Ploaie cu gheață

Niciodată n-am mai ieșit din casă pe o vreme ca cea de azi. Nici azi n-aș fi ieșit, dar ploaia de gheață m-a surprins într-o vizită și a trebuit să plec cumva acasă. Mă uitam pe fereastră și credeam că ninge. Când am ieșit și am auzit zgomotul, mi-am dat seama că de fapt îngheța ploaia. M-am oprit pe drum și culgeam gheață de pe bănci, o țineam în palme și m-a uimit aspectul ei. Erau numai biluțe transparente, le scuturam de pe o mănușă pe cealaltă și curgeau ca niște bobițe de cristal. Unele se lipiseră între ele, altele nu, și erau mobile ca niște mărgelușe. Nu se topeau, așa cum se topește zăpada ținută în palme. Adunam cât mai multe și le lăsam să mi se scurgă printre degete, ca niște mici pietre prețioase ce se adunau la loc pe bancă în movilițe. Eram entuziastă ca un copil pentru că nu mai făcusem niciodată asta. Mă uitam cu atenție la ele, erau transparente dar în mijloc aveau o mică structură mată. Pe jos erau adunate miliarde de asemenea sfere de gheață, mergeam pe ele și mă gândeam că sfera e forma geometrică preferată de mine și vremea asta e un fel de cadou pentru mine. Îmi plac sferele, în special cele din materiale transparente, pentru că mă duc cu gandul la perfecțiune. Sfera se poate rostogoli oricât, n-are fațete, n-ai de unde s-o apuci, pare impenetrabilă, mă duce cu gîndul la planete, la uterul în care stă un copilaș, la Soare, la ochi, la fructe, la baloanele de săpun și la bule de apă.

Mult timp nu mi-a plăcut iarna. De-asta nici nu am stat să observ câte lucruri frumose sunt pe afară iarna. De la o vreme însă, nu mai fac nazuri și îmi place orice vreme. În 2015, când aveam depresia, am fost cu un picior în groapă, atunci am înțeles cu adevărat că chiar vine un moment în care se termină tot, se termină, pur și simplu. Moartea era doar o definiție a ceva ce urma să se întâmple sigur doar altora. Până când am murit și eu interior în mare parte și nu mai știam dacă apuc ziua următoare. După ce mi-am revenit, m-am transformat într-un om care ronțăie fiecare zi, care se bucură maxim pentru că bea o cană cu apă sau pentru că vede un pom înflorit. Mă bucur pentru că plouă, pentru că ninge, pentru că e soare, pentru orice. Când se topește zăpada și mă afund cu picioarele în mocirlă, mă gândesc că simt apa rece și mă zbat prin tot jegul ăla pentru că trăiesc. Dacă n-aș avea 37 de grade, n-aș simți că-i rece. Trăiesc, deci. E bine. Când o să fiu pe patul de moarte, o să mai vreau măcar o zi, chiar și cu mocirlă pe jos. Dar n-o să mai am. De-asta nu vreau să irosesc nimic din capacitatea de a mă bucura pentru că exist, indiferent de condițiile meteo și de calitatea mai mult sau mai puțin bună a celor din jurul meu. Când eram mică, nu existau coduri de vreme rea, nicio culoare de cod. Ne bucuram pentru că ningea și ne dădeau părinții cu sania, ne bucuram penru că era vară și făceam plajă, vremea nu era un motiv de groază. Când mergeam la țară, nimeni nu se plângea de vreme și îmi povestea bunica, din copilăria ei, că nu erau prognoze meteo și fiecare zi venea cu vreme așa cum era și gata, iarna făceau șanț prin zăpadă ca să hrănească animalele, vara stăteau la umbră pe caniculă fără isterii și comentarii inutile. Bine că nu am televizor, să nu văd toată cacariseala cu „iadul alb” și „urgia gheții” sau ce alte aberații mai născocesc știriștii lui pește. La zăpada trecută, pe la finalul lui februarie, după ce se potolise viscolul, am venit de la serviciu într-o zi și, profitând de faptul că erau numai nămeți în jurul blocului și stau într-o zonă foarte liniștită și ferită de trafic, m-am trântit în zăpadă. M-am afundat acolo în cădere, eram cu fața în sus, mă uitam la cer, soarele apusese și răsărise luna plină, se vedea destul de pală pe cerul încă bleu și foarte senin. Din zăpadă nu auzeam nimic, eram în niște vălătuci albi de liniște și îmi cădeau încet pe față mici fulgi care se scuturau de pe crengile pomilor, vedeam doar cer și coborârea fulgilor spre mine. Mă gândeam cât de minunat e să trăiești. La fel de interesantă mi s-a părut și ploaia cu mici sfere de gheață cu care m-am simțit cadorisită azi și m-am bucurat cât am putut de mult. Să urli ba că e ploaie, ba că e soare, ba că de ce ninge, e ca și cum ai fi în postura unui copil de bogătași care refuză mofturos mâncarea, când alții nici n-au ce mânca. Lucrurile sunt așa cum sunt și dacă te iubești și ești recunoscător pentru viața pe care o ai, te bucuri de orice, ca să-ți faci în primul rând ție un bine.

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat: