Copilul

În octombrie fac 36 de ani și îmi e mai clar ca niciodată că nu voi avea un copil, nici măcar o mânuță de copil, nici un picior de copil, nici o urmă de copil. Am mai scris o dată pe aici că de multe lucruri nu aș fi fost sigură pentru viața mea, dar încă de când eram foarte mică, am fost sigură că mă voi căsători și că voi avea măcar 2 copii. Pentru că în jurul meu erau multe familii, pentru că toți ridicau în slăvi familia și considerau că o femeie singură e ceva aproape imposibil sau o femeie condamnată la suferință. Nu știu dacă mi s-a spus vreodată mai des o urare decât cea cu „Să găsești un băiat bun.” Ghinion, nu l-am găsit, nu ne-am găsit, mai bine zis. N-am fost nici mireasă, pe cât visam la asta când eram o pipindoacă de 5, 6 ani și n-o să fiu nici mamă, pe cât visam prin 2010 la ăia 5 copii pe care am vrut să-i am. Cu nunțile și miereseala s-a rezolvat, m-am lămurit cum stă treaba și i-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a ferit de kitsch și prosteli, că mi-a permis să mă maturizez până să-l găsesc pe „ales” și să evit penibilități, că am căpătat mai multă minte decât la 5 ani când credeam că o rochie albă și romantisme sub ochii rudelor vor face trecerea către partea de perfectă a vieții mele. În privința copiilor însă, a fost nasol și greu și aiurea și cât de rău se putea. Cam de pe la 34 de ani până acum a fost horror. În ultimul an, cel puțin, am zis că o să-mi zobesc mintea cu atâta suferință și nu știam ce să mai fac. Lună de lună, când trebuia să-mi vină menstruația și corpul meu știa că, deși nu mai am 20 de ani și ovulez mai prost, iar mi-a ajuns ovulul la canalizare, începea chinul. Coșmaruri că mi-a murit copilul și nici măcar nu-l găseam ca să-l înmormântez, mergeam în vise plângând pe străzi ca să-l găsesc sau îl căutam între cadavre de copii mici și nu-l găseam, mă trezeam plângând și aveam toată ziua distrusă, simțeam că nu mai vreau nimic, că urăsc pe toată lumea, aveam în cap doar „Copilul meu…copilul meu…” de parcă eram la înmormântare, apoi îmi venea menstruația și-mi trecea. Dar știam că luna viitoare o iau de la capăt. Am fost sfătuită să  merg la endocrinolog dar n-am vrut să bag în mine hormoni ca să nu risc să ajung cât malul, am acceptat toată suferința aia ca atare, pentru că e logic să suferi dacă ți-ai dorit ceva și n-ai putut avea, suferința e specifică vieții și n-o putem evita. Plus că mai sunt și lucruri ce țin de instinct, nu are rost să te iei la trântă cu instinctul. Recunosc, m-am temut că voi trece prin asta până la menopauză și mă pregătisem pentru ani la rând de tortură lunară. Și, mai rău de-atât, am cunoscut femei în vârstă care nu aveau copii și care îmi spuneau că după menopauză e și mai rău, pentru că deja știi sigur că nu mai ai nicio șansă de a fi mamă iar ele recunoșteau că încă le părea foarte rău că n-au avut copii. Și mă gândeam că poate o țin și eu așa până mor, deci. Dar știam că omul doar când moare nu mai suferă, deci acceptam situația ca atare. Nu pot descrie ce simțeam când vedeam copii de 3, 4 ani, mai ales băieți, pentru că eram sigură că aș fi avut un băiat, erau așa drăgălași, cum vorbeau ei, cum se jucau, și îmi dădeau lacrimile oriunde îi vedeam. Doar o femeie care și-a dorit copii pe cât mi-am dorit eu și care nu i-a avut, poate înțelege ce scriu eu aici. De vreo 2 luni, n-am mai avut vise cu copii și nici gândul la copii în perioada lunară delicată. În același timp, nu mai simt nicio chestie când văd copii, ba chiar mă enervează pentru că sunt gălăgioși și dimineața în metrou îmi strică zenul pentru că se aruncă pe toate scaunele și se răsfață și nu pot sta oameni în vârstă jos, ca să stea ei 3 stații, să nu moară de oboseală până la grădi, că așa i-au învățat părinții, prinți și prințese. Deasupra noastră s-au mutat niște indivizi care au o fată de 3 ani și ce mi-e dat să aud din casa aia, m-a îngrozit, zici că s-a mutat diavolul în bloc cu noi, zici că-i posedată, așa urlete și răcnete nu mi-a fost dat să mai aud, a speriat toată scara. Odată o aduceau ai ei pe scară, urla că ar fi vrut să mai stea afară, a urlat și-n casă vreo jumate de oră și efectiv mi se zburlise părul pe mine, ziceai că-i la exorcizare. Și mi-am zis: „Doamne, mulțumesc că n-am făcut copii, eu n-aș fi suportat așa ceva, o aruncam pe geam și înfundam pușcăria, îmi distrugeam viața.” Povestesc colegele mele la serviciu cât le este de greu cu copiii, câtă răbdare trebuie să aibă, cât le costă șpaga pentru creșă și grădiniță, rechizitele, cum se chinuie să-i învețe la oliță, ele mai degrabă își varsă focul decât să debordeze de entuziasm că sunt mame și eu zâmbesc radioasă din postura mea de femeie care mereu și-a permis și își va permite să doarmă 8 ore pe noapte, neîntrerupt, fără să să fie nevoită să bage o țâță în gură unui copil care orăcăie din oră în oră pentru că el moare de foame și nu-i pasă că maică-sa vrea să doarmă. Din momentul în care naști, ai câțiva ani la rând o altă ființă agățată de tine și poate că uneori chiar n-ai chef de asta. Dar n-ai de ales. Zâmbește ca să dai bine la poză, toată lumea te vrea ferictă pentru că ești mamă. Nu știu ce-a fost în capul meu de mi-am dorit atât de mult să am copii. Poate e din cauză că toate femeile din neamul meu au avut copii, absolut toate, ba chiar străbunica mea avea și medalie de mamă eroină, a făcut 10 copii. Eu nu-mi imaginam viața unei femei altfel decât fiind mamă pentru că n-am știut că se poate și altfel. Mama mea, chiar dacă a fost mamă singură, un copil tot a făcut. În toate jocurile copilăriei aveam păpuși care erau copiii mei, fetele primesc tot felul de jucării bebeluși și cărucioare pentru păpușile bebeluși, toți te pregătesc să plodești, de când abia te-ai ridicat de pe oliță, dar nimeni nu te pregătește să fii o femeie sigură care nu face copii vreodată. De-asta mi-a fost atât de greu să îmi accept statutul, pentru că era ca pregătirea pentru o călătorie într-o lume complet nouă. Până și ziua femeii se mai numea și ziua mamei pentru că în capul unora femeie=mamă.

Cu vreo 5 zile în urmă, ieșeam de la metrou spre serviciu și mi-am dat seama cât sunt de fericită pentru că nu am făcut un copil. A fost o revelație, un moment once in a lifetime, o bucurie până în măduvă, îmi curgea împlinire prin vene. Am avut curaj să merg în călătoria în lumea complet nouă pentru care nu mă pregătise nimeni și nu-i rău deloc, ba chiar e foarte bine. Ani la rând avusesem impresia, mai degrabă instinctiv, că de copiii mei ar depinde supraviețuirea speciei, că e imposibil să nu fiu mamă, că nu se poate ca fiii mei să nu pășească pe pământul ăsta. Dar am făcut 35 de ani și omenirea merge înainte, magazinele se deschid dimineața, trenurile pleacă din gări, avioanele decolează, lumea mișună pe străzi, totul e ok chiar și fără copilul meu și va fi ok și după moartea mea, deși nu voi lăsa copii în urmă. O să facă alții, în momentul ăsta sunt milioane de femei în travaliu pe planeta asta. M-am relaxat, nu mai simt nicio presiune asupra uterului meu care ar fi trebuit pus la treabă ca să nu dispară specia umană. Nu va dispărea sau de va fi așa, nu eu voi fi vinovată. Viața mea e doar a mea și îmi permit să mușc din ea ca dintr-un măr roșu și parfumat la care pofteai din tot sufletul. Dacă cei care au făcut copii sunt fericiți, mă bucur pentru ei. Și mă bucur și pentru mine, am reușit să depășesc temerea că toată viața îmi va fi umbrită și orice bucurie îmi va fi trunchiată pentru că nu am copii. Așa cum o femeie are dreptul să fie fericită pentru că e mamă, și eu am dreptul să fiu fericită pentru că nu sunt mamă. Iar dacă stăm să ne gândim mai bine, nu putem condiționa fericirea oamenilor de paternitate sau de maternitate. Ești fericit sau nu, indiferent că ești sau nu mamă, tată, extraterestru sau caracatiță. Așa cum a te căsători nu condiționează fericirea sau împlinirea, la fel e și cu procreerea. Sentimentul de împlinire ține de tine, nu de soțul tău, nu de copiii sau prietenii tăi. Pe mine depresia m-a ajutat să înțeleg foarte clar un lucru. Nimeni, oricât ar fi vrut, nu m-a putut scoate din depresie. Dacă n-aș fi reușit singură, aș fi murit, chiar dacă cei din jur s-ar fi pus corp la corp pentru mine. Atunci, în momentele alea, când mai eram doar eu și moartea, complet ruptă de cei de lângă mine, când luptam cu disperare pentru încă un minut în care să mai vreau să trăiesc, deși toți mă vedeau ok și nimeni nu știa ce-i în mine, am înțeles că trăim pentru noi, nu trăim pentru alții. Nu pentru familie, nu pentru iubiți, și așa mi-am explicat de ce se sinucid și oameni care au copii sau prieteni buni și toată lumea rămâne siderată. Nu trăiești pentru alții, trăiești pentru tine. În depresie eu îmi făceam mintal listă cu oamenii pentru care să trăiesc și simțeam că parcă nu i-aș fi cunoscut vreodată, alunecam mai departe în gol fără să mă pot agăța de imaginea lor. De nimic n-am putut să mă agăț decât de dorința de a mai vedea lumina zilei încă o zi. Asta a fost revelația mea din momentul în care eram parțial moartă: trăiești doar pentru tine și ai doar iluzia că trăiești si pentru alții. De-asta a fi sau a nu fi mamă, n-are legătură cu împlinirea sau fericirea mea. Din momentul în care copilul meu s-ar naște, nu aș trăi pentru el, ci tot pentru mine. De el doar aș avea grijă și l-aș iubi, pentru că ar fi responsabilitatea mea că l-am născut.

Acum poate vă gândiți „Și cine o să umble cu tine prin spitale la bătrânețe și o să-ți cumpere o pâine când abia o să te târăști? La asta nu te gândești?” Recunosc că asta a fost temerea mea mult timp. A face un copil ca să aibă cine să te îngrijească la bătrânețe e asemănător gestului de a lua libertatea unui câine sau a unei pisici ca să nu mai fii și tu singur în apartament. Te folosești de altă ființă pentru nevoile tale. Faci un copil pentru că ai întâlnit un om pe care-l iubești și cu care îți dorești să ai un copil, doar atât, nu ca să facă aia și ailaltă pentru tine. Îmi spunea odată o mătușă (ea are 2 copii): „Să nu te gândești că dacă n-o să ai copii, o să mori uitată de lume. Un copil poate pleca la capătul lumii și poate să nu fie cu tine nici când mori sau pate să moară înaintea ta. Uite, părinții ălora din Colectiv, poate se gândeau și ei că o să aibă cine să îi îngrijească la bătrânețe.” Și m-am gândit că are dreptate, că e chiar periculos să te bazezi pe copil pentru bătrânețe pentru că dacă moare înaintea ta, e o suferință dublă, e stupoare și gol imens. Dacă îl ai doar pentru bucuria de a-l avea, îți rămân amintirile frumoase cu el, chiar dacă moare la 10 ani, măcar au fost 10 ani de bucurie. Un văr al meu a murit la 14 ani și ai lui au suferit enorm și pentru că își făcuseră planuri pe viață cu el, îl văzuseră și însurat, probabil. Nu poți avea certitdini în privința vieții unui om și cel mai bine e să nu te bazezi pe lucruri incerte. Și mie, de exemplu, mi-ar fi fost mai ușor dacă, în copilărie, măcar cineva din jur m-ar fi pregătit în mod realist pentru probabilitatea de a nu fi mamă, în loc să îmi vândă toți gogoși despre ce mamă și soție bună voi fi eu cu siguranță. Ei au avut intenții bune dar nu și-au dat seama în ce vinovăție și luptă am fost aruncată și cât am avut de construit singură pentru starea de împlinire de acum.

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat: