Onestitate si responsabilitate

N-as fi crezut ca voi scrie vreodata un articol de acest fel pentru ca nu m-as fi imaginat intr-o asemenea situatie.

Ma gandeam de multe ori ca e minunat in copilarie pentru ca nu stii prea multe si e usor sa traiesti doar in prezent si pentru ca nu ai responsabilitati deoarece adultii te ingrijesc. Descopar acum inca un motiv pentru care copilaria e frumoasa. Oamenii dragi, adultii din jurul nostru, parinti sau bunici, sunt sanatosi, ne inconjoara cu atentie si dragoste. Scriam in articolul trecut cat de importante sunt amintirile pe care le avem cu parintii nostri si imi dau seama cat de des imi amintesc cu drag multe momente din copilarie. Petreceri, zile de Craciun, sarbatorirea zilelelor de nastere sau momente simple, aparent neinsemnate. Pentru ca parintii mei au divortat dupa nasterea mea si tata a plecat sa-si vada de viata mai departe, pe mine m-au crescut mama si bunicii mei materni. Mai mult decat mama, bunica mea s-a ocupat de mine. Cu ea am amintiri foarte rele pentru ca este o persoana incapabila de empatie si foarte agresiva, dar si amintiri bune. Cu bune si cu rele este un om care m-a crescut, care in anii comunismului mergea la coada la lapte de la 5 dimineata ca sa avem ce manca. Cand imi era pofta de ceva bun, imi gatea si de la ea am multe retete minunate, stie croitorie si mi-a facut rochii foarte frumoase ani la rand. Cand o duceam greu cu banii, mereu gasea unde sa se imprumute si stiam ca ne putem baza pe ea ca sprijin in familie. E un om pe care l-am avut zilnic langa mine in copilarie. Cand eram studenta, toata mancarea pe care o primeam de acasa pe tren era facuta de ea. Bunica mea are acum 78 de ani si sunt socata sa vad ca un om pe care m-am bazat ani de zile, de cand ma stiu, se degradeaza mintal intr-o viteza naucitoare. Asta ma sperie cu atat mai mult cu cat alte rude apropiate ei au murit dupa ani de dementa senila, la finalul carora nu mai cunosteau nici cele mai apropiate rude si nu mai stiau la ce foloseste wc-ul. Daca ascultati povestiri ale celor care au ingrijit rude ajunse in aceasta stare, veti vedea ca e horror. Strabunicul meu, tatal bunicii in cauza, a avut vreo 3, 4 ani de degradare mintala completa pana la moarte si pentru copiii lui a fost chinuitor, nu doar pentru ca nu mai folosea wc-ul sau pentru ca nu mai manca singur, ci pentru ca nu ii mai recunostea sau le zicea diverse vulgaritati. Le spunea fiicelor lui venite sa-l ingrijeasca, ca vrea sa le futa si, din pacate, sunt amintiri cu care ele au ramas dupa moartea lui. Nu poti pastra o amintire minunata oamenilor dragi din cauza acestei boli. Ca speli haine murdare sau ca esti atent sa nu lase aragazul deschis e o nimica toata pe langa toata durerea sufleteasca si amintirile triste cu care ramai. Din pacate, amintirile astea urate ajung sa umbreasca acele momente trecute de mult, cand parintele sau bunicul era sanatos, tanar si iti oferea jucarii, te ducea la plimbare sau iti spunea povesti. De-asta parerea mea este ca acestor oameni, care oricum nu mai au sanse sa-si revina ci doar se degradeaza mai rau, li se poate oferi sansa unei morti decente. Ar fi o sansa si pentru rudele lor sa le pastreze o amintire frumoasa, nu sa astepte nerabdatori, intr-un chin, ziua cand vor muri. Imi asum o parere ce poate parea cinica si foarte dura: foarte multe persoane care sufera de boli degenerative grave fara sanse de vindecare sunt lasate sa traiasca pe principiul „daca inca n-a murit, ce sa-i facem?” si nu mi se pare corect. E un chin de ambele parti. Adica cu ce l-a ajutat pe strabunicul meu sa traiasca 4 ani in plus, timp in care nu-si recunostea copiii, facea mereu pe el, le zicea fetelor lui ca vrea sa le futa si iesea prin sat in chiloti? Si cu ce i-a ajutat pe cei din jur? Asta in conditiile in care fusese unul dintre cei mai seriosi, respectabili si gospodari oameni din sat si se uitau vecinii ca la felul 14 cum se degradase. E oribil. Toti cei care o tin una si buna ca trebuie sa lasam un om sa se degradeze in ultimul hal pentru ca are zile si cu asta basta, ar trebui sa fie macar o luna in locul unei doamne care imi povestea cum tatal ei batran umplea peretii cu fecale dupa ce isi facea nevoile prin mijlocul casei si ea apoi stergea peretii si plangea. Probabil va ganditi ca si unii copii fac asa ceva si trecem cu vederea, dar copiii sunt oameni in devenire, ei cresc si isi ajusteaza comportamentul, nu sunt cauze pierdute in boli degenerative cronice. Nu vreau sa imi vad bunica degradandu-se, imi e si frica atunci cand sun acasa pentru ca spre deosebire de discutiile serioase, civilizate pe care le aveam cu ea mereu la telefon, acum incepe sa repete ceea ce ii spun si sa rada, raspunde complet aiurea la ceea ce ii spun, cred ca nici nu mai intelege corect mesajul pe care il transmit vorbele mele. I-am tot spus sa mearga la medic, incerc s-o conving in toate felurile pentru ca are si alte boli si nu se trateaza iar raspunsul ei e mereu acelasi: „Asa e batranetea, mai uitam, suferim de aia, de ailalta, n-are rost sa mergem la doctor, ca tot murim. E batranete.” Ce o sa fac? Nu stiu. Pentru ca mai sta doar cu mama mea care are o stare de sanatate foarte subreda si nu o va putea ingriji corespunzator. Si nu am frati, de tata nu mai stiu nimic, suntem niste straini unul pentru celalalt si nu stiu daca ne vom mai vedea vreodata ca sa primesc de la el macar o vorba buna, de incurajare. Sunt doar eu la Bucuresti, cu un salariu care imi permite doar sa traiesc cate o luna si, la 300 km distanta de mine, doua persoane carora nu le pot oferi sprijinul necesar in bolile grave pe care le au si daca se vor intampla lucruri groaznice, de exemplu sa aud ca a sarit apartametul in aer pentru ca bunica nu a inchis aragazul si am de plata si daune pentru vecini, singura explicatie gasita de unii va fi „Ce sa faci, daca a avut omul zile cat sa si arunce in aer jumate de bloc asta e, asa a vrut Dumnezeu, nu suntem peste Dumnezeu” si toata vrajeala retrograda de 2 bani care insoteste drame de genul asta care ar putea fi evitate daca am intelege ca nu totul e la mana destinului, ci ca putem opri suferinta unui om a carui degradare ii doare mai mult pe cei din jur decat pe el.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: