Pentru că a început școala

Zilele astea a început anul școlar. Am văzut pe colo, pe dincolo diverse articole sau postări ale părinților nemulțumiți de școală, de profesori, de discursurile de la început de an, de manuale, etc. Și mi-am amintit de prima mea zi de școală, de primii mei ani de școală iar astăzi scriu despre învățătoarea mea. Numele ei este Buzăianu Maria Steluța, nu știu dacă mai trăiește, dar ceea ce îmi amintesc sigur este ca am fost în penultima ei serie de elevi înainte de a se pensiona.

În septembrie 1989, la Școala Generală nr. 1 din Mangalia, am început clasa I. Aveam 6 ani, îmi pregătisem ghiozdanul și uniforma din timpul verii și așteptasem cu mare bucurie să fiu și eu elevă. Doamna învățătoare Buzăianu era celebră, mulți părinți voiau să aibă copiii în clasa ei pentru că, se spunea, era foarte exigentă și copiii terminau 4 clase cu materia foarte bine învățată. Am avut de-a face cu exigența ei timp de 4 ani, timp în care da, am învățat foarte bine, nu am mers la școală cu temele nefăcute, dar nu trecuseră nici câteva luni de când începusem școala și nu mai mergeam acolo cu drag, ca în prima zi, ci cu frică, cu groază. Și aveam 6 ani. Îi spun „doamna învățătoare”, deși la început a fost tovarășa învățătoare pentru noi. Metoda ei de a face copiii să învețe nu era nimic altceva decât jignire, bătaie și umilire constantă dacă greșeau sau dacă nu înțelegeau ceva. Eu sunt umanistă încă din burta mamei și materiile realiste au fost marea mea piatră de încercare mereu. Nu a existat exerițiu de matematică, în 4 ani de zile, pentru care doamna Buzăianu să nu mă jignească și să nu mă umilească. Poate că aș fi reușit să și înțeleg matematica, dacă mi-ar fi și explicat cu mai multă rabdare și dacă nu m-ar fi ținut mereu la tablă spunându-le colegilor mei, când vedea că nu știu: „Uitați-o ce proastă e! Uitați-vă la ea! Râdeți de ea! Uite cât de simplu e și ea nu știe! Îmi vine s-o omor! Stau mai departe de ea ca să n-o omor!” Și acum, la 34 de ani, amintindu-mi, îmi tremură mâinile pe taste scriind, așa cum îmi tremurau atunci pe cretă. În toată clasa era liniște, colegii nu râdeau de mine pentru că știau că le vine și lor rândul. Cei care nu înțelegeau româna, erau umiliți și jigniți la ora de Română. Eu am învățat foarte repede să scriu, scriam și corect, citeam foarte mult după ce am și învățat să citesc și la gramatică eram printre cei buni. Îmi amintesc o zi în care ne-a  dat o dictare cu un text în care erau multe cuvinte cu cratime. Să fi fost prin clasa a doua sau a treia. Eu am scris bine tot dar alți copii au greșit multe cuvinte. În loc să îi întrebe de ce nu au înțeles și să le explice iar, a preferat să-i pedepsească, așa cum făcea mereu. Înainte să corecteze lucrările, ne-a anunțat că fiecare cuvânt scris greșit va însemna un indicator la palmă dar cu palma întoarsă în jos. Tremuram toți în bănci de teamă că nu am scris corect. La final i-a scos în fața clasei pe cei care greșiseră și, cu indicatorul ei făcut dintr-un lemn foarte rezistent și foarte rigid, i-a lovit de câte ori greșiseră. Vă dați seama cum sunt 10 lovituri peste falangele sau peste unghiile unui copil de 8 ani? Mi-i amintesc pe colegii mei cum plângeau în bănci și cum își țineau mânuțele între picioare sau la piept. Și îmi mai aimtesc acum și cu câtă sfințenie trebuia să-i cumpere părinții elevilor cadouri doamnei Buzăianu la diverse ocazii. Ne și spunea uneori din timp ce vrea, ca să nu fie dezamăgită. Odată, pentru că am greșit într-o lucrare la matematică, m-a chemat la catedră să-mi arate unde am greșit și în timp ce mă uitam la lucrare,  m-a prins de păr și m-a lovit cu fruntea de catedră foarte tare spunându-mi să nu mă supăr dacă mă doare, pentru că așa mă ajută să nu mai greșesc altă dată.

Uneori, când era foarte nervoasă, avea obiceiul să rupă tot caietul copilului pentru o singură greșeală. Mi-o amintesc la catedră, corectând, rupând și aruncând caiete prin clasă. Mama era disperată pentru că nu o duceam prea bine cu banii și spunea că în felul ăsta o să dea o grămadă de bani pe caietele mele. Doamna Buzăianu era fascinată de pedepse disproporționate cu fapta și mereu inventa altele și altele. Odată, tot prin clasa a doua sau a treia să fi fost, nu știu ce s-a întâmplat, mi se pare că toata clasa a avut lucrări slabe la o materie și a decis că o săptămână nu mai avem voie să ieșim din clasă. Deloc. 4 ore la rând.  Într-o zi, după vreo 2 ore un băiat a zis că el vrea să meargă la baie, ea i-a amintit că aveam o interdicție toți. I-a mai zis el de câteva ori, ea a spus că nu are voie. Rezultatul a fost că acel băiat, Cristi, s-a căcat pe el. Când a început să miroasă în clasă, ea a  început să urle la el să se ducă la wc, că îi face silă, l-a jignit în toate felurile. Îmi amintesc cum toata clasa era în alai după el spre wc-ul din curte, el plângea, unii râdeau de el, alții doar ne uitam și eram bucuroși că am reușit să ieșim cumva din clasă. De ce părinții nu au făcut nimic 4 ani văzând cum le tratează copiii o psihopată? Asta mă întreb și eu. Mama zicea uneori că îi  era frică de ea, să nu se răzbune pe mine și să nu mă lase repetentă dacă mergea să îi reproșeze ceva. Plus ca erau anii 89-90, când abuzuri erau peste tot, și la școală, și acasă, nu era ca acum. Știu că mama era uneori revoltată auzind ce îi povesteam de la școală, dar când începea ea să mă pălmuiască și să mă păruiască, învățătoarea era mic copil în comparație, deci nu avea de ce să fie mama chiar așa contrariată.

Nu știu cum am reușit într-un timp destul de scurt să devin una dintre antipatiile doamnei învățătoare. Am fost din clasa I pe lista neagră. Pentru mine este uimitor să-mi amintesc cât m-a desconsidrat ea, față de cât m-au apreciat și m-au îndrăgit profesorii, mai ales cei din liceu și din facultate. Chiar dacă eram mereu curat îmbrăcată, cu temele făcute, cu excepția matematicii învățam bine, ea tot nu mă suporta și mi-o spunea în față. Mereu striga la noi să stăm cuminți și eu, un copil foarte energic, mai întrebam ceva, mă mai uitam la colegi, mai răsfoiam paginile manualelor și îmi scăpa ce explica ea, eram o fată foarte veselă și foarte curioasă. Atât îi trebuia. Venea lângă banca mea, făcea niște ochi cât cepele și striga „Nu te mai supooort! Nu te mai uita așa la mine că nu mai suport nici cum mă priveeeești! Simt că vreau să te omooor!” Am făcut parte dintre cei pe care i-a tocat sistematic ca să se teamă de ea pentru că una dintre trăsăturile mele care mi-a dat mult de pătimit în copilărie a fost că nu mă temeam și din cauza asta am fost făcută zob fizic și psihic și la școală și acasă până când m-au adus pe la 13 ani în stadiul să nu mai pot avea curaj nici să salut pe cineva. Dar reușiseră ce își propuseseră, măcar. Ce contează că ai distrus un copil? Contează că l-ai făcut ascultător și că nu mai are un cuvânt de spus  în fața ta.

Încă din clasa I doamna învățătoare ne-a făcut să înțelegem că elevii sunt de diferite categorii și că cei buni au tot dreptul să-i ridiculizeze și să-i evite pe cei slabi. Dacă cumva vedea că grupurile s-au amestecat, avea grijă să-i jignească în toate felurile pe cei care nu învățau bine, cât să ia exemplu cei buni, ba chiar le spunea că nu e bine să vorbească cu proștii clasei. Îmi amintesc că mi-a spus odată să nu mai fiu prietenă cu o fată, Elena, pentru că eu îmi făceam temele și Elena nu și le făcea. Noi două chiar eram prietene bune și logic că n-am ascultat-o, dar sigur și altora le zicea să nu mai fie prieteni cu mine pentru ca eram varză la matematică sau pentru că eram foarte distrată. Aveam în clasă unii copii care veneau din familii foarte sărace sau cu părinți alcoolici și abuzivi, nu îi putea suporta și nu le prea dădea atenție, îi lăsa repetenți fără mare agitație și se bucura apoi că a crescut nivelul clasei. Unul dintre colegi era țigan, avea mulți frați și din cauză că erau săraci, nici curent electric nu aveau uneori, dar era un băiat cuminte, chiar dacă nu învăța pentru că părinții nu îl puteau ajuta la teme. Îi era silă de el, odată l-a întrebat în timpul unei ore unde își ține hainele de îi miros a urină și el a roșit foare tare și nu a știut ce să spună.

Singurele momente bune pe care mi le amintesc sunt cele în care mă lăuda exagerat și cu emfază când îmi citeam compunerile. Întotdeauna am scris foarte bine, m-am născut cu vocație de scriitoare și mă punea să-mi citesc compunerile, îmi zicea că scriu extraordinar, fantastic, odată a chemat-o pe directoare să-i citesc compunerea mea, mă pupau amândouă la final și nu am reușit să înțeleg cum de putea să mă laude așa la ora de Română și să mă jignească, să mă lovească la ora de Matematică sau să-mi spună că nu mă mai suportă, era năucitor pentru mine, mă zăpăcea complet. Și în laudele alea nu știu de ce era mereu disperare, începea să strige că scriu frumos, mă simțeam jenată față de colegii care nu scriau bine și pentru că mă dădea drept exemplu lor, de parcă ar fi fost mari proști pentru că nu făceau compuneri bune. E oribil să compari copiii între ei.

Imi amintesc ultima zi de școală din clasa a patra, la festivitatea de premiere, fusesem iarăși cea mai bună clasă din școală, doamna Buzăianu radia de bucurie și spunea că i-am făcut inima cât un cozonac de fericire că am fost așa de buni. Iarăși era lăudată de toată lumea pentru că scosese încă o serie de copiii foarte bine școliți. Mă întreb dacă vreodată se gândește că eu nu pot vorbi în public din cauza anilor la rând în care tremuram la tablă în fața clasei și ea le spunea colegilor să râdă de mine pentru că greșeam. Ultima dată am văzut-o prin 1998, eram în liceu, plecam de la Mangalia la Constanța pentru că făceam liceul la Constanța și când am urcat în microbuz, am văzut-o pe un loc, lângă geam. Locul de lângă ea era liber. Când m-a văzut, a făcut o figură de parcă văzuse o fantomă, s-a albit la față, a făcut ochii mari. Eu am salutat-o, am întrebat-o ce mai face, m-am așezat lângă ea și am stat de vorbă până la Constanța. La început se uita pe fereastră, nu se uita la mine deloc. Niciodată nu i-am purtat pică. În școală o respectam pentru că așa era pe atunci, îți respectai părinții și profesorii chiar dacă erau niște tirani. Mă temusem de ea dar nu o urâsem. Auzisem atât de des că de la învățătoare înveți să scrii și că e atât de importantă, încat nici prin cap nu-mi trecuse ca fusese o tirană, crezusem că eu greșisem, îmi asumasem toate jignirile ei în cei 4 ani de școală primară. Am vorbit deci atunci cu ea tot drumul și avea un ton moale, nici urmă din duritatea și furia anilor trecuți, părea în defensivă, se simțea inconfortabil. Se uita la mine mirată când ne apropiam de Constanța, înțelesese că chiar eram sinceră și nu îi purtasem ranchiună. Nici nu cred ca are rost să-i port ranchiună, poate că era surmenată pentru că se apropia de pensie, poate că era pur și simplu un om rău și cu atat mai puțin ai de ce să urăști deviațiile de comportament ale unui om rău, pentru că ura te blochează. Prin 2011, când mi-am regăsit pe facebook colegii, mă întrebau dacă mai știu ceva de doamna învățătoare și dacă aș vrea s-o revăd. Nu, nu vreau s-o revăd, nu mi se pare normal tot ceea ce a făcut cu noi 4 ani. Acum e suficient ca o învățătoare să țipe la un copil și să îi spună ceva urât și dacă se înregistrează cumva, sare toată lumea de 10 metri, apare pe fb, pe la știri, e sancționată. De noi n-a știut nimeni 4 ani de zile iar lașii noștri de părinți nici nu au intervenit, mai ales că unii dintre ei își tratau copiii acasă mai rău decât îi trata ea la școală. Când văd cum se plâng acum părinții de diverse chestii la școlile copiilor, vă cer scuze dar îmi vine să râd. Știu că în școala românească e haos, e unul dintre motivele pentru care am ales să nu am copii cât timp mai stau în România, dar comparând cu ce am trăit eu la școală, mi se pare că dacă ei se plâng vehement pentru că învățătoarea a țipat la copii, noi ar trebui să o dăm în judecată pe doamna Buzăianu pentru câte ne-a făcut, părinții noștri ar fi trebuit s-o soată pe sus din școală. Dar nu s-a întâmplat asta, noi am rămas cu niște amintiri urâte și recunosc că îmi doresc să nu rămân o amintire urâtă pentru cei cu care mă intersectez prin viață. Dacă sunt o amintire urâtă pentru semeni, de ce m-a mai lăsat Dumnezeu om între oameni?

 

 

 

Un gând despre „Pentru că a început școala

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: