Dacă ai putea cunoaște un om

Azi împlinesc 35 de ani și scriu un articol pe care cred că de vreun an îl plănuiesc dar tot nu reușeam să am timp sau dispoziție pentru el.

Cu ceva timp în urmă am auzit pe cineva întrebând, cred că într-o emisiune la televizor, dacă fiecare dintre noi și-ar fi dorit vreodată să învie vreun om care a schimbat ceva în lume, să-l cunoască, să stea de vorbă cu el. Cum ar fi de exemplu să vrei să-i cunoști pe Einstein, Michelangelo, Vivaldi sau Aurel Vlaicu. Mi-am dat seama că eu nu mă gândisem vreodată la așa ceva. Chiar nu îmi doream să cunosc vreo celebritate, cu atât mai mult nu să învie ca să ne cunoaștem. Când eram în facultate, am citit pentru prima oară o carte de Yukio Mishima. Se numea „Confesiunile unei măști”. Nu reușisem deloc să mă „împrietenesc” cu autorii japonezi și nici acel prim contact cu literatura lui Mishima nu m-a convins. A trecut apoi ceva timp și l-am regăsit într-un mod destul de ciudat. În 2013, într-o perioadă urâtă și de grea în care simțeam că nu mai pot găsi resurse să răzbesc, colega de apartament mi-a recomandat să citesc ceva pentru că vedea cât mă frământ și mă întristez în fiecare moment liber, în loc să mă pot relaxa. Mi-a spus că fratele ei i-a adus cu împrumut niște cărți  scrise de un japonez. Erau 3, ea nu apucase să citească niciuna, așa că nu știa pe care să mi-o recomande. M-am uitat la ele, era tot Mishima, mi-am amintit de „Confesiunile unei măști” și m-am gândit ca s-ar putea să nu fie ceva impresionant dar am ales una din simplul motiv că avea copertă roz și mie îmi place rozul. Se numea „Templul zorilor”. Cine a citit „Marea fertilității” știe că am făcut o alegere greșită din simplul motiv că acea carte este a treia dintr-o tetralogie. Mi-am dat eu seama la un moment dat că era o continuare dar am terminat-o, apoi am citit „Zăpada de primăvară” care era prima, sărisem de cea de-a doua pentru că nu o avea colega dar o avea pe a patra. Pe a doua am împrumutat-o de la ambasada Japoniei si așa am citit eu o creație excepțională, complet anapoda. Le-am recitit în ordine, le-am primit apoi cadou pe toate 4 și le-am citit iar, mi-a rămas pe suflet „Marea fertilității”, sunt cele mai prețiose 4 cărți ale mele. Nu pot spune cu câtă bucurie îl citesc pe Mishima. „Templul de aur”, „După banchet”, „Sete de iubire”, au urmat și fiecare dintre ele a fost o experiență deosebită pentru mine. Ceea ce mă uimește la Mishima este modul în care poate descrie trăirile unei femei. Dacă citești „Sete de iubire” și nu știi cine a scris-o, poți fi convins că e scrisă de o femeie. Mishima are niște descrieri care îți taie respirația, fie că descrie stări, acțiuni sau trăiri ale personajelor. Evident, pentru că nu știu japoneză și le-am citit în română, traducătorii au un aport imens la calitatea cărților și le mulțumesc. Pentru mine, să citesc o carte bună este asemeni trăirii pe care o are un om pasionat de mașini când își ia un Mercedes sau a celei pe care o are o femeie pasoinată de modă când își comandă cea mai scumpă și sofisticată rochie. Mishima a aprins focuri de artificii în mintea mea, nu știu cum să explic. Eu am scris prima poezie la 8 ani și am ținut jurnal de la 10 ani. Sunt multe lucruri pe care le fac bine dar nimic altceva nu contează pentru mine pe cât de mult contează faptul că scriu. Să-l întâlnesc pe Mishima ar fi asemeni întâlnirii unui pictor cu Rembrandt. Mi s-a spus de câteva ori că scriu extraordinar de bine, că pot trezi emoții puternice, că pot fi citită cu ușurință, poate că prin exercițiu și citind am căpătat anumite abilități sau poate că e vocație, eu cred că e vocație. Dar cred că niciodată nu voi reuși să duc ceea ce scriu până la nivelul „Mării fertilității” și de aceea ar fi o experiență extraordinară să pot sta de vorbă cu Mishima așa cum unii ar vrea să-i cunoască pe Tesla sau pe Alexandru Macedon. Vreau să recitesc zilele astea Zăpada de primăvară pentru că pur și simplu mi-e dor de acea carte. Pentru că obiectele se distrug ca și cum n-ar fi fost, apreciez amintirile și emoțiile deosebite pentru că nu mi le poate fura cineva și nu se distrug. Asta a făcut pentru mine Mishima, mi-a oferit niște emoții speciale care m-au bucurat și m-au îmbogățit. Să poți cunoaște un om care a putut scrie așa, care a putut exprima așa ceva, cred că e….nu știu cum să spun, m-am gîndit dar nu am găsit o expresie potrivită. Pe Isao din „Cai în galop” l-a creat într-un asemenea mod încît speri cu el, lupți odată cu el, mori odată cu el. E un personaj care m-a fascinat și îmi pare rău că, în toate descrierile cărții, criticii îl caracterizează ca pe un fanatic, îndoctrinat politic sau cuprins de avântul adolescenței. Mishima l-a iubit pe Isao, e un personaj extraordinar, de o puritate la care Mishima a construit cu tot sufletul, s-a reflectat în el. Mi-a trebuit destul de mult să înțeleg autorii japonezi și să mă împrietenesc cu literatura lor dar odată ce au început să-mi placă, fiecare carte citită a fost o experiență desebită. Dacă aș putea sta de vorbă cu Mishima, nu știu ce l-aș întreba. Doar m-aș bucura că e în fața mea. Mă gândeam azi că voi scrie despre el și îmi aminteam finalul „Mării fertilității”, când Honda o revede pe Satoko, devenită între timp stareța mănăstirii în care intrase în tinerețe. Honda e bătrân, toți cei din jurul lui au suferit și au murit pe parcursul a 3 volume din carte în care ești martor la multă degradare și suferință și când, în contrast, o vezi și pe Satoko bătrână dar luminoasă și înțeleaptă și înțelegi cum ea, dintre toți, e o câștigătoare, trăiești un sentiment special. Mie așa mi s-a întâmplat și îmi dau seama că am scris un articol cu care am convins doar iubitorii de literatură. Uneori, când vorbesc despre o carte cu oameni care au citit-o, ei au lecturat ceva dar eu am fost acolo. Prefer să nu le spun asta pentru că uneori mă gândesc dacă nu cumva ei sunt ok și eu am o problemă pentru că scriitorii mă duc în anumite locuri și mă ajută să cunosc alți oameni. De-asta îl apreciez atât de mult pe Mishima, pentru toate locurile în care m-a dus și pentru tot ceea ce m-a făcut să simt cu Kiyoaki, cu Satoko, Isao, Toru, Etsuko, Saburo. Azi am profitat de un moment liber ca să mă uit la ce au făcut din mine ăștia 35 de ani care au trecut și ce a contat mai mult și mi-am dat seama cât modelează un om modul în care se raportează la experiențele trăite și cât contează să acordăm atenție fiecărui moment bun, ca să nu ne îngroape momentele rele. De aceea am ales să scriu despre un om căruia îi datorez unele dintre acele valori de care nu mă poate deposeda cineva: trăirile minunate a căror amintire îmi aparține.

 

 

%d blogeri au apreciat: