Incertitudini și răspunsuri

Uneori îmi amintesc un moment trăit în noiembrie anul trecut, în prima noapte petrecută la Bologna. Era pentru prima dată când urma să dorm în altă țară, mă pregăteam de culcare, m-am băgat în pat, amicii mei încă mai mișunau prin preajmă pregătind-se și ei de somn și brusc mi s-a făcut un dor groaznic, inexplicabil, să fiu înapoi în România, să îmi pregătesc așternuturile în camera mea din București sau să fiu la Mangalia, acasă. Nu era un dor prin care să mai fi trecut, era horror, ca o sete imensă care mi-ar fi uscat și oasele dacă n-aș fi fost înapoi în țară în câteva minute. Ceea ce simțeam era atât de groaznic și de  inexplicabil încât n-am zis nimănui nimic și am lăsat starea aia să treacă de la sine. Și m-am gândit atunci: „Clar, ăsta e dorul de țară. Dacă eu, ca turist aici, știind că am venit doar să mă relaxez și mă că mă voi întoarec peste 4 zile, simt totuși așa ceva, oare cum e pentru cei veniți la lucru, care știu că poate nu se vor mai întoarce cu lunile, cu anii, care stau în apartamente din periferii și suportă joburi de oameni simpli, dorul ăsta cum o fi? Poți să suporți așa ceva? De-asta n-am plecat din țară, oricât mi-a fost de greu, de asta mi-a fost teamă, pentru că știu cum a fost dorul de mare când am venit în București, știu cum e și acum dorul de orașul meu și să mai adaug la asta și dorul de țară, m-ar zobi total. Ordinarii care s-au tot perindat pe la conducerea țării în aștia 30 de ani vor trebui să plătească și pentru câți români suportă zilnic dorul ăsta. Toată lumea se plânge de aspecte economice și vrea să-i vadă puși la zid pentru asta dar câți se gândesc la cât se suferă de dor de țară din cauza incompetenței lor crase?”

În 2004, când am venit în București, am început cu orașul ăsta o relație de dragoste la prima vedere. Anii mei de facultate în București au fost de vis. Îi spuneam, în anul 3, unuia dintre profesori că nu m-aș vedea locuind toată viața altundeva decât în București și el mi-a spus: „În timp oamenii se schimbă. Peste 10 ani poate vei vrea să locuiești în Amsterdam sau în Berlin.” Evident că nu l-am crezut. Din toamna anului trecut mi s-au întâmplat aici unele lucruri care au depășit ce îmi puteam imagina că voi trăi în București în sens rău, nu se mai terminau toate relele și mizeriile care puneau deja capac degradării pe care am simțit-o treptat în orașul ăsta, an după an. Pe 8 martie am trecut printr-un moment care m-a făcut să zic „Gata. Atât. Deja ăsta nu mai e Bucureștiul meu și aici nu mai e loc pentru mine. Dacă nu fac ceva să plec de aici, merit să mor.” Am crezut că o să-mi stea inima în ziua aia, de tristețe și de șocul că trăiam așa ceva. Nici nu vreau să-mi aduc aminte momentele alea. Au urmat niște zile în care efectiv am vrut să-mi fac bagajele și să plec unde aș fi văzut cu ochii. Oriunde, indiferent că ar fi fost o mănăstire, o fermă sau o pensiune de la munte unde aș fi lucrat cu ziua sau în altă țară. Am reușit să mă conving până la urmă să nu fac așa ceva, ci să-mi dau timp ca să stabilesc o plecare civilizată și bine gândită. M-am pomenit însă într-o mare dilemă. Să plec din țară sau să plec în țară? La 14 ani am plecat la liceu, în Constanța. Am stat în gazde, în cămin, am suportat destule. La 21 de ani am plecat la facultate în București. Ani de zile cu chirie, mutări și făcut bagaje. Mi-am dorit să nu mai plec altundeva din Bucureștiul pe care îl iubeam și care mă adoptase. Nu vreau ca viața să-mi fie doar o plecare și o mutare și de-asta nu mi-am dorit să plec din țară, ani la rând. Știam că mulți vedeau plecarea din țară ca pe o mare șansă dar am cunoscut și oameni care s-au întors și au zis că aici e mai bine sau  care nu s-au mai întors și de care nu se mai știe nimic. Eu nu cred în cai verzi pe pereți. Am ținut cu România din tot sufletul meu și n-am vrut să plec. N-am vrut să fiu undeva unde să aud mereu altă limbă în jurul meu, n-am vrut să fiu o străină printre străini. Dar acum m-am gândit pentru prima dată serios la plecare. Sunt lucruri care te fac să nu mai poți, pur și simplu. Adică să citești știrile și să vezi că se propune miting pentru familia tradițională și un dobitoc spune că nu știe unde va băga peste un milion de oameni care vor veni, te face să simți că nu mai poți, nu mai poți de atâta prostie și bătaie de joc, nu mai poți să suporți cum te conduc unii pe care îi sprijină rușii să te strângă de gât cu toate aberațiile ortodoxe și hoțiile. M-am tot gândit ce alegere ar fi mai bună și eram complet 50%-50% pentru că vedeam plusuri și minusuri și în a pleca într-un oraș civilizat din România dar și cu gândul la altă țară. Și mi-am dat seama că rămâne doar să aplic un sfat bun primit odată și care funcționează întotdeauna. Când nu știi ce să faci, dacă crezi în Dumnezeu, cere-i ajutorul. E suficient să zici „Doamne, ajută-mă!” să-ți exprimi problema și vei găsi rezolvarea. Zilele astea m-am rugat să primesc un răspuns, un semn, un vis, orice, prin care să înțeleg care e decizia mai bună și m-am lăsat în voia energiei bune prezente în toate și mereu trează în subconștientul nostru. Noaptea trecută am avut un vis pe care cred că și peste 20 de ani mi-l voi mai aminti, dacă voi mai trăi. Voiam să-mi cumpăr o garsonieră, am văzut un anunț pe net, am sunat, mi-a răspuns o femeie și am întrebat-o unde este garsoniera, că nu era specificat în anunț. Mi-a spus că e în Otopeni, exact peste drum de aeroport și că nu-i o problemă zgomotul, pentru că o să văd zilnic multe avioane și o să-mi placă. Am stabilit să merg la o vizonare într-o seară. În seara respectivă am ajuns la Otopeni. Era o vreme minunată, soarele tocmai apunea și cerul avea lumina oranj care se pierdea ușor în întuneric, ca la apusurile de vară. În față era aeroportul, mă uitam la avioane, ce frumos decolau și treceau pe deasupra mea luminate de ultimele raze de soare, era un peisaj superb. Femeia nu mai apărea. Am sunat-o și a urmat o conversație tipică pentru București și celebra seriozitate din orașul ăsta. Mi-a zis că nu mai vinde garsoniera pentru că are fratele ei alte planuri și n-ar mai vrea s-o dea. I-am spus „Puteați măcar să-mi dați un sms sau un telefon, să-mi spuneți că nu mai e valabil, nu să mă lăsați să vin degeaba până la Otopeni.” Ea a început să bâiguie niște scuze sictirite, tipice pentru nesimțirea cu care ești tratat în București când ți s-ar datora scuze serioase. În timp ce încheiam convorbirea, în fața mea se întâmpla ceva inimaginabil. Pe cerul de deasupra aeroportului apăreau zorii, soarele se pregătea să răsară. Eram într-un loc în care era seară și dimineață în același timp. Am intrat în aeroport ca să văd mai bine dimineața aia minunată, cu cer ușor violet care se lumina spre bleu și roz. Eram în zona pistelor și nu era nimeni în jur. Era o dimineață de o prospețime cum doar la mine la mare mai vedeam, când mergeam să văd răsăritul. Mă uitam cum se îmbinau lumina serii din oraș cu cea a dimineții de deasupra mea și a avioanelor care stăteau nemișcate în jurul meu la diferite distanțe. Eram fascinată de spațiul atât de larg în care doar eu admiram peisajul ăla minunat. Din depărtare venea încet spre mine un avion mare și extrem de frumos. Nu avea nicio inscripție pe el și avea un luciu atât de puternic încât atunci când a făcut curba ca să intre pe pistă am simțit că mi se taie respirația văzând cât de frumos se reflectau în el toate culoril cerului. S-a oprit chiar lângă mine. În următoarea secvență din vis, ușa avionului era deschisă și scara pusă până la picioarele mele. Nu știam ce să fac pentru că nu era nimeni care să-mi spună nimic, să mă ghideze cumva, să-mi dea un sfat. Mi-a dat seama că nu îmi mai era frică de nimic, eram atât de fericită și de încrezătoare în dimineața aia atât de senină încât am urcat hotărâtă, m-am mai uitat o dată la orașul în care se făcuse noapte și la cerul de deasupra mea, cu orizontul unde aproape răsărea soarele și am intrat în avion. Era gol și am mers să mă așez pe un scaun. Visul a continuat cu mine în avionul plin cu pasageri, aveam centurile puse, ne pregăteam de decolare și mi-am amintit de ceea ce îi spusesem psihologului la consiliere înainte să plec în Italia, când urma să zbor prima oară: „Dacă mi se face frică în avion și-mi vine să iau pe cineva de mână, ce fac?” și el îmi răspunsese „Iei de mână pe oricine de lângă tine, e simplu.” Lângă mine stăteau două femei și m-am gândit că dacă mi se face frică, îmi rămâne doar să le iau de mână. M-am trezit. Era 6 fix, am ieșit să închid geamul la balcon pentru că afară era o mare ciripeală în pomi pentru că se luminase de ziuă și voiam să mai dorm în liniște. Până m-am întors în așternut, mi-am amintit tot visul, atât de clar, de parcă încă mai vedeam lumina dimineții pe aeroport. M-am cuibărit in așternut și am plâns până ce am adormit iar. La 9, când m-am trezit, iar m-a luat plânsul, nu mă puteam opri. Mi-am dat seama că era acea parte din mine care mereu s-a temut să plece, care mereu s-a gandit cum va fi să audă altă limbă în jur, cum va fi între oameni străini, cum îi va fi pe străzi noi, unde va dormi, unde va mânca, unde va locui în altă țară. Acea parte din mine s-a simțit înfruntată, zgândărită, suprimată, învinsă pentru că am primit răspunsul pe care l-am cerut și nu-mi rămâne decât să o dobor complet.

Cred că am scris articolul ăsta ca să simt că împart cu cineva toată frica pe care am simțit-o azi scurgându-se prin mine după ce a fost pusă în fața unui răspuns clar  ce m-a surprins ca o palmă.

Acum încă am în minte întrebarea „Și când mi se va face frică, pe cine voi lua de mână?”

 

 

%d blogeri au apreciat: