Mi-e dor de primăvară

Azi mi s-a făcut un dor de primăvară cum nu știu dacă mi-a mai fost vreodată. Am fost vineri seara la cumpărături într-un hipermarket și aveau mărțișoare, o grămadă de mărțișoare. Mă gândeam că aș vrea să sar un pic în timp, vreo 3 săptămâni, și să văd tarabele cu mărțișoare, să simt că vine primăvara. Zilele astea revăd un serial coreean în care personajul principal se tot reîntoarce în curtea casei părintești unde sunt pomii în floare, au niște culori minunate și zboară petale peste tot. Îmi amintește de primăvara lui 2017 când pomii au fost înfloriți mai frumos decât i-am văzut vreodată. Locuiesc într-o zonă cu mulți pomi și stăteam la balcon ca să-i văd, plini de flori de abia li se mai vedeau ramurile, ziceau și vecinii că atâtea flori nu mai avuseseră. În fața geamului de la bucătărie avem un vișin, este înalt cât vreo 3 etaje și era pliiiin cu buchețele de flori, eu nu știam ce pom este și povestindu-i bunicii mele la telefon, mi-a zis că dacă are buchețele de flori, e cireș sau vișin. Mă uitam la el fascinată, mai venea câte o vrăbiuță și stătea pe ramuri, parcă era o pictură japoneză. N-aveți idee cât îmi plac picturile asiatice, cu detalii atât de fine, ramurile pomilor, conturul munților în ceață sau al teraselor cultivate cu orez, pescarii cu cormorani și felinarele. Mi-e dor să fie primăvară și să mă plimb prin Cișmigiu printre pomi din care ninge cu petale. Iar norii, norii albi și pufoși, trec încet pe un cer azuriu și capătă diverse forme, de parcă ar fi o serie de personaje care se perindă pe cer. Mă bucur că stau într-o zonă temperată și că am primăverile și toamnele, sunt un om bogat în amintiri frumoase. Îmi pare rău că nu am avut curajul să mă stabilesc la țară. E frumoasă primăvara care se vede pe ici, pe colo, printre betoanele bucureștene, dar la țară totul e la o altă dimensiune, în fiecare anotimp. Nu stai să privești, ci ești complet înglobat în peisaj. Îmi amintesc momente petrecute în copilărie la țară, când ne punea străbunica să culegem toamna nuci, băteam nucul, deasupra noastră era numai cer, un cer încărcat cu nori vineții din care stătea sa plouă, mirosea a fum de la frunzele arse prin grădini și erau o grămadă de tufănele înflorite în jur. Acolo nu era toamnă,  eram toamnă, toți. La fel cum vara eram vară, una cu soarele care părea că vrea să topească tot în jur sau cu mirosul de regina-nopții care se răspândea seara. Iar primăvara, toți ciorchinii ăia de liliac care curgeau peste gardurile din sat, narcisele galbene ca niște pui și cerul senin-senin, cel mai senin cer. Sunt unele dintre cele mai frumoase amintiri ale mele, e fericire completă, știu ce înseamnă o legătură puternică cu natura și de-asta nu pot accepta să lucrez într-o zonă în genul celei din nordul Bucureștiului. Dacă m-ai urcat într-o clădire din  metal și sticlă, înghesuită între altele la fel, m-ai omorât. Într-o zi am fost în zona Aurel Vlaicu. Mă uitam la clădirile alea răsărite ca ciupercile după ploaie, se vedea lume mișunând în ele, ca niște biete ființe prinse în acvarii, nu știam cum să fug mai repede la metrou, simțeam că se urcă depresia pe mine ca iedera din filmele horror. Unii nu ar înțelege o iotă din ce zic, pentru că ei nu știu că se poate și altfel. Așa cum e greu să muți o floare din pământul care îi priește, e greu să muți un om din mediul lui. Doar că, din fericire, omul are libertate de mișcare și poate merge unde îi e bine. Oricât ar fi de greu uneori, mă gândesc ce bine e că sunt întreagă și sănătoasă, că am ochi să văd florile primăvara, că am picioare să mă plimb prin parc când ninge cu petale din pomi, că am degete ca să scriu.

La final vă las o poză pe care am făcut-o primăvara trecută, prin martie, un pom de langă blocul vecin. Până i s-au scuturat florile, mă opream și îl priveam minute întregi. Poate că n-o să fac avere, copii sau cine știe ce descoperiri științifice, dar pentru momente atât de frumoase chiar mă bucur că trăiesc, că din toate combinațiile genetice posibile, Dumnezeu mi-a dat și mie o șansă.

001

 

 

%d blogeri au apreciat: