Monstrii din si de langa noi

Eram in clasa I, in 1989. Cred ca eram vreo 38 de copii in clasa, nu mi-i amintesc pe toti dar printre noi era si Florin. Un baiat blond care mereu statea in ultima banca si nu vorbea cu nimeni. Era slab, mai inalt decat noi pentru ca era mai mare, repeta clasa. Era mereu incruntat si toti il evitam pentru ca singurul mod in care interactiona cu noi, daca ne apropiam de el, era sa ne imbranceasca sau sa ne loveasca, o data m-a lovit si pe mine si imi era foarte frica de el. Cumva, nu stiu cum, a trecut in clasa a doua. Odata, intr-o recreatie, a intrat in clasa in fuga si s-a ascuns in ultima banca, unde ii era de obicei locul. In urma lui a intrat tot in fuga o fata masiva de vreo 15 ani care avea in mana un tarus metalic de vreo 30 de centimetri, cum se puneau pe atunci ca sa ingradeasca spatiile verzi. S-a dus fix la banca lui Florin si a inceput sa-l loveasca in cap cu acea bara. Desi au trecut 26 de ani, mi-l amintesc perfect cum incerca sa-si acopere capul iar fata il tragea de maini si il lovea continuu, puternic, ca un robot. El nu zicea nimic, incerca doar sa se apare si sa scape. Toti cei care eram in clasa ne retrasesem si ne uitam la ei. Un baiat a zis: „E sora-sa! Sunt o familie de betivi care asa se bat mereu. De-asta e si el asa, e din familia aia.” Nu mai stiu nimic de Florin si recunosc ca nu as vrea sa-l intalnesc.

Cand eram in clasa a cincea, invatam dupa-amiaza. Inaintea noastra avea curs o clasa mai mica, probabil clasa intai sau a doua. Mereu ii gaseam strangandu-si lucrurile si asteptam sa iasa ca sa intram noi. Un baiat din clasa lor ramanea mereu ultimul, statea in prima banca si il gaseam mereu adunand foarte incet totul de pe banca. Pana sa-si puna rechizitele in ghiozdan, aparea mama lui, o vad ca acum, mica de statura, blonda, pistruiata, cu parul prins in coada si figura lipsita de orice expresie, ca o masca. Venea la el si ii zicea: „Nu esti gata? Abia te misti!” si il apuca de maini sau de par si incepea sa-l palmuiasca, sa-i dea pumni, sa il loveasca repetat cu capul de vestiarul metalic de alaturi, de banca, iar il lasa sa-si mai puna un caiet in ghiozadan, iar il mai lovea cu capul de obiectele din jur cat putea de tare, el plangea in hohote sau incerca sa scape din mainile ei dar ea il manevra ca pe o papusa de carpa si scena asta dura uneori si 10 minute, pana il lua taras spre casa. In tot timpul asta, noi ne scoteam lucrurile pe banci ca sa incepem ora. Aproape zilnic vedeam asta iar femeia aia in orice moment avea exact aceeasi expresie a fetei, am mai vazut-o si anii trecuti prin oras cand mergeam in concediu acasa si arata la fel, parca nici nu ar fi trecut timpul peste ea, un chip ca de ceara. Ceea ce mi se pare cel mai grav e ca intre timp mai veneau si profesorii care urma sa inceapa ora cu noi si nu reactionau in niciun fel vazand ce facea acea femeie unui copil. Poate ca sunt naiva dar ma intreb in cate tari din lumea asta, violenta de orice fel este incurajata sau tolerata pe cat este in Romania. Acum, spre deosebire de acei ani (din care am dat doar doua exemple de copii abuzati crunt), e ceva mai bine, oamenii reactioneaza de multe ori dar generatia mea a crescut si s-a format in ani in care violenta era litera de lege in educatie iar acum, desi in privinta violentei fizice nu mai suntem cum eram, mi se pare ca violenta verbala creste.

De ce am inceput articolul asa? Pentru ca am vazut ca unii utilizatori de facebook au capatat un obicei: cand cineva are un comportament inadecvat si sunt implicati intr-un conflict fizic sau verbal cu acea persoana, ii fac o fotografie si apoi posteaza pe fb: „Iata, acest om oribil mi-a facut asta si asta si asta! Sa-l vada toata lumea, sa-l fac celebru, e un monstru, e groaznic, etc, etc.” Cred ca unii dintre voi stiu despre „monstrul din tren”, nu vreau sa spun ce parere am eu despre acel incident si despre atitudinea celei care a avut altercatia cu acel individ pentru ca intentia mea nu e sa fiu sarcastica, ci sa punctez cateva lucruri referitor la umilirea publica si de reactiile violente la violenta. M-au uimit reactiile celor care au raspuns la postarea respectivei femei. Ziceai ca mai au putin si se duc sa-l omoare pe omul ala, desi lor nu le facuse nimic, nici macar nu-l cunosteau. Poate ca ea facuse cu acordul  lui un experiment sociologic ca sa vada reactiile celorlalti, eu m-am gandit si la asta. Nu cunosti un om dar zici ca vrei sa-i spargi dintii, sa-i rupi capul, sa-l injuri, sa-l bati doar pentru ca scria ceva rau pe fb despre el? Eu recunosc ca le-as da amenzi celor care supun umilirii publice pe cineva la modul asta. Ai o problema cu x in autobuz, in parc, pe strada sau cine stie pe unde? Daca e doar conflict verbal si esti un om matur, il rezolvi cumva civilizat. Daca degenereaza, chemi politia, strigi dupa ajutor, faci tot posibilul sa se rezolve, dar nu instigi impotriva cuiva si nu il umilesti public pentru ca ai avut tu o problema cu el. In primul rand, poate ca acel om este bolnav mintal. Da, in Romania incidenta tulburarilor mintale este foarte mare si daca intri in conflict cu un bolnav psihic, e normal sa intelegi ca ai de-a face cu un om in suferinta si nu te comporti si tu ca o bruta, nu te apuci sa ii faci poza publica si nu agravezi situatia pentru ca este exact ca si cum ai lovi puternic in piept un cardiac, arati ca nu ai pic de omenie si de compasiune. Si poate ca acel om bolnav psihic nu va intelege mare lucru, dar pentru familia lui, care deja sufera, e o lovitura si mai mare sa-l vada umilit public. In al doilea rand, poate ca nu are o boala mintala, dar se poate sa aiba un trecut de abuz crunt, cum aveau cei 2 baieti despre care v-am scris la inceput. Din pacate, in Romania, multi dintre noi avem trecut de abuz, inca de la varste foarte mici. Pe multi dintre noi palmele, pumnii, curelele, furtunul de la masina de spalat, joardele de orice fel, jignirile si tipetele alor nostri ne-au format ca adulti disfunctionali si ducem dupa noi trena asta de mizerie pe care in decursul vietii o curatam mai mult sau mai putin. Viata in Romania e grea si din cauza violentei perpetuate prin educatie si pe care o aruncam apoi unii asupra altora ca niste caini turbati. Oamenii care sufera sunt agresivi si nesuferiti. Daca cineva are un comportament inadecvat cu noi, putem trece de neplacerea pe care ne-o provoaca si sa intelegem ca sufera? Macar atat putem face? Nu poti sti prin ce a trecut omul care te injura. Nu vezi alta rezolvare decat sa fii mai agresiv decat el si sa-l sperii intr-atat incat sa-l reduci la tacere? Vrem sa fim oameni intre oameni sau sa facem concurs, cine e mai rau?  Vrem sa fim asa cum erau parintii nostri care ne demonstrau ca ne pot jigni enorm sau ne pot bate crunt doar pentru ca nu le placea cum le-am raspuns? Fiecare dintre noi are momente grele in care e nesuferit, agresiv, nu suntem toti sfinti si din fiecare dintre noi poate iesi uneori cate un monstru. Daca noi vrem sa fim iertati, e normal sa si iertam.

Povestirea doamnei cu altercatia din tren mi-a adus aminte de o patanie a mea cu un individ intr-un microbuz. Era 2004, aveam 21 de ani si mergeam de la Mangalia la Olimp, prin iulie. Eu eram pe un scaun la marginea culoarului de trecere si langa mine statea in picioare un barbat care lasase jos, langa scaunul meu, o geanta mare de voiaj. Era inalt, masiv, cu burta mare, ceafa dubla, ras in cap, purta bermude, maiou alb si un lant gros de aur la gat. Sotia lui statea pe un scaun mai in fata cu fetita lor de vreo 2 ani in brate. Intr-o statie a urcat un barbat care s-a sprijinit de spatarul scaunului meu cand a trecut si mi-a smuls cateva fire de par. Vreo doua fire au cazut pe geanta domnului masiv, cu lant de aur, care a inceput sa strige la mine: „Proasta dracului ce esti! Iti scuturi parul pe geanta mea, tampito? A dracului sa fii!” si gesticula si se agita foarte tare. L-am intrebat de ce imi vorbeste asa si i-am spus ca nu e corect sa imi spuna ca sunt proasta si sa tipe la mine. A inceput sa tipe si mai tare: „Comentezi la mine, idioato? Poate mai comentezi, ca iti si dau doua acuma!” si a ridicat o mana spre mine (eu aveam 42 de kile, eram pe scaun, el in picioare si daca m-ar fi lovit, cred ca mi-ar fi fracturat gatul). Sotia lui se ridicase cu fetita in brate si tremura, facuse ochii mari si dupa modul in care se uita cand la mine, cand la el, stia ca sotul ei e in stare sa ma loveasca. Evident ca nimeni nu a zis nici macar un cuvant, toata lumea din microbuz parea adormita pe scaune, nu stiam ce sa fac si i-am zis omului: „Imi pare rau daca v-am deranjat pentru ca mi-au cazut niste fire de par pe geanta dumneavoastra, dar daca aveti vreo alta suparare, de ce vreti sa va razbunati pe mine?” Si acum, cand imi aduc aminte, imi bate inima mai tare. In secunda 2 omul s-a dus langa sotia lui si nu a mai zis absolut nimic. Problema lui nu eram eu, si daca eu as fi dat-o intr-o mahalageala sau daca eram cat el si l-as fi batut, ce rezolvam? Poate ca acel om avusese o familie ca a lui Florin sau ca a baiatului care isi strangea cu greu lucrurile de pe banca si venea mama lui intre timp. Cred ca e foarte greu sa nu lovim si noi acolo unde au lovit si altii cand intalnim oameni agresivi, daca noi am intalnit monstrii din ei, ar fi bine sa-i ajutam sa intalneasca oamenii din noi.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: