Dintr-o alta perspectiva

Ascultam mai devreme niste muzica „varatica” de prin anii ’90, imi aminteam unele momente pe care le-am trait in acele veri, ma gandeam iar la anii petrecuti acasa, verile de pe plaja sau din hoteluri si mi-am zis sa scriu un articol si despre cum am vazut eu viata celor care lucreaza pe litoral, cum a fost si viata mea lucrand pe litoral, ca sa intelegeti de ce uneori, ca turisti, ati avut viata grea la noi la mare. Stiu ca suna a kitsch sa spun asta, dar unele lucruri din ceea ce urmeaza cred ca va vor soca.

Prima oara cand am lucrat aveam 19 ani. Terminasem de un an liceul, ai mei inca nu isi permiteau financiar sa ma trimita la facultate, aveam 2 veri mai mari decat mine care vara lucrau la o autoservire in Saturn, unul bucatar, celalalt la gratar. Pentru ca incepea sezonul estival 2002 si aveau nevoie de personal la autoservire, m-au luat si pe mine, ca debarasatoare. Mama insistase sa nu merg, sa nu fac asa o munca, dar am zis ca nu strica niste bani in plus, pentru ca si-asa ne era greu si nu eram deloc pretentioasa cand era vorba sa fac ceva nou. Am fost initial la „interviu”, adica am mers acolo prin mai, intr-o zi cand incepuse smotrul dupa zugravi. Pe terasa erau seful cu sotia lui, barmanitele si verii mei. Patronul, cred ca o sa-l tin minte mereu, toata lumea il stia de nea Nicu, un om de vreo 65 de ani, inalt si slab, mi-a zis cu un aer indiferent ca da, pot veni sa lucrez, ca se face si contract de munca, se asigura si o masa la pranz si ca pana incepe sezonul, facem curat acolo. Pana in august am fost deci debarasatoare la terasa la nea Nicu. Am semnat un contract de munca dar apoi am aflat ca doar fusese facut de ei la calculator si nu fusese dus in veci la Camera de munca. Probabil ca il aruncasera la gunoi dupa ce semnaseram. Salariul era minim pe economie si programul era o zi lucru, o zi libera, iar ziua de lucru incepea la 8 dimineata si tinea pana la ultimul client, adica uneori pana la 12 noaptea. 16 ore de debarasat mese aproape continuu. In primele saptamani de lucru, in ziua libera eram mai mult in pat, ca abia mergeam. Iar verii mei si barmanitele lucrau zilnic pe programul asta pentru ca nea Nicu nu voia sa angajeze alt bucatar si alte barmanite, asa era pe litoral, lucrai zi lumina pentru ca toti stiau ca dupa alea 3 luni nu mai e de lucru. Mi-l amintesc pe varul meu bucatar, era scheletic la final de sezon. Aveam, in alea 16 ore, o singura pauza de masa, la pranz. Din toata linia de autoservire, plina cu mancare, puteam lua doar o cana de ciorba dar orice altceva voiam, plateam ca turistii. Cei de la bucatarie, cand trimiteau vasele la spalat, mai ascundeau in ele chiftelute, noi luam pe furis cate o chifla din linie si ne adunam la spalatoria de vase sa le mancam repede, cand ne chema spalatoreasa. Nea Nicu le zicea mereu sa puna multa paine in chiftele, ca sa faca economie de carne si ii certa cand erau prea pline de carne, el lucrase in comunism prin restaurante si stia multe trucuri.

Femeile care spalau vase lucrau tot o zi cu o zi pauza, una era de prin Ardeal si in ziua de pauza la noi, spala vase la un restaurant, avea mainile umflate si i se lua pielea, dar zicea ca venise pe litoral sa lucreze ca sa stranga bani de avocat si sa poata divorta de sotul care o batea mereu. Cealalta era alcoolica, avea vreo 40 de ani, cativa dinti, mereu voia cate o pauza de tigara si cum veneam cu tavile cu vase de pe terasa, ne zicea: „Nu se mai termina, fa, in pula mea toate farfuriile astea?! Mai stati fa si voi un pic, va mai odihniti.” Manca prajiturile pe care le lasau clientii neterminate si mereu ne chema binevoitoare la chiftelele pitite de bucatari, ca sa ne mai odihnim si noi. Eu aveam si o colega debarasatoare pentru ca terasa era mare, era o tigancusa simpatica ce se lipise tare de mine, mereu imi lua prajituri din linie si nu conta ca le platea ca turistii, ea voia sa-mi dea prajituri. In restul anului vindea tigari de contrabanda cu surorile ei si in anii urmatori am vazut-o pe marginea drumului, langa piata, cu pachetele de tigari in mana, uneori mai stateam de vorba si ma lua in brate si imi zicea ce buna am fost cu ea, apoi se intorcea la vandut tigari. Fetele care serveau in linie erau doua prostituate de vreo 18 ani foarte vulgare si arogante care seara, dupa program, isi puneau rochii in culori stridente, se machiau si mergeau prin statiune dupa clienti si inca o femeie dintr-o familie foarte amarata, tatal si fratele ei erau alcoolici si chiar in vara aia fratele ei s-a spanzurat si imi amintesc cum plangea si spunea ca cei de la ziarul „Telegraf” i-au mituit pe cei de la morga sa-i pozeze fratele in morga si aparuse pe prima pagina, mort, complet dezbracat,  pe masa de autopsie,  si ea n-ar fi crezut ca isi va vedea vreodata fratele asa. In afara de verii mei, toate eram femei acolo si aveam un vestiar fara usa iar atunci cand ne schimbam, nea Nicu trecea pe acolo si se holba la noi iar noi nu stiam cum sa ne ascundem. Nea Nicu era acolo la el pe mosie. Era obligat prin lege sa ne dea apa si energizante, apa beam de la robinet si cumparase niste baxuri cu bauturi pentru sportivi pe care le tinea in pod in caz ca venea controlul dar nu ne-a dat niciodata pentru ca a considerat suficient ca a dat o data banii pe ele, pentru un posibil control.

Dimineata, dupa ce spalam mesele, toate faceam servetele. Cum faceam servetele? Sotia lui nea Nicu ne dadea servetelele si un cutit ca sa le taiem in doua si apoi sa le impaturim, ca sa nu faca turistii risipa. Asa incepea o zi de lucru ce ducea spre miezul noptii, cu o cana de ciorba la pranz (si 3, 4 chiftele pe ascuns). Pe la 10 noaptea, cand era mai liber, ne adunam cu totii la spalatoria de vase, o camaruta mica din spate, ne asezam pe navete goale langa perete, unii fumau, altii ne odihneam, si calculam cat mai e pana trece varful de sezon, ca nu mai puteam, ne tremurau picioarele. Pe de o parte il uram pe nea Nicu pentru ca ne muncea in ultimul hal ca sa nu angajeze multa lume, pe de alta parte ajunsesem sa uram turistii, nu mai suportam sa-i vedem intrand in autoservire, cred ca din cauza oboselii ajunsesem asa. Stiam ca in Saturn vin oameni destul de saraci si li se zicea „treningari” pentru ca seara ieseau la plimbare in slapi si „trening” si glumeam pe seama treningarilor apoi, pe la 11 ne adunam pe terasa. Mai erau cativa turisti, noi picam de somn si de oboseala, strangeam si ultimele tavi si apoi nea Nicu ne zicea: „Hai, plecati si voi acasa.” Nea Nicu avea o nepoata studenta la Medicina si spunea ca pentru ea sunt banii pe care-i face cu autoservirea. A venit si ea cateva zile, imi amintesc ca era foarte bine imbracata, avea o masina scumpa si mereu venea la amiaza de la plaja cu hainele ei frumoase, se aseza la masa si manca, apoi pleca. Nu vorbea cu nimeni, era foarte serioasa si trecea prin autoservire si  terasa ca o umbra iar noi ne uitam dupa ea curiosi, cum se urca in masina scumpa si pleaca.

Cand a fost ziua lui nea Nicu, prin iulie, nimeni nu ne-a cerut bani, ne-au oprit direct din salariul urmator si era o suma destul de mare. A pus el o masa in autoservire, contabila i-a luat cadou din banii opriti cu forta din salarii si toti a trebuit sa ii uram tot binele din lume, a pus el manele, a adus tort, a fost criminala petrecerea aia, imi amintesc si acum, toti stiam ca e un hot care isi tepuise partenerul de afaceri si ramasese cu autoservirea desi fusese o afacere in 2, stiam ca face sex cu fetele din linie care se prostituau, stiam ca tine mancarea de pe-o zi pe alta ca sa nu arunce nici macar o lingura de salata, chiar daca servea turistii cu niste porcarii invechite, el stia ca bucatarii ne trimit pe ascuns chiftele si ca aruncase la gunoi asa-zisele noastre contracte de munca, dar toata lumea dansa manele, se bucura ostentativ si ii facea urari.

Cum am plecat de acolo? Intr-o seara, spre final de august, nea Nicu s-a imbatat, ne-a vorbit urat cand l-am intrebat daca putem pleca pentru ca era deja foarte tarziu,  si nu m-am mai dus. Aveam un tricou pe care il imbracam doar acolo, primit de la ei si a trebuit sa-l duc inapoi si imi amintesc ca l-am dus la un loc cu buretele de vase cu care stergeam mesele. Sotia lui nea Nicu ne spusese ca ei n-o sa ne dea bureti toata ziua daca ii pierdem si tineam ca la ochii din cap de bureti pentru ca ne dadeau foarte rar si daca ii pierdeam, treaba noastra. Erau bureti de-astia de 1 leu doua bucati, dar pentru ei si astia trebuia folositi cat mai mult si seara trebuia sa ii luam acasa. Asa ca le-am dus si buretele inapoi, ca sa le arat ce neamuri proaste sunt iar sotia lui nea Nicu mi-a zis: „Vai, mami, dar nu trebuia sa aduci si buretele, draga de tine.” dupa ce toata vara tipase la noi sa nu consumam tot ce ne da ea si sa nu pierdem buretii, ca nu o sa cumpere mereu bureti pentru noi. I-am mai intalnit o singura data, am mers la biserica prin 2003 in iarna si ei erau la un botez acolo, ea cu haina de blana si multe bijuterii, m-a luat iar cu „mami” si s-a lipit de obrajii mei ca o ventuza. Prin 2012 am aflat ca nea Nicu a murit de cancer la pancreas. Cand am aflat, recunosc ca m-am intrebat ce simte pe patul de moarte un om care a trait ca sa escrocheze, sa fure, sa batjocoreasca.

Nu mai stiu mare lucru de oamenii de acolo, primii mei colegi de serviciu. Varul meu bucatar a plecat in 2004 la Madrid ca turist cu intentia sa caute ceva de lucru si a fost cativa ani bucatar, a putut reveni in tara doar cand a intrat Romania in UE, pentru ca statuse ilegal 3 ani acolo. S-a stabilit acolo, s-a insurat, l-am intalnit anul trecut si era un domn, l-am intrebat pe unde mai bucatareste si a zis ca e doar un hobby, pentru ca acum se ocupa de comunitatea romaneasca in Madrid si lucreaza si la o firma ca administrator. Varul de la gratar, care toata ziua frigea hamsii si mici pentru turisti, are un mic restaurant in Pantelimon, si-a luat masina scumpa, e un patron roman tipic, cu fite si nervi. Pe una dintre barmanite, care deja are vreo 50 de ani, am vazut-o anii trecuti vanzatoare la un mic magazinas cu haine de pe strada alor mei. Tigancusa tot cu tigari, s-o fi maritat intre timp sau o fi plecat si ea din tara. Eu in 2004 am inceput facultatea in Bucuresti, zilele astea inca merg la interviuri pentru un serviciu mai bun si ceea ce ma intristeaza e ca in Bucurestiul anului 2017, gasesc directori in genul lui nea Nicu, doar ca la alt nivel. Oare cati ani vor mai trece pana cand in Romania nu vor mai fi afaceristi pe model nea Nicu? Chiar ieri am fost la interviu la o firma unde a aparut in curte si patronul, intr-un Mercedes cat casa, cu un costum foarte scump, fara sa salute pe cineva si salariul pe care il oferea el unui asistent manager era de 1300 de lei. In 2017.

M-am intins mult cu povestirea asta. Continuarea povestilor de pe litoral de pe baricada personalului din hoteluri si restaurante, in episodul urmator.

2 gânduri despre „Dintr-o alta perspectiva

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: