O prăjiturică, un cornuleț, o cofetărie întreagă…

De ceva timp am în minte articolul ăsta, mă gândeam să nu-l scriu, dar îmi stătea pe buricele degetelor. Intenția mea nu este să jignesc pe cineva, ci doar să-mi exprim uimirea referitor la o anumită stare a lucrurilor în jurul meu.

Întotdeauna am fost sensibilă la suferință, fie a oamenilor, fie a animalelor. Gândul că o ființă suferă, mă întristează. Niciodată n-am râs de conformația fizică a cuiva pentru că știu cum era când am fost prea slabă sau prea grasă, la pubertate și în adolescență, și auzeam tot felul de mizerii în urma mea. Mă intrigă să aud cum sunt jignite persoanele cu boli de nutriție și mă gândesc că nu-i suficient cât de greu e să duci 90, 100 de kile, dar duci și răutățile semenilor la adresa ta. De cele mai multe ori am auzit persoane obeze spunând că au metabolism lent, că au probleme de sănătate, și le-am compătimit pentru că în mod sigur nimeni nu vrea să fie cât elefantul. Pe mine nu mă privește cum trăiesc alții și nu m-am uitat la ce mănâncă oamenii prin jurul meu. Până când mi-au sărit în ochi niște chestii. Cunosc de ceva timp o tânără care acum are vreo 28 de ani. Este foarte grasă, are depuneri de grăsime inclusiv pe ceafă, ca o cocoașă. Vedeam cât suferă pentru starea în care e, mai ales pentru că nu se prea omoară bărbații după ea, și îmi părea rău, mă gândeam cu ce-o fi greșit biata fată de are așa metabolism lent și a ajuns obeză fără voie. Până anul trecut, când s-a întâmplat să  fim amândouă printre invitații de la o mică petrecere de Crăciun. Ea venise cu o altă fată cam grasă și le-am văzut pe amândouă la un moment dat mergând cu două farfurii mari la masa cu dulciuri, încărcând farfuriile cu tot ce au nimerit, vârfuindu-le cu napolitane, prăjiturele, nuci cu cremă, bomboane, bezele, retrăgându-se într-un colț și înfulecând din ele ca la sfârșitul lumii. Eu am 46 de kile la 1,57 metri dar tot n-aș îndrăzni să îmi bombardez viscerele cu așa ceva, chiar dacă practic pot, nu sunt o masă ambulantă de grăsime. Problema nu era doar că mai băgau încă 300, 400 de grame peste zecile de kile pe care le aveau, ci faptul că alții n-au mai putut mânca dulciuri din cauza lor. Lăsaseră doar firimituri și 2,3 napolitane pe platourile cu dulciuri. Adică nu-i vorba doar de a-ți bombarda pancreasul cu glucide nesănătoase, ci de a nu te durea nici în cur că alții n-au mai apucat din cauza ta nici un biscuit amărât. Nesimțire și față de stomacurile lor, și față de stomacurile altora, dar în sensuri diferite.

Am un văr de-al nu-știu-câtâlea, mai mic decât mine cu vreo 5 ani. Din copilărie a fost obez pentru că ai lui erau mereu în ceartă și scandal iar el mânca compulsiv și nimeni nu-l oprea, ca să nu-i ia una dintre puținele bucurii. Între timp s-a căsătorit, nu l-am mai văzut de mult dar îmi povestea bunica mea că l-a întâlnit la un parastas, cu soția lui, ambii obezi și spuneau că ei nu înțeleg de ce sunt așa grași, că nu prea mănâncă mult dar se tot îngrașă. Și când s-a pus masa la parastas, fiecare dintre ei doi a luat câte un coș cu pâine și l-a vărsat lângă propria farfurie, de au lasat mesenii fără pâine, a mai trebuit adusă încă o dată, și se îndopau pe nemestecate, spre stupoarea celor care chiar crezuseră că ei se îngrașă din nimic. Eu mă întreb dacă oamenii ăștia fac mișto când zic că ei nu prea mănâncă, sau mintea lor chiar refuză să accepte că mănâncă enorm.

La mine în birou suntem vreo 40 de oameni. Când e ziua cuiva, aduce prăjituri. Evident că n-ai cum să aduci prăjituri cât să saturi pe deplin 40 de oameni decât dacă ai o grămaă de bani și cum nu avem decât moderat bani, e logic că dacă sărbătoritul aduce de la cofetărie 80 de prăjiturele, ar fi cam două de fiecare. Nu e nevoie să numărăm, e suficient să aproximăm dintr-o privire când se deschid cutiile pe masă. Am un coleg, cred ca are 130 kg. Când merge, gâfâie de parcă a fugit kilometri întregi. Când m-am angajat și el trecea pe holulețul din spatele biroului meu, credeam că e cutremur, eu mă sperii tare la cutremure  și era să fac atac de panică de câteva ori, până m-am obișnuit și știu că vibrează și ceasul pe perete cînd trece el. Într-adevăr, nici clădirea nu e prea de soi, e de-asta cu sticlă și pereți de carton, modernă, dar când trec eu sau alții nu se mișcă nimic. Acest om, când e ziua cuiva, nu ia niște prăjiturele și merge la biroul lui, cum facem toți ceilalți. Nu. El își ia o farfurie, trage un scaun la masă și se așează, apoi bagă prăjiuri. Recunosc că oscilez între a crede că e  maxim de nesimțit față de corpul lui sau maxim de nesimțit față de colegii care nu mai apucă vreo prăjitură. Nu știu ce să aleg. Ok, trecem de partea cu traumele din copilărie, că ai fost pedepsit cu mâncarea, că n-ai avut ce mânca, că aia și ailaltă, dar tu dacă vezi că ai 80 kg la 1,60 metri, nu te gîndești să ajustezi măcar un pic porțiile de mâncare? Măcar așa, dintr-un minim respect față de corpul tău, nu pentru că tot felul de needucați râd de tine. Nu-i vorba de ce zic toți nesimțiții care n-au altceva mai bun de făcut decât să râdă de grași, e vorba de cum te simți tu scurgându-te prin viață și dacă îți e ok așa. Din cauza înnaintării în vârstă și a celor 8 ore state la birou, am început să mă îngraș. Nu am fost atentă și, bazându-mă pe metabolismul meu bun, mâncam între mese, la birou, tot felul de chestii. Biscuiți, ciocolată, iaurt, sticksuri și m-am pomenit că îmi închid greu nasturii la pantaloni și că mă și strâng la coapse. Evident că mai mult de 2 kile nu am adăugat la alea 46 pe care știu că le am dar în secunda în care am văzut că hainele încep să strângă, am și schimbat regimul alimentar. Nimic între mese. La biroul meu nu mai este nicio cranță, nicio ciocolată, nimic. Da, stomacul începe să ghiorăie pe la ora 4 după toate prostiile cu care îl obișnuisem, mai beau puțină apă, aștept să ajung acasă pentru a mânca cina și gata. Nu fac poftele din mine ce vor, sănătatea mea e cea mai importantă și e suficient să ignori primele 2 kg în plus pentru ca apoi să pierzi complet controlul și să fie tot mai dificil să arăți iar bine. Despre mișcare nici nu mai discut, cred că sportul practicat responsabil e principalul ajutor în a nu fi cât casa. Adică bun, e clar că unii dintre noi sunt sprijiniți de metabolism și alții nu, dar cred că poți da un ghiont metabolismului în loc să dai din umeri, să te consideri ghinionist și să bagi încă o ciocolată, de consolare.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: