura pana aflam ora si eram foarte curioasa sa stiu adevarul. Am sunat la ai mei, mi-a raspuns bunica mea, mi-a zis ca e 18:27. Am reglat telefonul de serviciu si am ramas cu gandul la senzatia pe care tocmai o avusesem. Putea fi 17:50, putea fi 18:25, 19:30 sau anul 2189. Fara toate instrumentele de masurare a timpului suntem candva, intr-un punct al vietii noastre. Uneori ma gandeam cum era viata oamenilor cand nu exista ceas. Sau cand nici macar nu se masurau anii. Oamenii erau, atat. De cand se nasteau, pana mureau. Eu sunt genul de om care de multe ori se gandeste la situatii imposibile-posibile de genul daca dispare azi netul, daca dispare electricitatea, daca dispar banii. Dar daca ar disparea masurarea trecerii timpului? Poate ca suna aberant ceea ce spun, si eu m-as fi gandit asa, daca nu m-as fi pomenit azi cu doua ceasuri care aratau ore diferite, situatie care m-a facut brusc sa inteleg cate lucruri artificiale ne controleaza vietile. Si cate lucruri ne dau impresia ca suntem mai importanti decat suntem cu adevarat, ceea ce pune cumva si presiune pe noi. Stiu toata viata in ce an, luna si zi m-am nascut. Sunt importante pentru mine. De fapt informatiile astea sunt 0 barat pentru ca eu sunt doar  o fiinta care s-a nascut si va muri ca si cum n-ar fi fost. Uneori ma gandesc ca zilnic mai am tot mai putin timp pana cand voi muri si ma gandesc: „La urma urmei, ce conteaza?” A inceput sa ma preocupe faptul ca voi muri fara sa fi lasat ceva bun in urma. Ma intreb ce va ramane dupa mine. Ma gandeam ca as vrea macar sa pot convinge oamenii sa nu mai arunce gunoaie pe jos. Sau sa nu mai scuipe pe strazi. Dar nu pot. Asta ma intristeaza, pentru ca inseamna ca voi muri dupa o viata traita doar in micime, serviciu-casa-cumparaturi-somn-recreere. Treceam azi pe strada si, intr-o cladire abandonata din care parterul era pe post de wc public, aranja niste lucruri un om al strazii. Alaturi, cladiri frumoase, elegante. Peste noapte se pot schimba toate si oamenii din cladirile frumoase pot ajunge oameni ai strazii. In sinea noastra suntem toti niste oameni ai strazii si doar faptul ca am nimerit intr-un anumit tip de civilizatie ne face sa traim diferit de ei. Ca sa nu fiu considerata o ciudata, nu spun nimanui ca ma gandesc ce as face fara electricitate, fara nimic din confortul modern, daca o situatie de criza ne-ar lasa pe toti brusc in voia sortii. Vreau sa ma bazez doar pe mine. In mintea mea e mereu prezent un salbatic care ma atentioneaza: „Daca de maine e anarhie, esti pe cont propriu intr-o lume de oameni pe cont propriu. Si v-ati inmultit excesiv si necontrolat. E de care-pe-care.” Uneori ma gandesc cum ar fi sa dispara tot ceea ce am acumulat material, sa ne trezim peste noapte cu totul zob si doar cu hainele de pe noi, cum povesteau japonezii ca erau dupa cutremurul din 2012, ca vedeau noaptea stelele deasupa capului si stateau pe mormane de moloz. E o perspectiva terifianta, dar cred ca asta e esenta: tu, pamantul de sub picioarele tale si cerul de deasupra capului. Orice altceva e in viata ta din intamplare si poate disparea oricand. Ma gandesc la asta ca sa nu ma mai simt coplesita si pentru ca iubesc libertatea. Poate ca azi ar fi fost bine sa nu verific asa repede ca sa aflu cat  e ceasul, ci sa ma las macar jumate de ora in voia unui timp nemasurat, asa cum te lasi sa plutesti pe apa si te uiti la cer.

%d blogeri au apreciat: