Când mi-e dor de casă

Azi mi-am cumpărat o instalație luminoasă pentru brad. Am venit cu ea acasă, am pus-o frumos în brad (care era deja împodobit), am aprins-o și m-am uitat cu mare drag la luminițe. Când eram copil, era momentul meu preferat de Crăciun. Pe 24 decembrie găteam bradul iar la final aprindeam instalația. Stingeam lumina în cameră și mă uitam la brad până mă săturam, cum se reflectau beculețele în globuri, cum arătau acele de brad în lumina colorată, era fascinant. Din 2008 n-am mai gătit un brad cu familia mea, la Mangalia. Îmi e foarte dor de oraș, de mare, n-am mai fost din iunie și probabil că peste câteva luni voi merge iar. Când mi-e dor de mare și de oraș, trebuie să fiu pregătită cu banii pentru cazarea la hotel. Știu că mai mult de 3 zile nu am la dispoziție ca să le văd, indiferent cât de lung mi-e concediul, pentru că nu pot strânge mulți bani pentru hotel, mai ales că merg singură dar găsesc doar camere duble și achit ca atare. Familia mea habar nu are că vin să stau la hotel, merg acolo în vizită doar câteva ore și inventez tot felul de minciuni, cum că sunt în trecere prin oraș sau că am venit la hotel cu iubitul, pentru că n-ar accepta gândul că am evitat intenționat să stau acasă. Când mă întorc în București, îmi ia câteva zile să-mi revin din tristețea că am stat la hotel în orașul unde locuiesc și mama și tatăl meu. Mă întorc la București cu tristețea prinsă de mine ca o ghiulea. Hotelul la care stau de obicei, este la distanțe egale de blocul în care stau mama și bunica mea și de cel în care stă tata cu actuala soție și copiii lor. Când am fost prima oară, era primăvară, mi-au zis de la recepție că sunt singura turistă și că peste noapte voi rămâne singură în hotelaș. Aveam ambele veioze de pe noptiere aprinse, am dat la o parte draperia roșie de mătase, am deschis fereastra și mă uitam afară. Era noapte și pustiu în orășelul meu frumos. Eram singura turistă într-un mic hotel în orașul unde ambii mei părinți trăiesc.

 

Toată lumea m-a sfătuit să plec pentru că nu pot ajuta un om care nu vrea să fie ajutat. E mama mea și dacă aș muri azi, singurul lucru pe care l-aș regreta oribil ar fi că n-am reușit s-o determin să ia pastilele care ar putea stopa boala care îi distruge creierul. Toată copilăria am dus după mine vina că boala i s-a agravat cumplit după nașterea mea iar acum am zilnic tristețea că nu o pot convinge în niciun fel să ia pastilele alea. Nu pot spune în ce hal urăsc sistemul medical care o lasă de izbeliște, cu o pensie de boală de parcă i-ar face un mare bine cu pensia aia, dar fără să-i ofere șansa de a i se ameliora starea sănătății. Medicul care o monitorizează nici măcar nu-mi răspunde la telefon sau la mail, am reușit doar să vorbesc o dată cu asistenta care mi-a răspuns nervoasă „Dacă nu vrea să ia pastilele, nu putem s-o obligăm, e ilegal s-o obligăm, nu avem ce să facem.” și mi-a închis telefonul fără să apuc să mai zic ceva. Dacă nu e agresivă, nu poate fi internată cu forța iar agresivitate ar însemna să facă ceva rău cuiva. Nu le pasă deloc de suferința acestor oameni a căror viață ar fi mult mai bună dacă ar lua pastile. Dacă nu sunt agresivi la modul grav ca să poată fi internați, nici nu se sinchisesc de ei, chiar dacă suferința lor este enormă, cum e cazul mamei mele care consideră că lumina îi face rău și nici nu mai aprinde becurile, umblă cu o amărâtă de veioză prin camere, crede că telefonul îi e ascultat și îmi spune unele propoziții fără sens la telefon, crezând că așa va evita să fie luată cu forța de acasă sau citește iar și iar aceeași carte în care găsește mereu diverse semnificații, și știu că până va muri o va mai citi de 100 de ori. Când aveam 13 ani și mă pregăteam pentru admiterea la liceu, nu mai găseam în bucătărie nici măcar un cuțit ca să tai pâine pentru că toate erau puse de ea la ferestre și uși, pentru că se temea de spiritele rele ce trebuia alungate. Era într-o perioadă de decompensare cruntă, eu aveam mult de învățat și trebuia să fac față și crizelor ei în care striga că abia așteaptă să plec din casa ei, ca să fie și ea fericită, pentru că oricum nu m-a vrut. Tata s-a debarasat de ea după ce m-am născut eu și boala ei a ieșit complet la suprafață, a încercat să mă dea la înfiat ca să nu aibă el nicio obligație dar nu a reușit și după procesul de divorț, am rămas la ea. Nimeni nu mi-a vorbit despre boala ei pentru că le-a fost rușine sau pentru că nu acceptau realitatea, îmi ziceau doar că s-a îmbolnăvit rău după nașterea mea, dar nu-mi ziceau diagnosticul, am crescut cu gândul că am o mamă rea și ciudată până când, la 25 de ani, când făceam psihoterapie ca să depășesc anxietatea și i-am povestit psihologei cum se poartă mama, psihologa mi-a dat să citesc câteva pagini în care era descrisă schizofrenia. Am 35 de ani și nu o pot ajuta pe mama nicicum ca să îi ameliorez starea. Nu mă sprijină nici rudele, nici medicul ei, tata a părăsit-o și nu mai știu ceva de el de câțiva ani. Bunica mea, care stă cu ea, are Alzheimer și niciodată nu a acceptat boala mamei, mi-a spus chiar că dacă îndrăznesc să chem salvarea ca s-o ia pe mama, n-o să mă ierte pentru că o fac de râs la vecini. Când mă gândesc că aș chema salvarea, poate ar lua-o forțat și eu aș umbla prin dulapuri după hainele ei pentru la spital, aș merge la spital să fac toate actele de internare, aș merge s-o văd, aș suporta acuzele ei că i-am făcut asta, iar ea iar s-ar întoarce acasă și iar nu ar lua pastilele, iar i s-ar face creierul zob, simt că îmi vine să strig până mi s-ar sparge plămânii. Nu mai pot. Dacă ar fi cardiacă, aș putea spune despre boala ei, daca ar avea cancer, aș vorbi despre asta, dacă ar fi paralizată, aș povesti celor care m-ar asculta în momentele de suferință. Dar așa, pentru că încă se gândește despre bolile mintale ca-n Evul Mediu, nu mă pot destăinui decât unei singure prietene și psihologului care mă sprijină și mă sfătuiește cum poate și el mai bine. În rest nu pot spune nimănui pentru că la educația românească de Evul Mediu, toți s-ar gândi că am și eu boala, poate aș rămâne fără loc de muncă, fără prieteni, ar începe să se teamă oamenii că poate le fac rău, deși am un psihic în stare normală iar riscul să faci schizofrenie, având un părinte cu schizofrenie, este minim. Cunosc oameni cu părinți schizofrenici și sunt complet sănătoși, chiar foarte empatici și buni, tocmai pentru că au suferit foarte mult și sunt atenți la suferința altora. Când eram mică și eram bolnavă iar mama era în momentele ei bune, avea o grijă enormă de mine, să-mi iau pastilele la timp, îmi făcea ceaiuri și tot felul de bunătăți, îmi cumpăra cărți ca să nu mă plictisesc în convalescență, de la ea am moștenit pasiunea pentru lectură și pentru teatru, era o femeie de o finețe, o eleganță și o inteligență, încât mă simt binecuvântată că sunt fata ei când îmi amintesc cum se îmbrăca, cum vorbea, cât era de frumoasă, de cultă și de altruistă în momentele frumoase din amintirile copilăriei mele. Acum, pentru că nu a mai luat tratament de vreo 20 de ani, e învinsă de boală și îmi simt responsabilitatea ca un bolovan în cârcă: ea mă ajuta când eram mică și bolnavă, îmi făcea ceaiuri și îmi dădea antibioticul la ore fixe. Eu nu o ajut acum, nu am putut s-o conving că acele pastile nu-i fac rău, n-am putut s-o conving după sute de rugăminți, mama e bolnavă la 250 de kilometri de mine iar eu nu o ajut. Asta e durerea mea de fiecare zi, că nici măcar sistemul medical nu-mi permite s-o ajut, ar lua-o la spital doar dacă ar sparge capul cuiva dar ea nu ar face asta, știu sigur. Se ceartă cu toată lumea, dar nu ar îmbrânci măcar pe cineva. Știu cât de neplăcut e pentru vecini pentru că se ceartă cu ei sau îi reclamă gândindu-se că vor să-i facă ceva rău, abia mai am curaj să intru pe scara aia de bloc. Sunt singurul ei copil și poate că toți mă văd pe mine vinovată de starea ei dar sunt complet blocată în a o ajuta. Din suflet aș vrea să fie internată fără voia ei, să i se dea pastilele alea forțat ca să își revină, dar sistemul medical îi dă avizul anual pentru o pensie de boală și îi întoarce spatele, indiferent cât suferă și câte probleme face, doar pentru că nu dă cuiva în cap. E oribil cum sunt ignorați acești oameni. E inuman. Acum mă gândesc că sunt singurul om de pe lumea asta care se gândește la ea cu drag. Bunicul meu, tatăl ei, era alcoolic și nu l-a interesat niciodată cu adevărat de soarta ei. Bunica mea nici măcar nu a vrut să se mărite și să aibă copii și s-a purtat mereu mizerabil cu ea, n-a avut suficientă educație cât să înțeleagă ce boală gravă are fata ei și singura soluție a fost mereu s-o bată și s-o jignească. Poate că dacă ar fi avut niște părinți buni și responsabili nici n-ar fi ajuns atât de afectată de boală. Tata s-a îndrăgostit enorm de ea pentru că era foarte frumoasă, fină și simpatică dar părinții lui s-au oripilat când au văzut ce boală a ieșit la iveală din ea după ce a născut, l-au luat înapoi acasă, el a dispărut ca și cum n-ar fi fost și eu am picat la mijloc în tot căcatul care a urmat. M-am născut fără nicio vină dar trăiesc toate astea. Când eram mică și se decompensa, i se părea că am făcut diverse lucruri rele și mă pedepsea fără să asculte cât îi spuneam că n-am făcut nimic, era obsedată că am furat lucruri din casă, mă pedepsea, mă jignea, mă lovea, apoi găsea respectivul lucru și niciodată nu mi-a spus că i-ar fi părut rău pentru câte am suportat nevinovată. În adolescență am făcut gastrită pentru că mereu când mă așezam la masă și începeam să mănânc, începea să țipe la mine și să mă jignească până mergeam la baie și vomitam. Adolescența a fost cea mai grea perioadă lângă ea pentru că vedea cum cresc și se simțea într-o imensă rivalitate cu mine, îmi spunea că dacă s-ar recăsători, m-aș culca cu soțul ei și că mai bine aș pleca de acasă. Îmi spunea că sunt grasă și urâtă și că niciodată n-o să fiu frumoasă ca ea. Suportam toate mizeriile astea fără ca cineva să îmi spună măcar că e bolnavă, credeam că le merit pe toate sau că mama e rea. Când eram în vacanța de vară după anul 3 de facultate, mi-a spus că vrea să mor, că cel mai mult își dorește să mă îngroape și să îmi facă o colivă. Mi-a cerut banii pe care îi păstrasem pentru chiria din anul 4, pentru că nu mai avea bani și mai era doar pensia bunicii, atunci mama nu era pensionată și nici nu lucra. Mi-am luat banii și m-am întors la gazdă în București, îmi amintesc ca acum zilele alea, trebuia să termin facultatea, am ales între ultimul meu an de studii și cererea mamei mele. Am ales facultatea. Ca să fac rost de alți bani, făceam sondaje de opinie pe teren, rugam oamenii și prin parc să-mi răspundă la sondaje, ca să fac cât mai multe. Mâncam iaurt și supă instant. Pe tata îl mai sunam uneori, îmi doream măcar să vorbesc cu el, și îmi spunea că are datorii pentru că și-a schimbat mobila în casă și îl lasă banca lefter. Când a început 2008 și mă pregăteam pentru licență, a trebuit să fac un control de rutină la medic. Aveam 38 de kile și tensiunea 9. Nu scriu toate astea ca să fac pe importanta și pe marea luptătoare, acum abia îmi dau seama că atunci nici măcar nu înțelegeam în ce situație mă aflam, mi-a trecut pe lângă urechi că aveam 38 de kile, nu mă gândeam nici o secundă că mi-e greu, eram ca un atlet care fugea și fugea pe culoarul lui fără să vadă și să audă ceva. Știam că făceam tot ce ținea de mine și eram mulțumită că am putere să merg mai departe. Acum, când îmi amintesc, înțeleg și mă înfior. Dacă i-aș spune mamei că înainte să încep anul 4 de facultate îmi zicea că vrea să mă îngroape, ar spune că nu-i adevărat. Așa e boala psihică. Nenorocește și bolnavul și pe cei din jurul lui. Dar celor care sunt abilitați în mod legal să-i îngrijească, nu le pasă. Nici de bolnavi, nici de suferința pe care o produc. Imensa mea baftă a fost accesul la psihoterapie gratuită în București. Altfel, cu toată suferința pe care o duceam după mine, nu știu unde aș fi fost acum. Da, am trecut de anxietate, am trecut și de depresia făcută în 2014, cu ale mele m-am descurcat și le-am gestionat până la rezolvare, dar pentru mama tot nu găsesc rezolvarea. Când am auzit ce s-a întâmplat luna asta la metrou, nici n-am avut curaj să mă uit pe forumuri la comentarii la articole pentru că știam cât vor fi de jigniți bolnavii psihic, la grămadă, de parcă toți bolnavii psihic dau brânci călătorilor pe linia de metrou. Educație de România. Și sunt jigniți nu doar de către habarniștii care cred că și un depresiv ar omorî pe cineva pentru că ei cred că e multă lume nebună și că „nebunii”  ar face crime, dar sunt profund jigniți de sistemul medical. Asta mă doare pe mine cel mai tare. Știu că mulți, chiar și medicii, ar vrea să-i vadă morți, și pentru mine ar fi mai ușor ca mama să moară azi, ca să nu se mai chinuie atât, ca să nu mai sufăr atât, dar dacă ar fi tratați forțat la timp (pentru că la o boală mintală gravă, greu înțelegi că medicația te ajută), mulți ar fi recuperabili. Mama, când lua tratamentul, era un om minunat. A lucrat, cu unele întreruperi, până la  50 de ani când, din cauza decompensării totale, n-a mai putut avea un loc de muncă. Dacă ar fi fost monitorizată obligat, constant, de când a fost diagnosticată și până la moarte, n-ar fi fost un pensionar de boală în plus pentru sistemul de pensii, o povară în plus. Ar fi fost într-o stare bună. Dar cui îi pasă? Trăim pe sistemul legii junglei în care cei slabi sau neputincioși sunt lăsați la voia sorții. Pe cine să dau eu în judecată pentru că am fost maltratată de mama în momentele de criză, pentru cât am suferit, cât de grea mi-a fost recuperarea și pentru suferința ei constantă? Pe Dumnezeu pentru că a lăsat bolile mintale pe lume? Pe tata pentru că ne-a părăsit ca un mojic pe amândouă? Pe medicii care au lăsat-o baltă deși vedeau că nu ia pastilele? Pe judecătorul care m-a lăsat la ea deși avea un diagnostic grav? Și pentru momentele astea în care n-o pot ajuta, cine va plăti pentru cât sufăr?

Când mi-e dor de orașul meu frumos, de mare, știu că mai întâi trebuie să pregătesc bani pentru hotel. Uneori mi-e tare dor de momente minunate din copilărie, de exemplu serile în care aprindeam instalația luminoasă în brad. Nu mai am cum să mă întorc acasă, nu pot merge la sărbători în apartamentul ăla unde e atâta boală și suferință pentru care refuză tratamentul și mama și bunica mea. A trebuit să sacrific legăturile cu familia mea ca să nu mă pierd pe mine, să las tot în urmă ca și cum nu mi-ar aparține. De fiecare dată când cineva vă supără sau vă enervează, faceți tot posibilul să treceți de furia de moment și să-l tratați cu gentilețe și răbdare pentru că niciodată nu poți ști câtă suferință poartă un om cu el.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: