Peștișorul din bol

Două dintre colegele mele de birou au fiecare câte un bol cu un pește. Toată ziua peștișorii lor se tot învârt pentru că spațiul le permite doar să facă cercuri. N-au cum să înoate drept pentru că se lovesc de sticlă. Ieri, una dintre ele mergea mândră prin hol cu bolul în mână, peștele ei grena cu înotătoare mari și dantelate se tot agita acolo. Și m-am gândit cum e să fii toată viața un pește cumpărat de cineva care te ține într-un mic vas de sticlă în care te învârți. Doar ca să aibă el o priveliște frumoasă. Cum e să fii un pește care nu vede niciodată marea. Cât de simplu dispun oamenii de alte ființe așa cum vor ei! Cred că ăsta e unul dintre cele mai incorecte lucruri din lume. Mi-e greu să înțeleg dorința asta a oamenilor de a poseda alte ființe doar ca să nu fie singuri/ să se amuze/ să simtă că cineva depinde de ei sau din cine știe ce alte motive. Una dintre fostele mele gazde avea o cățea și țipa zi de zi ca disperata la cățeaua aia, din nimic. Într-o zi mi-a zis „Ce bine că o am pe ea, am și eu la cine să țip fără să mă contrazică.” Unii spun că e minunat că au luat în casă pisici sau căței pentru că au și animalele șansa la o viață bună, au mâncare la discreție, nu le atacă nimeni, nu au purici, sunt curate. Mă întreb cum ar fi să târască niște vulpi un om până la ele în vizuină și să zică „Ce bine că l-am luat, săracul, are și el șansa la o viață bună aici, cu noi, nu mai trăiește în lumea aia ostilă.” Sau să iasă niște pești din ocean, să ia cu japca un om, să-l bage într-o cameră etanșă un pic mai mare decât el, să-l vadă cum se tot învârte scufundat în adânc și să spună „Ce drăguț, e o relaxare să-l privești.” Cam așa văd eu lucrurile. Între a fi o pisică pieptănată, cu fundiță la gât, care face pipi la litiera cu nisip aromat și stă toată viața lipită cu nasul de fereastră tânjind la ce e afară și a fi o pisică ce colindă noaptea acoperișurile, coclaurii, tomberoanele și umblă cu șoareci în gură, cred că a doua variantă e normal pisicească. Nimic nu-i ca libertatea și șansa de a  trăi așa cum îți spune instinctul. Mai bine să fii un peștișor care, după ani de colindat marea, moare în cine știe ce întâmplare nefericită din lumea peștească decât un pește de acvariu care moare fără să fi văzut măcar marea. Dar ce să faci, suntem oameni, ne-a dat Dumnezeu conștiință ca să dispunem de tot ce-i pe planeta asta așa cum ne trăznește. E „bine”, dom’le, să-ți alungi singurătatea legând de tine cu zgardă și lesă o ființă care s-a născut ca să ai și tu o pufoșenie alături, să fie acolo un suflet. N-ar fi mai bine să ai tu bunul simț să gestionezi problema singurătății sau a atașamentului defectuos până le rezolvi și să nu îți aduci în apartament o ființă al cărei loc nu este acolo? De la niște indivizi care au ajuns în stadiul să ceară o semnătură cuiva că va sta cu ei pe viață, și mai fac și petrecere pentru asta, nu te poți mira de nimic. O specie dusă cu capul. „Să te leg de mineeeee, să nu te pieeerd! Unde fuuugi? Cum adică libertateeee?”

Aș vrea să iau toate bolurile cu pești din lumea asta, să fug cu ele la mare și să-i eliberez acolo. Și să capăt și o mare putere care să-mi permită să dau o lege prin care să fie complet interzis comerțul cu ființe vii în scop de entertainment, alungarea singurătății și alte vrăjeli de genul ăsta. Peștii în mare, pisicile pe acoperișuri și pe coclauri, sălbăticiunile în pădure, oamenii în apartamente, fiecare cu locul lui.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: