Scrisoarea de mulțumire

Cu o săptămână în urmă, pe la ora asta, eram la Veneția și așteptam vaporetto împreună cu o prietenă, ca să mergem la gară de unde urma să ne întoarcem la Bologna. Articolul ăsta nu va fi despre o excursie, ci despre unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care le-am experimentat vreodată.

Vă povesteam într-un articol anterior despre o fostă colegă de apartament care era fascinată de ezoterism, spiritism și se considera bioenergoterapeut. Nu era o fată rea, dar avea ciudățeniile astea. Din 2015 nu am mai locuit împreună, dar ne mai dădeam mesaje de sărbători uneori. Anul ăsta, chiar la începutul lui ianuarie, m-a sunat ca să îmi ureze un an bun și să mă întrebe ce mai fac. Mi-a povestit că tocmai făcuse un curs de numerologie și că acolo a aflat că 2017 e an 1 (dacă aduni cifrele din 2017, iese 1) și că în anul 1 trebuie să facem planurile pentru anii viitori, pentru că tot ceea ce plănuim acum, se împlinește ușor. Mi-a spus să iau un caiet și un creion (pentru că în creion sunt toate elementele pământului) și să scriu o scrisoare în care mulțumesc Universului pentru că mi-a dat ceea ce îmi doresc, și să înșirui acolo tot ceea ce vreau, ca și cum aș fi primit deja. Evident că puțin mi-a păsat de numerologia ei, mi se par niște bălării chestiile astea, dar despre scrisoarea de mulțumire știam, îmi spusese cineva cu câțiva ani în urmă că funcționează. Și am zis să încerc, că doar nu aveam ce pierde. Am luat un creion, o agendă și am scris, când îmi mai aminteam uneori, până prin februarie, câteva scrisori de-astea în care mulțumeam Universului pentru lucrurile x sau y. Din adolescență, visul meu a fost să merg la Veneția. Înainte de visul cu Veneția, îmi doream să zbor cu avionul. Când eram mică, stăteam seara la fereastră în beznă ca să văd avioanele trecând, cu luminițele lor intermitente. Eram fascinată de avioane. Pe vremea lui Ceaușescu, când eram eu copil, nici nu puteai ieși la liber din țară, ca acum. N-aveai voie să pleci fără nu știu câte aprobări, plus că o călătorie cu avionul era o avere. Dar timpul a trecut, am ajuns și la vremurile în care s-au mai ieftinit biletele de avion, doar că ceea ce m-a oprit să călătoresc a fost venitul constant mic pe care l-am avut. Niciodată n-am avut salarii mari, am chiria de plătit, la începutul lui 2017 salariul meu era de 1500 lei din care numai chiria era 450 lei. Mi-aș fi putut permite un bilet de avion, dar o călătorie necesită și alte costuri, cu atât mai mari dacă aș fi mers singură. Totuși, mi-am zis că trebuie să merg odată la Veneția, și am început să strâng bănuți la gândul că până în 2018 poate îi adun. În scrisorile alea de mulțumire am zis să bag totuși și o Veneția în 2017, așa, la oha, că poate s-o împlini cândva. Și scriam eu „Mulțumesc pentru cât de frumos a fost la Veneția în toamnă, ce e bine a fost…” și chiar mă gândeam că am ceva defect la mansardă dacă eu mulțumeam pentru o Veneție în toamnă când abia strânsesem 200 de lei. Dar am ținut-o cu asta, pe lângă altele, vedeam gondolele în jurul meu când scriam acolo. Prin mai m-a sunat o pietenă (Andreea, despre care scriam în vară în articolul cu înmormântarea), și mi-a zis „În noiembrie merg cu niște colegi la un eveniment la Bologna, o să mergem și la Florența și la Veneția, vrei să vii cu noi? Am găsit ofertă la biletele de avion și stăm cu toți într-un apartament, o să fi ieftin.” I-am zis că da și a doua zi mi-a rezervat biletele de avion. Din mai până în noiembrie am achitat cazarea, biletele și am strâns banii necesari acolo, am fost pe muchie cu banii dar nu mi-a părut rău de nimic din ce mi-am refuzat cu gândul la ce voi vedea acolo. Toată vara Andreea îmi zicea că abia așteaptă să mergem, eu nu ziceam nimic, pentru că nu-mi venea să cred. N-am zis decât la vreo 3 oameni că o să merg în Italia, am ținut bucuria aia pentru mine cu un egoism de parcă dacă aș fi spus, aș fi împrăștiat toată fericirea pe care o digeram câte un pic. Până când n-am ajuns pe 8 noiembrie la Otopeni, îmi era foarte greu să cred că o să zbor. Am dus cu mine pe aeroport exact copilul care se uita noaptea pe cer după luminițe intermitente la Mangalia, simțeam că levitez când am urcat pe scara avionului. Sunt prietenă cu Andreea de 10 ani, i-am spus de câteva ori că dacă mor fără să fi mers cu avionul, să păstreze un pic din cenușa mea, să o ia în avion când ar mai fi zburat, mi-a promis că așa va face și acum m-am bucurat că totuși apuc să zbor vie și nu mai stresez femeia și cu porționatul și transportul cenușei prin avioane. Cu câteva zile înainte, îmi fusese foarte frică. Pentru că îmi plac avioanele, mult timp m-am uitat cu sfințenie la „Dezastre în aer” și din cauza asta mintea mea ajunsese să asocieze zborurile cu accidentele și automat mă gândeam că ne vom prăbuși. Asta m-a ajutat foarte mult pentru că a făcut să mă gândesc serios la toată viața, să mă întreb dacă regret că mor, dacă regret ceva din ce am făcut, dacă aș vrea să întorc timpul să schimb ceva și mi-am dat seama că sunt foarte împăcată cu tot ce am făcut, cu tot ce am trăit și sunt pregătită să mor. De mulți ani, de când eram copil, mă gândesc aproape zilnic că voi muri și cele mai multe decizii le iau cu gândul că pot muri azi. Abia pe aeroport am scăpat de temeri, pentru că entuziasmul le-a gonit complet. Nu știam o grămadă de chestii despre zbor și nu înțelegeam de ce îmi simțeam capul ca o ghiulea dacă voiam să mă uit pe geam când am decolat. Adică auzisem eu câte ceva dar nu luasem în seamă. Din cauza curiozității mele maxime, era să mă accidentez când ne-am întors în București pentru că eram lipită de geam ca o ventuză, îmi plăcea să văd cum ne apropiem de pământ și voiam să văd cum atingem pista dar am aterizat prost, avionul s-a lovit tare de pistă și s-a dus spre dreapta, unii s-au panicat crezând că ne-am ciocnit de ceva, am avut senzația în momentul ăla că sunt o păpușă de cârpă care e dezlipită de geam și aruncată și dacă n-aș fi avut centura, mi-ar fi adunat oscioarele de pe jos. Chiar îi spusesem Andreei că eu crezusem că la aterizare impactul e ca la un accident de mașină, ea se amuzase zicând că e imposibil așa ceva și apoi mi-a zis „Uite, chiar poate fi ca la un accident de mașină.” Ultima chestie ciudată legată de avion e că în prima seară după ce am zburat, am visat că eram iar în avion, priveam norii și mi-am dat seama că sunt foarte sus, deasupra norilor. Brusc mi s-a făcut foarte greață în vis și m-am trezit cu senzația că vreau să-mi vomit și oasele. M-am aplecat spre marginea patului, mi-am dat seama că sunt pe pământ și mi-a trecut greața, apoi am adormit. În rest a fost minunat cu avionul. Am văzut și apusul, și orășele, și marea la plecarea din Italia, am zburat noaptea peste Budapesta și e spectaculos. Știu că pentru unii sunt niște banalități, dar pentru mine a fost călătoria la care am visat vreo 20 de ani. Scriam într-un articol, cred că anul trecut, că pentru unii, Veneția e ca Ploieștiul, dar pentru mine e departe și e frumoasă. Exact așa a fost. Mi-a împlinit toate așteptările, chiar dacă am prins o zi cu o ceață deasă și rece de am dârdâit în stil mare. În primele 3 ore mergeam pe străzi printre turiști și trăiam o senzație de ireal. La un moment dat ne-am oprit pe un mic pod, era o imagine foarte frumoasă, am stat acolo cu Andreea și priveam. Sub pod oprise o gondolă ca să urce niște turiști, apoi au plecat încet. Când am văzut cum se îndepărtau, cum vâslea gondolierul, am avut o senzație de once in a lifetime. Nu mai știam nimic, cine sunt, ce an e, totul era gol în mintea mea. Vedeam peisajul cu o claritate care practic schimbase culorile. În momentul ăla am înțeles că sunt la Veneția și mi-am amintit de scrisorile mele de mulțumire, m-a dus mintea la agenda pe care mulțumisem pentru călătoria din toamnă. Eram acolo. La Veneția m-a uimit culoarea apei, mă așteptasem la tot felul de frumuseți, dar la asta nu. E ca apa de malachit iar malachitul e piatra care îmi place cel mai mult. Mă uitam la culoarea aia minunată care curgea pe canale și mă fascina. După întoarcerea acasă, am visat într-o noapte că eram iar acolo și m-am lăsat încet să mă scufund în apă, pluteam in verdele ăla semitransparent care mă învăluia și mergeam ușor spre adânc, relaxată, într-o fericire completă. În călătoria asta am mușcat cu tot sufletul din tot ce a fost în jur. Au fost 4 zile în care mă gândeam că dacă nu mor de bucurie, ajung cu bine acasă. Mi-a plăcut Veneția, dar Florența m-a năucit. Are o energie orașul ăla, am simțit că plutesc, nu că merg. Erau momente în care rămâneam în urmă sau mă întorceam ca să nu vadă ceilalți cum îmi dau lacrimile, cred că vreo 2 ani o să-mi dea lacrimile când o să-mi amintesc momentele alea. V-aș recomanda Florența dar cred că cel mai bine e să mergi undeva fără așteptări. Eu visasem la Veneția ani de zile dar Florența m-a năucit. Una e să vezi poze și să auzi ce zic alții, alta e să fii acolo, să vezi dacă ești compatibil cu energia locului, să fii atent la ce simți.

În seara când ei au fost la eveniment și eu nu aveam ce face, am luat harta și am mers prin Bologna până când s-a făcut noapte. A fost momentul meu de singurătate din excursie și am fost prezentă acolo cu fiecare moleculă. Când se înnopta, am intrat în catedrala Sfântul Petru, erau câțiva turiști, era aproape beznă și am vizitat încet toată catedrala, apoi m-am așezat pe un scaun și am plâns fără să scot vreun sunet. M-am gândit la cei care în decursul timpului mi-au zis „Aș fi vrut ca viața să fi fost mai bună cu tine” și voiam să pot împărți cu ei ceea ce simțeam în momentul ăla. Simțeam că inima îmi bătea în claviculă, am zis că o să mă dezintegrez, m-am rugat ca să pot elibera cumva energia aia care mă făcea pulbere în interior. Cât timp voi avea memorie bună, îmi voi aminti cum stăteam acolo simțind cum mor de bucurie, în liniște și în semiîntuneric, fără ca cineva să-și dea seama.

Excursia asta nu a fost doar un vis împlinit pentru mine ci a fost, într-un mod complet neașteptat, sursa uneia dintre revelațiile vieții mele. Eu provin dintr-o familie de condiție modestă, am trecut în copilărie prin momente de sărăcie cruntă. Erau zile în care mâncam doar pâine cu gem și purtam cizme pe care le uscam de pe o zi pe alta pentru că se umpleau cu apă și altele nu aveam. Pe scara blocului aveam familii de medici, vameși (acei vameși din anii ’80), milițieni, oameni cu dare de mână care chiar și în timpurile comuniste o duceau foarte bine. Eu nu aveam de ales și mă jucam la scara blocului cu copiii lor. Mai erau vreo două familii sărace pe scară și copiii celor cu bani ne jigneau, ne îmbrânceau, ne dezavantajau la jocuri și râdeau de noi în diverse feluri. Mă întorceam acasă plângând și mama zicea că nu are ce face, asta e, ei sunt bogați și noi săraci, că acei copii vor râde de mine și nu am cum să mă apăr pentru că într-adevăr ei ne sunt superiori prin bogăția lor. Ani de zile am trăit în atmosfera asta și rezultatul a fost că am ajuns să mă tem foarte tare de oamenii bogați, să îi invidiez, să mă compar cu ei și mereu, mereu, să mă văd în inferioritate. Nimeni nu a reușit să mă convingă că nu sunt cu ceva inferioară unui om cu mulți bani. Întâmplarea a făcut că cei cu care am fost în Italia erau oameni cu salarii de 1000-1500 euro lunar. Eu acum am 1700 lei salariu. Știam că merg cu oameni cu dare de mână, pe unul dintre ei îl cunoșteam, știam că e arogant și insensibil și îmi era groază. Și cel pe care l-am cunoscut abia la plecare, era la fel. Eu am avut de cheltuială 140 de euro pentru 4 zile, ei cred că au avut câte 500. Atitudinea acestor oameni cât a durat călătoria, m-a făcut să înțeleg ce s-a luptat toată lumea să mă convingă ani de zile și nu reușise. Noi am fost în locuri complet diferite, deși eram unii lângă alții. L-am văzut pe David al lui Michelangelo la Galeria Academiei din Florența. Ei, cât am stat la coadă ca să intrăm, tot ziceau că vor să plece, că nu au auzit de David niciodată și dacă ei nu au auzit de David ăla, sigur nu e important. După ce am plecat, au rămas cu amintirea că au văzut o statuie a unuia care o avea mică. Asta au înțeles ei. Unul dintre ei venea la Veneția pentru a cincea oară și zicea despre oraș că „e cu niște poduri, o piață mare acolo, trec niște bărci pe o apă, e și o biserică.” Noi ziceam „Piața San Marco”, el răspundea „Aia, aia…așa.” La Florența, cât am văzut Domul (care e uimitor), ei au stat într-un magazin să-și ia geci. Au plecat cu plasele cu geci și în tren au stat cu gecile pe ei, deși era cald, pentru că deh, își luaseră geci. Altă grijă nu au avut zilnic decât să-și ia mâncare. Când noi ne plimbam prin Veneția, ei mâncau feluri peste feluri la un restaurant și apoi ne arătau poze. Făceau mișto de oameni, de noi, ziceau în gura mare prin aglomerații chestii jignitoare despre italieni, se uitau oamenii ăia la ei, la un moment dat ne-am separat de ei, că deja nu mai suportam. Unul dintre ei avea obsesia să stea pe fb, era numai pe telefon și ne citea miștocăreli care îl amuzau, râdea singur, celălalt voia doar să jignească pe toată lumea și tot ce vedea, mă uitam la ei și mă gândeam „Păcat de voi, păcat de miile voastre de euro. Vă compătimesc.” Ziceai că suntem din alt film fiecare, eu eram cu lacrimi în ochi de uimire și de bucurie, Andreea era entuziastă de tot ce vedea și căuta pe hartă mereu alte locuri frumoase în care să mergem, ei o țineau pe-a lor. Au fost ultimele momente în care am crezut că banii cuiva îl fac superior mie sau că banii pot face mai frumoase experiențele de viață ale unui om. Călătoria  asta mi-a schimbat viața total. După ce m-am întors acasă, nu am avut deloc timp să mă relaxez pentru că duminică am revenit în țară și luni am început un serviciu nou. Scriam într-un articol trecut că am job nou, l-am avut pentru 3 săptămâni care m-au pus jos, am demisionat, dar din fericire am găsit altceva. E serviciul pe care l-am căutat 2 ani cât am mers la interviuri și deja îmi pierdusem speranța. Și, în plus, este serviciul pe care l-am trecut la începutul anului în scrisoarea de mulțumire. Fiecare detaliu, tot, absolut tot. Cum e sediul, cum sunt colegii, ce atribuții am, cum am biroul, cum sunt directorii, unde este situat, tot, tot. Într-o seară, săptămâna asta, am deschis agenda și am recitit scrisorile de mulțumire. Totul a fost ca acolo. Asta mi-a dat o stare ciudată și mi-a amintit de cuvintele din Evanghelie „Toate câte veți cere, rugându-vă, să credeți că le-ați și primit și le veți avea.” Și mă gândeam până unde poate merge forța subconștientului nostru, oare unde se poate opri? Dacă mulțumim Universului pentru ceva rău, se va întâmpla? A mai fost ceva care m-a uimit. Am fost la zeci de interviuri pentru un serviciu nou, 2 ani am bătut Bucreștiul și nimic, nimic bun, tot felul de șmecheri, milionari de carton, corporații, sedii la Cuca Măcăii, nimic potrivit mie. Prin septembrie plângeam și ziceam că plec din București. Și mi-a venit brusc o idee. Că dacă mă tot rog degeaba Lui Dumnezeu pentru un job nou, poate greșesc și ar fi cazul să schimb ceva. Și mi-am zis că dacă mă concentrez numai pe mine, nu e bine. Și m-am uitat în jur la ce nevoi au alții. Am dus de mâncare oamenilor care dorm afară, lângă stația de metrou, mi-au mulțumit. Am văzut că lângă blocul meu sunt niște pisoiași drăguți și le puseseră oamenii acolo o farfurie, am pus și eu în ea boabe și mâncare pentru pisici (erau foarte entuziaști pisoii) și pe măsură ce făceam toate astea, mă gândeam că sunt pentru noul meu serviciu. În sfîrșit, pe 26 octombrie am avut intrviul, pe 2 noiembrie am semnat contractul și dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut, ăsta mi-e locul. Scrisesem în scrisoare că lucrez cu oameni ca mine, au noii mei colegi până și expresiile pe care le folosesc eu când vorbesc. Au trecut peste mine niște săptămâni care m-au năucit. Ia încercați și voi să faceți o scrisoare de-asta pentru că, dacă n-o fi o maxi-maxi coincidență, la mine chiar a funcționat.

 

 

%d blogeri au apreciat: