Anunțul

Pe 3 aprilie a plecat din București una dintre cele două fete cu care locuiam. Am rămas două și, automat, am început să ne căutăm colegă. Eu sunt responsabila cu publicarea anunțurilor, vizionări, etc. Am fost foarte relaxată, știind cât de ușor am găsit întotdeauna colege de apartament când puneam anunțuri. De data asta, șoc și groază, ca la Dan Diaconescu. Am pus anunț pe două site-uri cu trafic mare, am avut 500 de vizualizări pe unul dintre ele și 250 pe celălalt și ne-au scris într-o săptămână 5 persoane din care una o semianalfabetă care nu știa nici ordinea literelor în cuvinte și i-am dat block, una a venit la vizionare și avea un comportament de ziceai că e pe prafuri, alta avea 50 de ani și depășea cu mult limita de vârstă trecută de mine în anunț, alta avea și un copil mic și mi-e suficient cât urlă ploada vecinilor, nu mai vreau încă una iar ultima n-a dat niciun semn după ce i-am dat numărul de telefon să mă sune. Din 750 de vizualizări. Asta în condițiile în care este un apartament mai mult decât decent, e chiar foarte frumos iar în anii trecuți, când puneam anunț, îmi scriau doritoare gârlă, primeam uneori cîte 4 mesaje zilnic. N-am altă explicație decât că pe de-o parte s-a plecat pe capete din țară, iar pe de altă parte se simte că în ultimii ani nu s-a mai luat Bacul masiv, pentru că n-au mai venit râuri de studenți aici. M-am uitat și la restul de anunțuri, prețul chiriilor a scăzut, anunțurile stau cu zilele, la fel ca al nostru. Încep să cred că Bucureștiul merge treptat în direcția pe care o merită.

Colega care a plecat, a trecut printr-o situație de neconceput în 2018. Se angajase în decembrie contabilă la o multinațională. Din ianuarie până în aprilie a răcit de 3 ori, virusul ăsta oribil care ne-a pus jos pe mulți în iarna asta. Cu starea aia groaznică se ducea la lucru, din Titan până la ieșirea din Militari și i-au zis că nici să nu se gândească să-și ia medical. Peste asta, o țineau zilnic la ore suplimentare pe care nu i le plăteau, deși în contract scria că i se vor plăti. Pentru că era în probă, i-a fost frică să-și ia medical sau să ceară plata orelor suplimentare. Uneori venea acasă noaptea. În martie le-a zis că nu va mai sta la ore suplimentare, ei i-au spus că n-au ce face, că e deficit de personal și pentru că nu a fost de acord să mai facă ore suplimentare neplătite pentru că nu respectau contractul, au dat-o afară. Cu 6 zile înainte să termine proba, i-au încheiat contractul. Pe  2 aprilie a venit acasă plângând și ne-a anuțat că a doua zi se va întoarce la ea în oraș. Refuzi să fii sclav, rămâi fără job. Eu mă bucur pentru ea, măcar a scăpat de niște exploatatori. Nu cred că există om care să plece din București și pentru care să nu-mi pară bine. Te pregătești să pleci din București? Felicitările mele, Dumnezeu cu tine! În ultimii 2 ani au plecat din orașul ăsta oameni la care țineam, oameni pe care îi respectam, oameni care își făceau treaba impecabil la lucru sau care erau de mare bun-simț. Mulți sunt în alte țări, unii sunt în orașe mai decente din România. Mi-e dor de ei, mi-e dor de Bucureștiul în care am venit eu, în 2004, mi-e ciudă că n-am plecat la timp, că nu am avut prezența de spirit a celor care s-au uitat mai atent în jur. E oribil să vezi cum decade sub ochii tăi un oraș care simțeai că te-a adoptat pentru toată viața. Îmi amintesc ce spunea un domn, că a plecat din București pentru că nu mai suportat să vadă cum pierde metroul pentru că ciorchini de nesimțiți stau grămadă pe scara rulantă, când ar trebui să lase partea stângă liberă pentru cei care se grăbesc. Se poate să vrei să pleci pentru lucruri de nimic, dar sunt lucrurile care fac diferența. Tot ceva aparent neînsemnat e și motivul principal pentru care vreau eu să plec. Nu există zi de la Dumnezeu în care să nu mă iau de cei care stau în uși la metrou când vreau să urc sau să cobor. Înainte erau rari, acum e rar să nu-i vezi fixați în uși. Au ieșit din pizda mă-sii cu telefonul în mână, în ușa metroului. Și nu ei sunt principala mea prolemă, ci faptul că eu sunt mereu singura care le atrage atenția. Fraieria și neputința celorlalți mă deranjează mai tare, nu nesimțirea ălora din uși. Pentru că tăcem și lăsăm toți nesimțiții să ne fută în gură, am ajuns să ne conducă psd-ul, să fim zilierii străinilor în țara noastră, să trăim din niște salarii de nimic dar cu prețuri aproape de cele din Occident. Dacă nu îi iei de guler pe ăia care aruncă gunoi pe geam, pe ăia care stau în ușile metroului sau care își lasă căcatul câinelui în drum, meriți toate mizeriile care mătură țara asta de ani de zile. Așa răzbesc nesimțiții, prin lipsa de reacție a naivilor. Când eu le spun ălora din ușa metroului la 8 dimineața „De ce dracului stați aiurea în ușă?”, se dau la o parte. Dar toți ceilalți din jur tac și își fac loc încet printre ei ca să coboare. Nesimțirea primilor și tăcerea celorlalți m-a făcut treptat să înțeleg că eu nu mai am ce căuta aici. Bucureștiul și-a pierdut forța și energia pe care le avea când am venit eu. Revelionul 2018, pe care l-am petrecut în mare parte în oraș, pentru că era vreme bună, a fost unul dintre cele mai dezolante momente din viața mea. N-am văzut nici măcar un om care să radieze cu adevărat atmosfera de sărbătoare. Era o seară ca oricare alta după ce, ani la rând, ieșisem de Revelion ca să simt lumina și vibrația acelei nopți. Acum, după artificii, mergea lumea la metrou cum merge la 6 seara după lucru. Fix aceeași imagine. Nicio veselie, nicio urare, nimic festiv sau relaxat și energia aia proastă-proastă care băltește în oraș de ceva timp. Nu știu ce s-a întâmplat cu orașul ăsta. Ceea ce mă întristează cel mai tare este că n-am părăsit barca până să apuce să-mi afecteze sănătatea pentru că psihic m-a dărâmat viața aici într-un mod de nu știu cât mai recuperez nici dacă plec în cel mai civilizat oraș din galaxie. Dacă te uiți atent în jur, vezi multă lume afectată psihic de stres, de sărăcie sau de stat cu ochii la televiziuni de rahat toată ziua, nimeni n-are răbdare cu nimeni, oamenii se jignesc cu ușurință, e o neomenie extinsă ca o molimă. Mă uimește enorm faptul că la multe locuri de muncă din București oamenii sunt exploatați, jigniți, plătiți mizerabil, fac ore pe drum și viața lor se irosește doar pentru job și, cu toate că se pleacă masiv din țară, angajatorii tot ai dracului sunt, deși văd cum li se duce forța de muncă și n-au cu ce o înlocui. Ăsta cred că e luxul unei nesimțiri inconștiente.

Sunt multe lucruri pe care le-aș putea spune dar am ales varianta cea mai soft pentru că este vorba despre un oraș care m-a adoptat, în care locuiesc de 14 ani și la urma urmei e doar punctul meu de vedere. Pentru alții Bucureștiul e un rai și e dreptul lor să se simtă bine aici. Scuipătorii pe trotuare și posesoarele unghiilor geluite sunt belferi aici. E păcat să le strici zenul, e păcat să strici peisajul, nu-i bine să te încăpățânezi să rămâi unde nu te încadrezi în peisaj. Cel mai corect e să mergi unde ți-e locul.

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat: