La Muzeul Colecțiilor de Artă

Iar am fost la un muzeu, iar scriu despre experiența avută.

Astăzi, după o săptămână aiurea, mi-am zis să merg iar la un muzeu, să-mi relaxez un pic sufletul și mintea. Mai fusesem la Muzeul Colecțiilor de Artă prin 1991, când aveam 9 ani și venisem în vizită la niște rude în București. Ceea ce-mi mai aminteam de atunci erau niște săli cu tablouri. În primul rând, este un muzeu imeeens. Eu am stat vreo 3 ore si nu am reușit să-l văd pe tot, mă dureau picioarele, mi se făcuse foame, nu mai aveam răbdare, deși mi-aș fi dorit să văd tot. Deci dacă vreți să-l vedeți, alocați-vă mult timp și răbdare. Veți vedea acolo niște lucruri minunate. Pentru mine a fost o mare bucurie să mă reîntâlnesc cu picturile lui Nicolae Grigorescu, minunate, deosebite. Văzusem câteva de mult, la Muzeul de Artă de la Constanța, într-o expoziție Grigorescu, dar acum am fost în fața multora dintre lucrările lui celebre. Mi-am amintit cum, ani la rand, am avut în sufrageria alor mei două fotografii cu tablouri de-ale lui, le decupase și le înrămase mama dintr-un calendar de perete și acum erau chiar în fața mea, în culori atât de vii și frumoase, nu cum se decoloraseră fotografiile din calendar puse pe pereții sufrageriei noastre. Foarte interesante mi s-au părut tablourile pictate în decursul timpului în orășelul meu, Mangalia, pentru că eu nu eram pe-atunci și am văzut, din perspectiva unor pictori, ce oraș micuț și drăguț era și cu 100 cu 50 de ani în urmă, la fel ca și acum, doar că nu știu cât se mai poate regăsi acolo din ceea ce era în 1918. Asta mi se pare destul de trist în multe locuri din România. Când am fost în Italia și vedeam cum arătau acele orașe cu străzi și clădiri folosibile, de 500, 600 de ani de ani, mă gândeam oare la noi cum era pe atunci și am întrebat-o atunci pe amica mea, văzând nu știu ce care data de mult, prin Florența, oare cum era la București pe vremea aia. Mi-a zis că Bucureștiul nici nu era atestat documentar pe vremea aia. Asta îmi displace, senzația că țara asta e într-un continuu proces de construire pe locul a ceea ce se dărâmă și nu ne mai oprim odată, plus că nu suntem în stare nici să conservăm ceea ce merită să dureze. Dar să revenim la muzeu. Mi-au atras atenția în mod special diverse obiecte vechi din Asia, vase japoneze, săbii cu niște încrustații extraordinare pe teacă și mâner, ceramică iraniană și recunosc că sunt uimită de stilul migălos și original în care sunt lucrate obiectele de artă iraniene. Se lucrase mult la ele, cu mare grijă și atenție, și mă gândeam (iar): „Uite, ce minunății putea face omul când nu stătea toată ziua pe telefon.” Recunosc, și cred că știți deja, fac parte dintre cei convinși că perioada cea mai bună a omenirii s-a dus. Nu o să mai aveți Michelangelo sau Rembrandt, aveți artiști care pun 5 piuneze pe un șomoiog de hârtie igienică, aruncă acolo puțină vopsea, mai înșiruie și 3 sticle pe o sfoară și îi aplaudă lumea la vernisaj. Aici am ajuns după toată gloria noastră pe Pământ, ca specie. Bine că măcar am avut bunul simț să păstrăm ce au făcut bun alții care nu mai sunt. Deci muzeul merită vizitat, clar. E renovat, sălile arată minunat, doar că este primul muzeu dintre toate cele la care am fost, în care m-a uimit în sens negativ atitudinea ostilă, nepoliticoasă, neprofesinistă, a unora dintre angajați. Nesimțirea sudistă tipică pe care nu ai cum s-o eviți în București nici în muzeu, din păcate. De cum am intrat, m-a luat în primire în hol un domn care îmi vorbea lipindu-se de mine și trebuia să tot fac pași în spate ca să nu îmi vorbească pe obraz. Când am luat biletul, doamna care mi l-a vândut mi-a vorbit de parcă nu aveam ce căuta acolo, să-i stric ei zenul. Mi-a spus că dacă se poate, să returnez la ieșire pliantul pe care mi l-a dat, ca să-l refolosească la alt vizitator. În săli, doamnele de la supraveghere nu știau nimiiiic despre exponate, eu am obiceiul să întreb foarte mult dar am renunțat pentru că îmi răspundeau: „Habar nu am, nu știu, noi doar stăm aici, nu știm nimic despre colecții.” La un moment dat am intrat din greșeală pe o altă ușă și a venit un supraveghetor care a trântit-o și s-a uitat urât la mine ca să înțeleg că am greșit. Nu știau engleză și am văzut cum au ghidat greșit niște turiști pentru că ei vorbeau în engleză, foarte simpatici și politicoși, iar ele le răspundeau în română, sictirite, dădeau din mâini ca să-i ghideze și apoi le-au întors spatele. Stilul tipic de bugetar habarnist român. Și supravegheau în sictirul ăla sălile cu niște exponate de mii de euro fiecare, niște super valori de artă. Mi-au făcut silă. Erau sub orice critică și spun asta în condițiile în care la alte muzee, cum ar fi Aman sau MNAR, erau politicoși, informați, amabili. La plecare am avut parte de cireașa de pe tort, am coborât și am dat iar de domnul care vorbea lipindu-se de mine, am scos din geantă numărul de la garderobă și până să apuc să i-l înmânez ca să-mi dea haina, mi-a prins mâna și a început să-mi mângâie degetele, mi-am retras brusc mâna și mi-a zis nevinovat că el voia doar să-mi ia numărul de garderobă. Autobazistul de la muzeu. Vezi picturi de Grigorescu și vase de porțelan din Era Meiji și la intrare te agresează un libidinos. București 2018.

Deci vă recomand să vizitați muzeul, dar limitați interacțiunea cu cei de acolo, pentru liniștea voastră.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: