Ce rămâne?

Am mai povestit pe aici că, în copilărie, am petrecut destul de mult timp la țară, la străbunicii mei în comuna Limanu, lângă 2 Mai. Pentru că ei erau vârstnici și aveau și multă treabă în ogradă sau la câmp, nu prea aveau timp să ne supravegheze pe mine și pe vărul meu care era mai mic decât mine cu un an și ne jucam amândoi sau cu copiii vecinilor. În felul ăsta, absolut toate ciudățeniile și dobitoceniile care ne treceau prin cap erau puse în aplicare fără interdicția vreunui adult, pentru că eram de capul nostru, singuri ore întregi. Unde se termina grădina străbunicilor era o vale, apoi urcam un deal pe care erau alte case, inclusiv casa unor familii de țigani pripășiți în sat, care bătuseră un cui pe peretele casei, afară, și agățaseră un casetofon la care urla toată ziua muzică de petrecere, copiii lor făceau mare hărmălaie și uneori ne mai jucam și cu ei când părinții lor lucrau cu ziua la sapă la străbunicii mei. În valea din spatele grădinii, un pic mai departe de casă, într-o zonă părăsită, era groapa de gunoi a satului. Toată lumea ducea acolo gunoi cu roaba, cu căruța, cu orice se putea căra gunoiul strâns prin ogradă. Eu și vărul, umblând nestingheriți prin sat, evident că am ajuns și la groapa de gunoi la care amicii noștri țigani mai căutau diverse chestii și ne-au făcut curioși. Să fi avut vreo 6, 7 ani, eram pasionați de toate scârboșeniile, pupam porcul, ne făceam de joacă în latrină unde era rahatul strâns de luni de zile dar ni se părea pasionant să stăm pe scândurile alea sub care era numai mizerie, cu temerea că în orice secundă vor cădea cu noi cu tot. Mie îmi plăcea la nebunie capacul bleu de wc pus pe latrină, peste placajele din care era improvizată, eram niște copii de numa’. Cred că toate apucăturile alea mă imunizaseră în așa fel încât puteam mânca și mâncare stricată și nu pățeam nimic. Așadar, umblatul prin mormanele de gunoi din vale era ceva prea puțin grav pentru noi. Găseam tot felul de chestii, mai ales haine sau obiecte de uz casnic deteriorate, pentru că la țară nu prea era gunoi menajer, resturile ajungând la animalele din ogradă. Cred că ar fi leșinat mama dacă m-ar fi văzut, ea nu accepta nici să mănânc fără să mă spăl bine pe mâini sau să mă așez pe pământ. Dar fără ea, rebeliunea mea era totală. Ducându-ne noi curioși pe la groapa de gunoi, am făcut într-o zi o descoperire ciudată. Peste tot ce era acolo strâns, era întins un câine. Era negru, de talie medie, un pic dolofan și cu blana pufoasă și ondulată, părea o corcitură de maidanez cu caniș. Am escaladat toate gunoaiele călcând peste materiale textile, moloz, plastic și tot ce mai era, până am ajuns la el. Părea că dormea dar era mort. Cineva tocmai îl adusese. Nu mai văzusem așa ceva la groapa noastră și am început să ne întrebăm cine l-a adus, de ce o fi murit, săracul. Ne-am văzut apoi iar de joaca noastră dar ne mai aminteam de cățel și treceam să vedem ce mai face. Părea adormit în continuare. În zilele următoare mă tot gândeam la el și îi ziceam vărului „Hai la cățel!” iar el îmi răspundea pe un ton ca de adult, cu o indulgență de om agasat „Bine, hai, dacă vrei tu.” Cățelul părea că slăbește, pierdea din volum, blana lui își pierdea strălucirea și pleoapele păreau să i se adâncească în orbite. Mă uitam la el ca la ceva nemaivăzut, mă gândeam că a fost al cuiva care l-a mângâiat, i-a dat să mănânce, poate că l-a îndrăgit și apoi l-a aruncat la groapa din vale. În zilele următoare era tot mai înconjurat de gunoaie, când batea vântul îi zburau smocuri din blană, părea că i s-ar fi desprins capul de corp și într-un final a fost acoperit de un strat de gunoi, ca și cum n-ar fi fost acolo vreodată. Nu știu de ce zilele astea mi-am amintit iar de el. Acolo am văzut multe animale murind, cu unele dintre ele am stat până când au murit. Când aveam 10 ani, avea pisica din curte vreo 4 pisoi. Au murit toți în vara aia. Unul dintre ei, un mic tigrat cu o blană superbă, dormita într-o zi la soare, a trecut străbunicul meu pe acolo, nu mai vedea bine și l-a călcat. I-a fracturat o parte de cap și mandibula. Eu și vărul am stat cu pisoiul până când a murit. Eu, crezând că-l pot salva, încercam să-i așez mandibula și îmi curgea sânge pe mâini, vărul zicea că oricum nu mai are rost pentru că o să moară, a horcăit pisoiul și a tremurat până a murit, noi ne smiorcăiam și ziceam să-i facem o rugăciune și înmormântare, l-a luat unul dintre adulți și l-a dus la gunoi, probabil. Eu și vărul am bătătorit pământul până s-a împrăștiat tot sângele curs și așa a dispărut tigratul din viața noastră, ca și cum n-ar fi fost. De Paști, când străbunicul tăia mieii, eram prezenți, la fel ca și la porc de Crăciun. Îmi amintesc mieii agățați de streașina șopronului, cu gâturile tăiate, jupuiți, cu limba vânătă ieșită printre dinții în care aveau rămasă iarbă, după ce se jucaseră prin grajd cu o oră înainte și apoi urma să ajungă în burțile noastre.

Străbunica mea era o gospodină înfocată. Pentru că gătea cu mare spor și era foarte respectată în comunitate, nu era nuntă sau mort în sat la care să nu fie chemată. Automat că eu și vărul eram prezenți. Cred că am fost la vreo 3 nunți pentru că tinerii de obicei plecau la oraș dar la înmormântări și parastase am fost duium, eram copiii pomenilor. Stăteam cu toată lumea cu mortul în casă, la biserică, la cimitir, ne întorceam la masă, devenisem fani pomană. Eu iar mă gândeam cum ajunge în pământ un om într-o cutie de lemn, ca și cum n-ar fi fost, devenisem atât de obișnuită cu subiectul încât la 11 ani țineam cana în care bunica mea dizolvase conservant și îi turna cu seringa în nas străbunicii moarte, pentru că nu era îmbălsămată. Nimeni n-a reușit mult timp să înțeleagă de ce eu voiam să devin antreprenor de pompe funebre sau medic legist. N-am făcut asta dar am rămas cu o întrebare: după ce corpurile noastre ajung aruncate într-o groapă, ce rămâne? Din cățelul pe care îl vizitam prin gunoaie în 1988, nu mai e acum nici pulberea probabil. Cadavrele din cimitire ajung cumva malaxate în mișcările interiorului pământului iar cei incinerați, o pulbere ce se va pierde cumva. Când am văzut exponatele de la The Human Body, cadavre sau fragmente de cadavru plastinate, m-am gândit că într-o zi se vor deteriora și vor ajunge și ele într-un final într-un gunoi mai mult sau mai puțin metaforic. Touși, au fost pe pământul ăsta, cineva i-a născut, cineva i-a iubit, au acumulat niște amintiri, au muncit, au suferit, au simțit. Dacă până la urmă n-ar rămâne nimic, ce rost au toate? Când mă gândesc la asta, îmi vine în minte ceva ce poate că toți ați auzit: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte….Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. …Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” Am văzut, de la 6, 7 ani, cum dintr-o ființă care a trăit și a fost îndrăgită, a rămas doar un corp aruncat la gunoi și care mai apoi s-a amestecat cu alte resturi ca și cum n-ar fi fost, cum vecinii străbunicilor ajungeau țepeni într-o cutie de lemn și băgați într-o groapă, și îmi este acum foarte, foarte greu să le explic celorlalți de ce nu mă interesează că n-am casă, că n-am multe haine, mașină și parfumuri. Ce căcat rămâne din ele? Dacă nici din corpurile noastre nu rămâne ceva, de ce mi-ar păsa de niște obiecte? Există un singur lucru care contează pentru mine. Ca să înceapă să-mi bată inima în burta mamei și să mă mișc, a fost nevoie de energie, energia care face să am toată viața corpul la temperatura de 37 de grade și să funcționez. Când voi muri, corpul va ajunge la temperatura mediului ambiant și se va degrada. Fărâma aia de energie care mi-a animat corpul, va merge de unde a venit, în Univers. Pământul va dispărea într-o zi, dar energia care animă Universul, încă va exista. Ceva rămâne. Dacă știu că, după ce ambalajul va fi azvârlit la groapa de gunoi a planetei, totuși va rămâne ceva, simt că există imortalitate pentru o parte din mine. Tot ce îmi rămâne de făcut este să cultiv exact acea parte importantă deși invizibilă fizic. Cum? Vreau să scriu despre asta data viitoare.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: