Când te trezești cu dor de ducă

Ieri noapte am avut un vis care mă tot urmărește. Cred că tuturor ni se întâmplă să avem uneori vise ale căror senzații ne urmăresc. În visul meu, o tânără pe care o cunosc fusese invitată de niște prieteni de-ai ei câteva zile la Madrid și ea a chemat încă vreo 3 persoane, printre care și eu, ca să nu meargă singură și pentru că urma să stea într-un apartament mare unde am fi avut loc toți. Toate bune și frumoase, am ajuns noi acolo, era noapte, deja ne instalasem în apartamentul oamenilor și eu mă uitam pe fereastră. Străzile erau pustii, în blocuri luminile erau stinse și abia așteptam să vină dimineața ca să ies în oraș, să mă plimb, să văd oamenii, clădirile, viața de acolo. Era ca și cum doar odată cu venirea dimineții orașul ăla ar fi început să existe și pentru mine. Eram foarte nerăbdătoare dar în același timp îmi era teamă. Vroiam și nu vroiam să fie dimineață. Eu am fost doar în Bulgaria într-o mică excursie și în vis știam că practic urmează primul meu contact cu o țară occidentală, cu ceva diferit de România. Mă temeam să descopăr diferența și că va fi un impact atât de puternic încât s-ar putea ca apoi să nu mai vreau să mă întorc. Când m-am trezit, mi-am dat seama că am o dorință imensă de a pleca, de a fi ca în vis, în apartamentul ăla, privind străzile dintr-un loc nou, pregătită să cunosc alți oameni, altă viață.

Pe măsură ce călătoriile în străinătate au devenit accesibile, am auzit păreri ale cunoscuților mei referitor la experiențele lor în diferite țări. Îmi amintesc o colegă de facultate spunând, după ce fusese în Belgia: „Când vezi cum sunt toate acolo, ce curat, ce organizat, ce lume politicoasă, începi să te enervezi. Te întrebi de ce nu e și aici așa. Mă enervam acolo peste tot când mă gândeam cum e la noi.” Povesteam într-un articol trecut despre vărul meu stabilit în Madrid din 2004. În 2007, când era venit într-un concediu, eram în vizită la ai lui și mi-l amintesc spunând „Dar voi credeți că aici se trăiește ca acolo? Nu pot să vă compar ce viață au oamenii ăia față de sărăcia și umilința în care acceptă românii să trăiască. Acolo săracii, amărâții, au viața pe care o au aici oamenii care cred că duc o viață normală.” Una dintre clientele de la mine de la serviciu a plecat în Suedia pentru că s-a logodit cu un suedez. Într-un weekend a trecut pe la noi și când a fost întrebată dacă îi e mai bine acolo decât aici, a spus că nu se poate face comparație între România și Suedia, că nici n-are rost să încerce să compare. Cineva îmi spunea odată că în Barcelona bătrânii nu sunt niște decrepiți isterici care să miroasă a transpirație și mă gândeam dacă e pe bune sau minte. Am ascultat părerile acestor oameni și știu că fiecare om își face propria opinie despre un loc, despre o experiență, că nu poți considera universal valabilă părerea unui om. Până nu voi merge și eu acolo, practic nu știu cum e. Dar într-o zi voi merge. Și s-ar putea să nu mai vreau să mă întorc. Ani la rând nu am luat deloc în calcul posibilitatea emigrării până când, uitându-mă în jur, a început să-mi pară rău pentru că am ales să rămân. Dar mă gândeam că nu are de ce să-mi pară rău pentru că nu știu cu adevărat diferența. Doar că se apropie momentul să văd și eu diferența. M-am gândit mult timp că e oribil dorul de țară și că nu aș putea să-l suport. S-ar putea să nu-mi fie dor deloc de oamenii care scuipă pe străzi și care se înjură în trafic. S-ar putea să nu-mi fie dor să văd cine conduce țara asta. S-ar putea să nu-mi fie dor de oameni care nu au dinți în gură dar dau banii la procesiuni cu moaștele sfinților. Fac în curând 35 de ani și nu am făcut un copil ca să nu-l cresc între ei. Undeva, în mintea mea, îl plimb pe Alexandru într-un parc într-o țară civilizată. Doar Dumnezeu știe cât mi-am dorit măcar copilul asta și nu-l am. Nu am plecat pentru că am sperat că în România va fi mai bine, că voi putea face și eu ceva spre bine, că vom fi tot mai civilizați, mai buni și mai senini. Mă întrebam cu 10 ani în urmă de ce să plec, dacă și România va fi la fel ca Occidentul, că doar intrasem în UE și aveam speranțe. Dar nu a fost așa. Nu aș fi avut curaj să plec în necunoscut, așa cum a plecat vărul meu în Spania fără să știe cum va fi. Prima lui ieșire din țară a fost o plecare definitivă. Dar eu voi merge ca turist. Voi merge în diverse locuri și s-ar putea să mă regăsesc în vreunul dintre ele mai mult decât în România. De-asta îmi era teamă în vis și tocmai acel vis mi-a arătat că asta e temerea mea interioară. Că voi pleca iar. În 2009 m-am întors în București doar cu două genți cu haine și cu banii de chirie pe o lună. Știam că dacă nu-mi gasesc de lucru într-o lună, va fi vai de capul meu. A fost mai greu decât am crezut și m-a obosit enorm. Mi-e frică să adun iar niște genți cu haine și să plec, știind cât este de greu, să mai trec prin asta încă o dată, singură. Mă întreb ce e mai greu: să suporți viața într-o țară aflată în picaj sau să lupți cu acomodarea într-un loc nou, între oameni noi? Cei care am fost la proteste în Piața Victoriei știam că nu putem schimba nimic dar am fost acolo ca să demonstrăm, măcar față de noi înșine, că nu suntem niște lași. Gândul că în altă țară voi vedea diferența, acea diferență care nu-mi va mai da pace ca să rămân aici, mă sperie. Mă gândesc ca la ceva utopic la posibilitatea ca într-un alt loc de pe lumea asta să-l pot naște și crește pe Alexandru cu convigerea că sunt o mamă responsabilă. Mă gândesc că ar fi frumos să găsesc acel loc dar pe de altă parte mintea mea speră să descopăr că peste tot e ca în România, ca și cum n-ar vrea să mă transforme într-o trădătoare sau într-o nomadă care iar adună ce are și pleacă.

%d blogeri au apreciat: