Cand cineva nu mai e

Ieri am fost la o inmormantare. Daca imi cititi blogul, ati aflat ca am maxi fobie de nunti, dar sa stiti ca nu am nicio problema cu inmormantarile. Niciodata n-am fost thanatofoba, din contra, mergand des la inmormantari cu strabunicii cand ma lasau ai mei la tara, am un trecut de fan al evenimentelor de genul asta. Imi amintesc ca odata, sa fi avut vreo 7 ani, mi-a zis mama ca varul meu a fost la tara la inmormantarea unui vecin si am inceput sa plang ca vreau si eeeeuuu, eram intr-o frustrare totala si mama a zis: „Vrei sa ne rugam sa moara oamenii ca sa mergi tu pe la pomeni?” Asadar, ieri, cu 2 gerbera oranj de la piata din apropiere, am purces catre nefericitul eveniment. Murise matusa unei bune prietene si pentru ca stiam ca au fost apropiate si ca nu are multe rude, am mers sa-i fiu alaturi pentru ca stiam ca sufera si ca e nevoie de ajutor in momente de-astea. Ieri a fost o zi superba, cu vreme perfecta. Cele mai multe inmormantari la care am fost erau pe vreme de-asta si gandul pe care il aveam era ca noi mai vedem cerul frumos, soarele, pomii verzi, dar cel care a murit n-o sa le mai vada niciodata pentru ca timpul lui pe lume s-a terminat si e un imbold pentru noi sa ne bucuram cat de mult putem de tot ce e in jur, de fiecare lucru frumos pentru ca acum e momentul nostru si va veni ziua sa se termine toate si pentru noi. Recunosc, imi plac inmormantarile pentru ca ma aduc in situatia sa simt ca vreau sa musc din viata, imi amintesc ca si eu sunt muritoare si ca am un timp limitat pe care trebuie sa-l folosesc cu intelepciune. Eram in biserica la slujba, ma uitam la toate florile care fusesera aduse si imi aminteam cum se spune ca mortii primesc mai multe flori decat viii pentru ca regretul este mai frecvent decat gratitudinea. Mi-am zis ca fiecare dintre noi ar trebui sa se gandeasca mai des la cei pe care ii respecta, la cate flori i-ar duce daca ar muri azi, sa mearga la florarie si sa cumpere flori si sa i le duca pentru ca inca traieste. Cand e mort nu se mai poate bucura de ele, sa le oferim cand traieste. Tot ceea ce faci la moartea cuiva nu mai faci pentru el, el nu mai vede nimic, e mort, faci doar pentru tine si pentru ceilalti. Fiecare deces ma duce cu gandul sa fiu mai buna cu cei din jur pentru ca dupa ce mor oamenii dragi, iti pare rau de fiecare moment in care ai fost  rau cu ei si n-ai cum sa mai intorci timpul.

Inmormantarea de ieri mi-a intarit convingerea ca vreau sa fiu incinerata si cenusa sa fie aruncata in mare. De ce? Pentru ca m-a scarbit peste masura atitudinea celor de la biserica si de la cimitir. Totul e la norma, toata lumea e pe aranjamente si castig, moartea cuiva zici ca-i sansa unor corbi cu chip de om. E oribil. N-au respect fata de suferinta oamenilor, sunt groaznici. La cimitir, cand groparii incepusera sa coboare sicriul in mormant si pentru familie era un moment greu, preotul a chemat-o pe femeia care urma sa ude mormantul 40 de zile ca sa negocieze pretul cu familia. Era nauca Andreea, prietena mea, nici nu stia ce sa faca, scotea banii din portofel, se mai uita cum cobora sicriul in groapa, era ametita. La pomana, care s-a tinut la biserica unde  a fost si slujba, abia am putut manca pentru ca tot voiau sa ne ia mancarea din fata spunand ca ei dau saracilor mancarea ce ramane. Ne-au facut capul mare cu saracii, abia ne intihnea un dumicat, erau gramada pe noi, chiar a spus tatal Andreei la un moment dat: „Parinte, mai mancam, lasati-ne, ca n-am terminat!”. Au luat-o pe Andreea de la masa ca sa mearga sa dea pachetele pomana saracilor care venisera la geam. Oprise niste pachete si pentru cei de la masa, au disparut si alea, s-au evaporat. Frate, am simtit ca se trage de noi din toate directiile cum trag hienele de cadavre. Ne ramasesera 3 prosoape la cimitir, erau la mine in brate si cand ne sfatuiam ce sa facem cu ele, un gropar repede: „Sa stiti ca nu e bine sa va intoarceti cu ele acasa, aduce ghinion!” desi ei deja primisera prosoape. Le-am impartit intre noi pana la urma, i-am dezamagit. Ieri am capatat convingerea ca atunci cand voi muri, in afara de incinerare, nu admit sa se mai dea vreun ban pe altceva. Nu popa, nu coliva, nu pomeni ca sa nu traga toti de rudele mele ca disperatii, nu afacere pe seama mortii mele. Tot ce poate face omul pentru mantuirea lui face in timpul vietii. Si milostenie, si rugaciune si fapte bune. N-am nevoie sa mi se cumpere mantuirea cu batiste, prosoape si slujbe, fac ce pot in timpul vietii si cu asta plec.

Trecand de aspectele neplacute, am avut parte si de o faza comica, cum probabil ca se mai intampla uneori la inmormantari din diverse motive. La noi a comis-o preotul si a fost ca de film. Doamna care a murit avea 82 de ani si a fost o comunista invederata, genul ala de persoana care a trait si a muncit pentru partid, a dus-o bine pe seama partidului, a avut de lucru suplimentar pentru ca partidul voia sa supravegheze tot si unii erau dispusi sa dea pe mana Militiei pe cei ostili partidului. Cand a aflat ca Visinescu a fost arestat, a fost foarte suparata si a spus ca nu e corect sa arestezi un om care si-a facut bine treaba in postul lui, care a fost loial conducerii si ca ea, la fel ca Visinescu, a fost ajutata de partid sa aiba o viata buna la care altfel nu ar fi avut acces. In ultimii ani ai vietii era mare fana psd (logic), era foarte bolnava si la alegeri ii cerea Andreei sa o duca cu taxiul la sectia de votare ca sa voteze cu psd. A fost una dintre acele persoane din cauza carora Bucurestiul e condus de Firea. Deci Dumnezeul ei a fost partidul si atat, nici n-a mers la biserica in timpul vietii. Ieri, la slujba la care toti eram tristi si afectati (eu la fiecare inmormantare ma intristez, plang, chiar si daca nu cunosc mortul; sunt buna de figuratie la inmormantari), preotul a trebuit sa tina predica. S-a apropiat de sicriu foarte serios, s-a uitat lung la moarta, noi toti(7) eram in linie in partea opusa lui cu lumanarile cu batiste in maini, ne privea si a inceput hotarat: „Fratilor, indoliata adunare, conducem astazi pe ultimul drum pe aceasta credincioasa, pe aceasta pastratoare a credintei noastre.” Mie instant mi-a venit sa rad si am facut figura aia de om care simte ca lesina pentru ca nu are voie sa rada, se vedea ca rad in mine. Ma gandeam: „Are you for real? Asta a fost comunista pana in maduva si tu bagi vrajeala asta?”, Andreea a inchis ochii cu o figura gen: „Nu pot sa creeed!”, prietena de langa mine era blocata, a fost o unda de soc intre noi. Cand a vazut ce reactii avem, preotul a tacut brusc, s-a dat fastacit cu un pas in spate, si-a strans mainile, s-a uiat la moarta de parca voia sa ghiceasca macar un detaliu din viata ei ca sa aiba ce spune mai departe si cred ca se gandea: „N-am nimerit-o. Oare ce poama a fost baba la viata ei de rad astia de mine ca zic asa ceva? Ce sa zic mai departeeee?” si a continuat: „Adica vreau sa spun ca data fiind varsta ei inaintata, a trait intr-o perioada cu inalte valori morale.” Noi am respirat usurati, eu il aprobam din priviri ca a dres-o binisor, el a continuat mai cu suflet. Iar a ajuns la credinta, iar ma lua rasul, simteam ca nu ma mai pot abtine si imi era ca incep sa rad, ma uitam pe tavan, pe fereastra, el iar se corecta cand vedea ca toti faceam fete-fete cand zicea de credinta. Asa ne-am dat seama ca nu avusese nici macar bunul simt sa intrebe cateva cuvinte despre ea inainte sa inceapa slujba, pur si simplu se lua dupa varsta si aspect cand zicea ceva despre mort. Se gandise el: „A, e baba, sigur a fost de-asta cu biserica, bag la sentiment de-alea cu credinta .” La parastas povesteam cat de criminala a fost faza aia si zicea o prietena: „Bai, ma gandeam ca daca mai zice popa o data ceva de credinta, se ridica tanti din sicriu si incepe sa cante: <Partiiidul, Ceauseeescu, Romaniiiia!>, ca tot e azi 23 august.” A fost ciudat ca aceasta femeie atee a avut la inmormantare oameni cu inclinatii spirituale profunde. Ne-am rugat pentru ea inainte sa moara, mai ales pentru ca stiam ca a fost atee si ca a tinut trena comunistilor, eu ma bucuram ca am sansa sa ma rog pentru cineva care chiar are nevoie, nu stiu cat de serioase au fost lucrurile pentru ea, dar noi am fost foarte constiinciosi.

Inca 2 lucruri si temin articolul. Inaintea moartei noastre a fost o alta inmormantare cu niste indivizi cum credeam ca exista doar in imaginatie. Au facut un soi de funeral party in biserica inainte de slujba, au pus platouri cu mancare si mancau, isi faceau poze cu mortul, cel care ii fotografia ii aranja mai inainte ca sa le stea bine lumanarile in maini si mortul sa fie simetric intre ei ca sa iasa pozele frumoase. La „vesnica pomenire” le-a spus preotul sa inceteze odata cu pozatul si sa puna toti mainile pe platoul cu coliva. Pomana au avut-o odata cu noi in sala de mese de la biserica si iar se pozau, erau staruri, mancau, beau, conversau galagios, era o atmosfera ca de film din anii ’70, nu erau prea tineri si femeile aveau esarfe negre de matase prinse in par ca actritele celebre din filme vechi. Aveau cu ei si un copil de vreo 8 ani, obez si razgaiat care tipa ca un apucat, a furat din bucatarie un aprinzator electric si il aprindea pe laga ei, se panicasera ca le da foc, venise bucatarul dupa el sa-i dea aprinzatorul inapoi. Noi ne uitam socati, o sa tin minte scenele alea. Al doilea lucru notabil este ca asta a fost prima inmormantare la care m-am vazut intr-o situatie complet noua. Pentru ca eram doar 7 oameni din care 3 femei iar una era Andreea care doar statea langa sicriu si era foarte trista, eu si inca o prietena ne-am ocupat de chestii. Nu stiam nimiiiiic, femeile de la lumanari ne explicau ce sa facem cu prosoapele, cu coliva, cu pachetele. Eu am pus doliurile in piept oamenilor, am avut in grija coliva si vinul necesare la cimitir. Cand i-am dat coliva si sticla cu vin preotului la mormant, ma gandeam: „Pe bune? Eu?” si m-am gandit cati ani faceau asta doar adultii si eu eram copil sau adolescenta si priveam si n-as fi crezut ca o sa am si eu responsabilitatea asta vreodata. Uneori iti dai seama in cele mai ciudate momente ca ai crescut, ca pe bune, chiar ai ceva ani. Si-mi ziceam: „Eram copil si doar ma uitam la obiceiurile de inmormantare, sunt adult si ma ocup de obiceiurile de inmormantare, chiar o sa fie o zi in care altii se vor ocupa de asta si eu voi fi moarta.” Recunosc ca inmormantarile reusesc sa ma scoata serios din starea mea de zi cu zi, dar o fac in mod constructiv, ma gandesc iar la fragilitatea vietii, la bucuria de a fi, la rostul nostru pe lume. Dupa parastas am fost la apartamentul care a apartinut moartei, am mai mancat, ne-am uitat la unele lucruri si tinand in mana ceasul pe care il purtase ea, ma gandeam ca nu are cum sa vina sa protesteze ca ma uit la ceasul ei pentru ca e in pamant. Ceasul ei nu mai era al ei, putea fi al oricui, la fel ca tot ce era in casa si ea nu mai putea protesta. Nimic nu ne apartine, e doar o iluzie ca ceva e al nostru. Tot ce e material e intr-un continuu circuit in lume fara a apartine mereu cuiva. Si am realizat ca cea  mai mare greseala pe care o putem face e sa acumulam bunuri materiale. E o posesie iluzorie. Uite la atat de multe lucruri ma gandesc eu cand merg la inmormantari.

 

 

%d blogeri au apreciat: