Rugăciunea

Probabil că multă lume când aude cuvântul rugăciune se gândește la un fel de poezie pe care o poți citi dintr-o cărticică sau o spui dimineața și seara mai mult sau mai puțin mecanic, vorba aia, „ca pe <Tatăl nostru>”. Vreau să scriu azi despre rugăciune ca practică.

Cred că aveam 4 sau 5 ani când, la țară, străbunica mea m-a întrebat dacă mă rog seara și dimineața iar eu i-am zis că nu. Doar știam câte ceva despre Dumnezeu. Atunci ea m-a învățat o mică rugăciune, „Înger, îngerașul meu”. Mi-a vorbit despre viețile sfinților și, dintre toți, mie cel mai mult mi-a plăcut de Sfântul Gheorghe. În copilărie și adolescență adormeam greu și ca să nu sufăr de plictiseală până adormeam, mă rugam lui, în diverse moduri, eram sigură că mă aude. Bunica mea mergea des cu mine la biserică, mai mergeam și la țară în biserica minunată de la Limanu (n-am mai fost de mult acolo dar cred că e la fel de luminoasă și de frumoasă). A trecut timpul, pe la 10 ani am învățat „Tatăl nostru”. Mama nu era deloc o persoană religioasă, credea că religiozitatea ține de incultură și țărănie și a limitat avântul bunicii mele de a ma biserici prea tare. Acum, la 35 de ani, dacă mă uit în urmă, recunosc, mersul la biserică nu mi-a fost de ajutor pe cât mi-a fost rugăciunea, indiferent unde o practicam. N-am crezut vreodată că Iisus s-a răstignit pentru păcatele mele și chiar n-au avut vreun lipici la mine toate isteriile și aberațiile promovate în biserici în România, mai ales după Revoluție când s-a dat mână liberă la prostirea românilor prin orice mijloace. Dar am descoperit că ani de practică a rugăciunii te aduc la niște performanțe pe care nu le-aș fi bănuit vreo secundă.

Nu mă rog cu cărticele și texte citite pe undeva. Nu am ore de rugat. E suficient să știu că cineva, oricine, are o problemă, ca să aprind o lumânare și să mă rog pentru el. Adorm noaptea rugându-mă sau mă rog în metrou, la masă, când mă plimb, oricând simt nevoia. Uneori mă pot ruga ore, uneori fac pauză zile la rând. Mă rog pentru cei pe care nu-i agreez sau care mi-au făcut rău, ca să nu mențin asupra mea o energie mizerabilă. Mi-e foarte simplu să intru în stare dacă țin post și mă adun destul de greu în zilele în care mănânc carne. Mă rog pentru morți, pentru vii, pentru oameni necunoscuți, pentru familie, prieteni, vecini, bolnavi, pentru oricine. Mult timp am făcut asta pentru că îmi plăcea starea de pace pe care o căpătam în rugăciune. Dacă mă rugam cu ochii închiși, vedeam uneori cum mă învăluie lumină albă care creștea în intensitate. Uneori lumina e bleu, e un infinit bleu în care plutesc. Cred că este vorba despre anumite reacții ale creierului într-o stare de profundă relaxare. Pentru mine, a te ruga înseamnă a cultiva energie bună. Nu vorbesc despre asta pentru că multă lume, mai ales în București, te bagă în aceeași oală cu fanii lui Boca dacă aude că te rogi și n-am chef să-și reverse cineva sarcasmul și ignoranța în capul meu. Dacă ei nu înțeleg ceva, cel mai simplu e să jignească și să respingă, se pare.

Ceea ce m-a pus pe gânduri în privința practicii rugăciunii au fost rezultatele ciudate venite după câțiva ani. Mă rugam pentru lucruri inofensive dar aparent nerealizabile și se întâmplau. Nu mai știu câți ani aveam când am început să visez și ceea ce s-a întâmplat peste zile, luni sau ani. Unul dintre cele mai ciudate vise de genul ăsta a fost pe la 12, 13 ani. Aveam o prietenă de familie, o doamnă atee convinsă. Când auzea de biserică și de Dumnezeu, îi sărea țandăra. Într-o noapte am visat că eram la ea în bucătărie, fiecare dintre noi la câte un capăt al mesei, pe scaune. Pe masă era o carte iar ea mi-a zis: „Și să nu înjuri, e un păcat. Șă știi că de fiecare când zici dracu, el vine lângă tine, îl chemi și este acolo deja.” Când m-am trezit, i-am povestit mamei visul. Mama a început să râdă și a zis că ăsta e clar un vis, că Simona, doamna respectivă, n-o să zică în veci așa ceva. Au trecut cîțiva ani iar Simona a trecut printr-o experiență dramatică. Cineva a sfătuit-o să meargă la un călugăr celebru. În disperare de cauză ea s-a dus la el și a fost atât de bucuroasă că apoi totul s-a rezolvat cu bine, încât apoi mergea mereu la mănăstiri, biserici, cumpăra toate cărțile clericilor celebri și le citea. Când aveam vreo 19, 20 de ani, m-a chemat la ea într-o vizită și mi-a povestit despre acele cărți, despre preoți, rugăciuni, a adus una dintre cărțile ei preferate scrise de un călugăr, eram în bucătărie, a pus cartea pe masă, eram amândouă așezate pe scaune în capetele mesei, îmi povestea cu patos din carte și, din vorbă în vorbă, mi-a zis: „Și să nu înjuri, e un păcat. Șă știi că de fiecare când zici dracu, el vine lână tine, îl chemi și este acolo deja.” În momentul ăla am avut senzația a două tipare identice care se suprapun fără să le poți deosebi. Am știut în decursul timpului când a urmat să-mi moară rude sau prieteni, când planurile urma să mi se facă zob sau să iasă foarte bine. Rugăciunea practicată ani la rând îți ducea mintea la un alt nivel. La 21 de ani am avut într-o noapte un vis aparent banal. Mergeam pe un trotuar pe lângă un bloc și de la un etaj din bloc am auzit o voce de bărbat care a strigat „Domnișoară, traversați pe partea cealaltă, că dărâmăm un balcon și o să cadă bucăți de sticlă!” Am traversat pe trotuarul opus și s-a terminat visul. A doua zi mergeam cu ceva treabă prin oraș, încă eram la Mangalia atunci. Era pe la prânz, destul de gol orașul, liniște, mă gândeam la ale mele. Mi-am amintit vocea bărbatului din vis și ceea ce a strigat la mine și nu pot să-mi explic de ce în secunda aia am pornit spre marginea trotuarului ca  să traversez. Chiar mi-am zis după primii pași cum naiba de schimb direcția, ca proasta, amintindu-mi un vis. Atunci au început să cadă niște bucăți imense de sticlă exact în locul unde fusesem, se spărgeau de asfalt și ajungeau cioburi mici până pe picioarele mele. Nu știu cum au putut niște oameni să spargă un balcon fără măcar să se asigure dacă trece cineva.

Pentru mine Dumnezeu e energie, toată energia bună care animă Universul. Circulă peste tot, prin noi, o putem simți, o putem folosi în rugăciune, la fel cum cei care știu să folosească energia rea, alegând partea întunericului, pot folosi energia rea. Evit să mă rog pentru a obține ceea ce vreau dar în cazuri când simt că-i musai, mai și cer cîte ceva pentru mine. Una dintre cele mai ciudate cereri, mai ales că s-a și împlinit, a fost tot despre un vis. Când eram mică, pe la 5, 6 ani sau chiar mai puțin, am avut un vis pe care mi-l amintesc perfect. Era o zi caldă, minunată, mult soare. Eu aveam tot vreo 5, 6 ani dar eram băiat. Aveam părul tuns atât de scurt, încât simțeam pe creștet căldura soarelui și o mică adiere de vînt. Purtam niște pantaloni și peste ei, un fel de hălățel din mătase roșie, rigidă, cu broderii, prins la mijloc în spate cu un cordon lat. La mâneci aveam o dublură din mătase albă cu alte broderii frumoase. Eram pe un deal, veneam de la o sărbătoare, încă simțeam bucuria sărbătorii dar nu știam ce fusese pentru că eram doar eu și cineva care mă ținea de mână, era în dreapta mea. Stăteam și priveam în jos de pe acel deal. Toată panta aia și tot restul dealurilor din jur erau acoperite cu niște arbuști ce păreau a fi gard-viu, cum era pe vremuri plantat prin orașe, cu frunze mici și foarte verzi. Erau niște plantații așezate ordonat, simetric, soarele se reflecta în micile frunzulițe verzi și știam în vis că tot ce era acolo era al meu. Mă uitam fericit la peisajul ăla luminos, din zi de sărbătoare, și eram un copil foarte fericit și pentru că știam că cine era lângă mine și mă ținea de mânuță mă iubea foarte tare și mă ocrotea cu toată grija. Dar nu m-am uitat în dreapta mea și visul s-a terminat fără sa văd acel om. M-am gândit mult timp la acel vis, la fericirea completă de atunci, doar că nu îmi era clar cum putea cineva să se simtă stăpân peste niște pante cu gard-viu, dar am mai văzut și eu între timp diverse lucruri și mi-am dat seama că erau plantații cu arbuști de ceai. Când aveam 32 de ani, s-au întâmplat niște lucruri care mi-au amintit profund de acel vis. Și am avut o curiozitate imensă. Cine era în dreapta mea și mă ținea de mână? Și m-am rugat să am iar acel vis. Am avut senzația că nu a fost un vis, ci o amintire și am zis „Doamne, vreau să văd doar atât: cine mă ținea de mână. Nu unde eram, nu cine eram, doar cine mă ținea de mână.” După câteva zile, am avut iar acel vis. Iar soarele și ziua de sărbătoare, hainele mele de mătase, totul la fel. Doar că în loc să se mai termine brusc, a continuat. După ce ne-am oprit și am privit peisajul, am mers mai departe pe cărăruia de pe deal. Pentru că era o cărare foarte îngustă, puteam doar să merg în spatele adultului. Mergea în fața mea, cu mâna întinsă în spate ca să nu-mi dea drumul la mânuță. Era un bărbat. Avea degete lungi, cu pielea de culoarea bronzului și unghii migdalate. Purta niște haine negre, simple, prinse la glezne și la încheietura mâinii cu niște șnururi din același material. Îi vedeam bine ceafa pentru că avea părut tuns scurt, drept, un păr brunet foarte des care lucea frumos în soare. Eram foarte fericit să merg pe acea cărare cu el. Asta înseamnă pentru mine practica în rugăciune. Să reușești ceea ce pare imposibil. Nu încerc să găsesc explicații asupra a ceea ce se întâmplă, iau totul ca atare și gata. Doar că am convingerea că rugăciunea te poate duce în contact cu acea parte imortală despre care scriam în articolul trecut. Și nu doar rugăciunea, ci și fiecare gest bun făcut dezinteresat. Starea pe care o ai după ce ai oferit cuiva un sprijin sau o bucurie este asemănătoare celei de după rugăciunea pentru oameni aflați în nevoie. Cultivăm binele și îl îngrijim până se răspândește ca florile într-o grădină bine îngrijită. Am observat că dacă mă rugam susținut pentru oameni aflați în nevoie, mi se întâmplau lucruri neașteptat de bune, surprinzătoare. Așa mi-am dat seama că sutem interconectați și că binele (sau răul) circulă și revine la noi. Cu rugăciunea se face performanță, dragii mei, și pot spune că asta e una dintre bucuriile vieții mele. Sunt oameni care aleargă prin jurul blocului și se simt bine. Alții aleargă prin parc sau pe la crosurile organizate prin orașe, un an, doi, le place, se simt bine. Dar alții se antrenează ani la rând până când pot câștiga un maraton la Olimpiadă. Asta înseamnă practica și asta face diferența. Într-o zi sper să am curajul să plec dintr-un mediu nociv cum e într-un oraș mare și să mă retrag într-un loc propice rugăciunii. Când eram mică, mi se părea fascinant să fii pustnic. Să renunți la toate briz-brizurile pe care le agăți de tine în viață și să urmezi calea spirituală. Dacă reușești să te desprinzi de toate lucrurile pe care ai vrea să le apuci și să le iei în moarte, chiar ai făcut ceva ca lumea cu viața ta. Nu te lega de nimic din ce ține de corp pentru că el nu-ți va mai aparține după ce-l vei părăsi și nimic din ceea ce e material nu va rămâne al tău. Hrănește ceea ce rămâne. Faptul că lumea materială e vizibilă dar cea energetică, spirituală, nu este vizibilă, e cea mai grea parte din toate și cred că e sursa încercărilor, a iluziilor și a căderilor la care e supus un om o viață întreagă.

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat: