9:00-18:00. Ca să n-ai viață.

În articolul ăsta scriu exact despre lipsa de respect față de angajat cu programul de lucru 9:00-18:00.

Deși lucrez de la 19 ani, adică de 16 ani, nu am avut până acum program de lucru 9:00-18:00. S-a întâmplat să lucrez uneori câte 10, 11 ore pe zi cînd făceam sondaje de opinie telefonic dar dupa un proiect de o săptămână, puteau veni două săptămâni de pauză și compensau. Am mai lucrat 8:00-16:00 sau combinații de zile mari de lucru cu zile libere. De două luni însă, cu primul program 9:00-18:00 din viața mea de om al muncii, am văzut cum îmi fuge viața prin fața ochilor în timp ce eu sunt ocupată cu chestii. Nu mai am timp să-mi gătesc, să citesc, să mă văd cu prietenii, să scriu aici toate articolele pe care vreau să le scriu, să văd un film. Fug ca să fac orice sau mă învoiesc de la serviciu și fug pe unde am treabă ca să mă întorc la timp la lucru. Totul e pe fugă, când e vorba de timpul și nevoile mele, în timp ce la serviciu, în unele dintre cele 9 ore, o lălăi aiurea dacă nu e de lucru dar na, trebuie să stau acolo. Pe lângă cele 9 ore, mai este și drumul spre și dinspre job. 10 ore și jumătateîn total. Eu fac pe drum o oră jumate dus-întors între Titan și Cotroceni dar sunt oameni care lucrează în Chiajna, Băneasa, Otopeni, la mama dracului, și fac pe drum câte 3 ore  în total. 3+9=12. Nici nu mă mai mir, în felul ăsta, câtă lume rupe ușile psihologilor și ale psihiatrilor pentru că e logic să faci depresie când viața ta practic nu-ți mai aparține. Eu ca eu, sunt singură, îmi iau ceva de mâncare de la magazin, pun o mașină de rufe la spălat când ajung acasă, mai stau un pic pe net și mă culc. Dar sunt oameni care au copii, trebuie să le gătească, să-i ajute la teme, să se joace cu ei. Nu mai vorbesc de femeile care, în mod normal ar trebui să-și crească copiii, că doar de-aia sunt mame, dar copiii lor cresc prin creșe sau cu bone, cu bunici, în timp ce femeia care i-a născut e pe drum în coloana de mașini spre Băneasa și când vine acasă îl vede un pic și apoi se culcă. Oricum, cu obiceiul ca mamele să nu-și mai crească copiii ci să fie băgați în creșă de la 2 ani, se creează deja oameni care sunt ai sistemului, nu ai familiei. Copii ai tuturor și ai nimănui. Mami nu-l vede când plânge și îi e dor de ea. Mami e om al muncii și face bani. Și el va face la fel la maturitate. Revenim la 9:00-18:00. Programul normal de lucru de 8 ore este 8:00-16:00. De unde căcat a apărut bălăria asta cu 9:00-18:00, cu pauza de masă la serviciu, nu știu, dar a zăpăcit viețile oamenilor într-un mod grav. Pus că o grămadă de instituții au tot programul ăsta și trebuie să te învoiești ca să-ți rezolvi orice treabă în diverse locuri. Și na, șefilor nu le convine să te învoiești des. De ore suplimentare nici nu mai vorbesc, altă aberație, să ajungă omul să și doarmă la lucru. Am două colege de apartament. Sunt disperate de programul de lucru de 9 ore. Una dintre ele își caută un job în ture pentru că a zis că simte că înnebunește văzând că nu poate face nimic toată ziua și când ajunge acasă se culcă. Cealaltă zice că îi vine să stea pe ajutor social, ca putorile, dar să aiba și ea viață. Și totuși nu avem familii. Chiar și așa, e oribil. Sunt momente în care văd cât de frumos e afară, stau la calculator și mă uit pe fereastră și acum, iarna, știu că nu ies de acolo până când se întunecă, la ora 18:00. Aș vrea să fiu afară, la soare, dar 5 zile pe săptămână, pauză soare. Lipsa luminii solare sigur ne afectează cumva. Eu oricum sunt solară, sunt născută într-o zonă însorită, tânjesc după cât mai multă lumină naturală ca o floarea-soarelui în variantă om. Recunosc, sunt momente în care simt nevoia să le reproșez alor mei pentru că m-au făcut fiind niște oameni simpli, cu vieți obișnuite și la fel ca ei, am ajuns și eu să îngroș rândurile celor simpli care merg dimineața la program ca să aibă din ce trăi și nu pot face ceea ce vor. Într-o zi o să mor și o să-mi amintesc că, deși am avut o singură viață de trăit, au fost zile în care aș fi vrut să ies la soare dar nu puteam, pentru că stăteam 9 ore pe zi într-un sediu de unde la final de lună eu plecam cu 1700 lei iar angajatorii mei cu mii de euro. Viața e frumoasă, nu-i așa? Și foarte corectă.

Cred că ultimii ani buni ai omenirii au fost cei în care se practica trocul. Asta încuraja munca cinstită, trebuia să producă omul ceva ca să facă schimb cu vecinul. Dacă era un leneș, era cerșetor. De când poți trăi dacă ai bani, s-a dat peste cap totul pe lumea asta. Îmi amintesc cum era la țară la străbunicii mei, cum se cunoșteau oamenii leneși și oamenii harnici. N-aveai cum să fii harnic și să o duci greu. Îți cultivai grădina, creșteai animale, aveai livadă, iarna trăiau străbunicii mei din ce produceau vara și aveau de toate. Casa femeii gospodine se cunoștea, nu se putea compara cu o leneșă, omul gospodar și cinstit avea valoarea lui în comunitate. Acum toți mafioții învârt banii, ajungi angajatul lor, toate putorile ți-o arată la videochat și își fac buzunarul doldora, șmecherie și vrăjeală. Înainte dispunea omul de agoniseala lui cum vroia, nu se punea nimic la grămadă ca să aibă și alții din munca ta. Era leneș? Ajungea cerșetor și primea câte ceva din milă. Acum, vrei, nu vrei, munca ta merge la impozite din care se plătesc ajutoare sociale pentru ține-gard. Chiar dacă din banii tăi vrei să crească copiii tăi pentru că de-aia i-ai făcut și de-aia muncești de te spetești, stai că plata pentru munca ta nu se oprește toată la tine și la ține-gard, ci ajunge și la persoane a căror stare de sănătate nu le va permite în veci să muncească și să fie utile societății dar na, ce mărinimos e statul și cât se mai împarte din munca ta! Tu du-te acolo 9:00-18:00 că e nevoie de forța ta de muncă. Poate că n-am chef ca din banii mei să ajungă măcar un leu la alții. Eu chiar nu aș vrea, recunosc. Nu mă privește cum se descurcă ei și vreau să muncesc pentru mine.  Dacă vreau să dau cuiva vreun ban, aleg eu cui, pentru că e logic să dispun eu de ei. Nu e suficient cum îmi mănâncă viața un program de lucru aberant, mai fac și milostenie fără voie.

Când eram în liceu, ne-a dus diriginta într-o excursie la cetatea Histria (sunt minunate comunele dobrogene, și Adamclisi mi-a plăcut mult, în mai și iunie sunt superbe). Era prin iunie și nu pot uita cât de frumos era locul ăla, câtă iarbă, cât cer, apă, liniște. Erau câțiva oameni la un băruleț cu mese afară, liniște și pace. Asta era prin 2000, nu știu cum e acum comuna Istria, dar locul din amintirea mea e atât de frumos încât m-aș stabili acolo, aș face ceva pe cont propriu, mic producător de nu știu ce. Aș ieși la soare când aș vrea în liniștea aia, n-aș suporta un oraș imens de care m-am săturat până peste cap. Nu știu cum voi da ochii cu mine pe patul de moarte când îmi voi aminti că am permis să stau într-un birou 9 ore pe zi pentru a ajuta pe alții să câștige mii de euro, în timp ce eu primeam o mică parte din acei bani deși munceam număr egal de ore cu ei, într-un oraș care mă obosea enorm. De-asta n-am vrut să am copii, ca să nu lungesc șirul de prăduitori (că tot era la mare modă cuvântul ăsta) care coboară dimineața la metrou și iau cafele ieftine de la automate în fața unei zile de muncă în care viețile li se vor scurge ca sângele din abatoare la canalizare. Nu admit să-i ofer copilului meu așa viață. Când ajung uneori cu treabă de la serviciu la Pipera sau la Aurel Vlaicu, îmi vine să plâng. Am fost în decembrie în Pipera într-o zonă unde nu mai fusesem de mult. Stăteam cu taxiul blocați în coloană pe Fabrica de glucoză, mă uitam în jur la toate clădirile alea odioase înghesuite, gri, urâte, înalte cât să aibă loc toți cei care lucrează pentru străini,  clădiri fără personalitate, în peisajul ăla dezolant, am simțit că-mi vine să vomit. Mă bucur totuși că m-am născut într-o perioadă în care nu chiar toată lumea este plină cu clădiri ca alea. Și mă bucur că există oameni căroa le place totuși așa peisaj, așa viață, și au cumva o viață frumoasă. Oameni și oameni, fiecare cu felul de-a fi. Revin la subiectul articolului. Sper să se revizuiască cumva programul de lucru la un moment dat și să se elimine porcăria asta de 9:00-18:00 pe care angajații au acceptat-o cu prea multă ușurință.

 

 

%d blogeri au apreciat: