Armonie

Beau un ceai, mă uitam mai devreme pe avertizările meteo și mă gândeam: „Ce-i asta, frățieee?” De 2 zile anunțate cu zăpadă om trece cum om trece, dar deja mă gândesc: „Nu cumva mai vine o surpriză de-asta și-n aprilie?” Când se trece limita normală cu anumite lucruri, deja nu mai știi la ce să te aștepți. A fost o dată o mare ploaie la Mangalia, era chiar în vara în care intrasem la facultate și a plouat, și a tot plouat torențial vreo 3 zile, nu se mai oprea, se inundase o parte din oraș, nu mai văzusem așa ceva și mă gândeam: „Dacă a putut ploua atât, deși părea imposibil, oare n-ar fi deja posibil să nu se mai oprească vreodată și să ne înece pe toți?” Când mintea se confruntă cu situații noi, poate merge în direcții în care n-o credeai capabilă să meargă.

Îmi place foarte mult să citesc. Nu știu câte lucruri din viața mea se compară cu bucuria că am învățat să citesc. Chiar și în cele mai grele și urâte momente, dacă aveam o carte la îndemână, mai schimbam starea și peisajul. De vreo lună și ceva mi-am făcut un obicei. Să citesc cam o oră înainte de a mă culca. Am observat că a citi înainte de culcare, în loc de a sta pe net, face să am un somn adânc și odihnitor. Pe la ora 22:00 închid laptopul, iau cartea, merg în bucătărie încotoșmănată ca un mic urs bleu în pijama și halatul de baie, aprind plafoniera cu lumină difuză și caldă de pe peretele din dreptul mesei, uneori îmi fac un ceai, mă așez la masă și citesc. E foarte liniște la ora aia, absolut nimic nu se aude, e cald și pace în toată casa și mă pierd complet în acțiunea cărții. Pentru că a dat buzna peste noi iarna pe care atât ne-am dorit-o, au fost seri în care mă uitam spre fereastră și vedeam cum se așeza ninsoarea pe crengile pomilor, citeam „Zăpada de primăvară” și mă gândeam că se potrivește cu peisajul meu. Am reînceput să citesc „Marea fertilității”, trec printr-o perioadă în care am simțit că am nevoie de Mishima ca să nu mi se pară chiar totul inutil în viața asta. Acum am ajuns la „Cai în galop”, la Isao, un personaj atât de iubit de autor și mă gândeam cum ar fi să scriu o carte în care să iubesc un personaj atât de mult cât l-a iubit Mishima pe Isao. Am ajuns să aștept cu nerăbdare să se facă ora 22:00 ca să merg în bucătărie pentru ora mea de lectură în liniște. Cred că e a treia oară când citesc „Marea fertilității” și mă bucură la fel de mult. Dacă multe lucruri s-au schimbat în viața mea în decursul timpului, interesul pentru cultura japoneză e neschimbat încă de când eram copil și am aflat că există țara asta pe lume. Îmi amintesc că eram mică, scotoceam prin toată casa, am găsit odată un almanah de-ăla comunist, gros, cu hârtie poroasă și poze alb-negru și răsfoindu-l, am văzut niște poze cu câțiva tineri cu figuri ciudate, cum nu mai văzusem vreodată, își legau în jurul frunții niște banderole albe iar pe alte pagini erau peisaje cu orașe făcute zob, dar zob, una cu pământul, și într-o poză era și o femeie cu un copil în brațe, tot cu figurile alea ciudate. Am fugit cu almanahul la mama și am întrebat-o ce-i acolo, pentru că eu nu știam să citesc. Mama a luat fiecare pagină în parte și mi-a povestit despre război, despre kamikaze, bombe atomice, despre o țară care e foarte departe de noi,  cu oameni care arată altfel, pe cât puteam eu să înțeleg. N-a explicat cu mai multă pasiune decât mi-a explicat alte lucruri de pe lume, dar n-a fost de atunci ceva legat de Japonia care să nu-mi stârnească un maxim interes. Până și la almanahul ăla mă întorceam uneori ca să revăd acele poze. Nimeni din familia mea nu avea vreo pasiune pentru Asia și nu aveam în casă nimic cu tematici asiatice dar m-am dus odată în vizită la niște rude care aveau în hol niște picturi pe bucăți de pânză, un peisaj sătesc, cred că din China, cu mici pagode, pescari cu cormorani și niște arbori delicați la malul apei și mă uitam la picturile alea hipnotizată, am locuit la ei câteva zile și stăteam minute întregi în hol, cu ochii la picturi. M-am împrietenit greu cu autorii japonezi pentru că mi-a fost greu să le înțeleg stilul dar apoi a devenit love for a lifetime. Rar există eveniment organizat de japonezi în București la care să lipsesc. Nu e vorba de faptul că aflu ceva, e vorba de stare. Mă pierd complet în atmosfera de la evenimentele lor, uit de tot. E ceva de neexplicat. Ca orice om, în orice fac, sunt conștientă de cine sunt, unde mă aflu, ce văd, ce-i în jur. Când e vorba de Japonia, mă simt picată printr-un portal invizibil, chiar dacă văd un film sau citesc o carte și îmi dau seama de asta abia când revin. Cu vreo 2 ani în urmă, la festivalul filmului japonez, am văzut într-o seară un documentar despre arhitectura din Tokio. Senzația pe care am avut-o văzând străzile, casele, mai ales filmările făcute noaptea, pe ploaie, nu se poate compara cu nimic. Când s-a terminat filmul, mintea mea era blanc, într-o stare extatică de a trebuit să-mi dau seama unde sunt și ce am de făcut mai încolo, mă trezisem iar în România. Cu tot ceea ce ține de Japonia sunt ca un copil mic care țipă, urlă, se agită, nu-i convine nimic, îți vine să-l arunci pe geam, apoi îi pui în brațe jucăria preferată și vezi că brusc se luminează, e în lumea lui, smotocește jucăria, o molfăie, o întoarce pe toate părțile, își face fericit de lucru și deja poți să uiți de grija lui. De-asta am ales să citesc seara Mishima, ca să uit și eu de grija mea, pentru că trec printr-o perioadă dificilă în care doar să mă rup complet de realitate, măcar un pic, mă mai poate ajuta. Viața e plină de surprize și unele dintre ele sunt ca-n comediile negre, din păcate. Nu știu ce m-aș face uneori dacă nu m-aș putea ascunde în peisajul japonez pe care-l creez cum pot în jurul meu. N-am învățat japoneză pentru că au un alfabet greu și nici nu pot spune că m-a tentat prea tare. Nu m-aș muta în Japonia pentru că nu cred că m-aș acomoda ușor, plus că e o țară la fel de sexistă ca și România și dacă aș pleca de aici, aș merge într-o țară unde femeia e altceva decât obiect de decor și de folosire în lumea bărbaților.

Pe măsură ce timpul trece, oamenii se schimbă. Se spune că la diferență de doar 10 ani, poți descoperi că ți s-au schimbat complet preferințele în materie de muzică, literatură, mâncare sau moduri de distracție. Am descoperit asta și la mine dar senzația aproape narcotică pe care o am la contact cu diverse forme de artă japoneză ajunsă cumva până la noi, e neschimbată. Anul trecut, în iunie, am fost la un spectacol susținut de 100 de artiști japonezi, așa se și numea. A fost excepțional, de la început până la sfârșit, cu unii dintre ei am interacționat la diverse workshopuri pe care le-au susținut și m-a blocat politețea lor, era ceva incredibil. Japonezii din București, chiar și cei de la ambasadă, au căpătat câte ceva din spiritul românesc, au alt mod de a interacționa, dar acei artiști erau ceva ce nu mai văzusem. La final, când am ieșit în foaierul sălii ca să plec, erau toți adunați acolo și ofereau diverse obiecte din hârtie spectatorilor. M-am trezit brusc înconjurată de multe femei micuțe, în kimonouri, care vorbeau și vorbeau, îmi ziceau diverse lucururi, făceau plecăciuni, erau tare entuziaste, eu nu înțelegeam nimic, am vorbit în engleză dar nu înțelegeau și deveniseră chiar un pic cam distante. Apoi am vorbit cu ele în română și redeveniseră la fel de simpatice, chiar am observat că unii dintre ei reacționează mai bine dacă vorbești în română decât dacă vorbești în engleză, chiar dacă tot nu înțeleg nici o iotă. Am reușit să ne înțelegem până la urmă prin semne, mi-au dat niște cocori și un titirez de hârtie, am plecat de acolo într-o năuceală completă după ce făcusem și eu plecăciuni și nu mai știam de capul meu. Cred că e una dintre cele mai interesante amintiri ale mele.

O să mă întorc și în seara asta, în lumina caldă și liniștea din bucătărie, la literatura lui Mishima, într-o noapte de iarnă românească total neașteptată. Mă uit în urmă, mă uit și în prezent și nu încetez să descopăr cu totală nedumerire că unele dintre cele mai frumoase și prețioase momente au cost financiar minim sau nul. Nu e vorba de cât investești material, e vorba de cât poți simți, până unde poți merge în a te bucura sau a fi mulțumit de ceva. Mă bucur la gândul că poate fiecare om din lume are câte o întâlnire specială cu ceva, așa cum am eu cu fărâme de Japonia. Pentru că îmi plac foarte, foarte mult desenele și picturile lor vechi, pun aici și un peisaj de iarnă japonez, asortat peisajului de iarnă pe care-l avem noi acum.

 

ij

 

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat: