O privire, un gest, un cuvânt…

Mă gândeam de ceva timp să scriu articolul ăsta și azi am văzut ceva care m-a determinat să nu-l mai amân.

Pentru că stau în București, unul dintre cele mai necivilizate orașe din România, și în care gradul de civilizație tot continuă să scadă odată cu plecarea din țară a oamenilor de bună calitate, aproape zilnic sunt martora unor situații care mai de care mai nefericite pentru o capitală care chiar  nu cred că merită atâta mizerie dar n-ai ce să faci, trăim vremuri tulburi. În mod paradoxal, una dintre cele mai dubioase zone este centrul, mai exact Piața Unirii. De ce? Pentru că n-a fost dată să trec pe acolo și să nu văd ceartă, bătaie, proxeneți, mitocani, boschetari, pișat, zici că se mută Ferentariul la Unirea și n-am aflat încă. Că niște needucați se bat pe străzi, n-ar fi o noutate, dar ceea ce mă revoltă cu adevărat este faptul că văd copii agresați pe stradă și nimeni, nimeni nu intervine. Azi a fost a treia oară când am văzut un copil bătut pe stradă la Unirea, într-o grămadă de oameni și toți treceau indiferenți. Tot ceea ce am apucat să văd a fost o femeie sărmană cu un copil mic în brațe și cu o fetiță de vreo 8 ani care mergea pe lângă ea, femeia dând cu o sticlă în cap fetei și spunându-i „Stai să ajungem acasă, că te bat cu sticla în cap până cazi.” Era vorba de un recipient de sticlă, exact o sticlă. După cât de bine semănau, erau mamă și fiică. Cu vreo săptămână în urmă, tot la Unirea, treceam pe lângă un cuplu de țigani care aveau o fetiță, vreo 5 ani să fi avut, fata era furioasă nu știu de ce și începuse să plângă, iar femeia i-a zis bărbatului „Vino și bate-o, că nu mă ascultă!” Ea a prins copilul de mâini, a imobilizat-o complet ridicându-i mâinile deasupra capului iar el a început să dea în copil cum și unde nimerea. Toate astea pe stradă, în 2018, în centrul unei capitale fără ca cineva să se oprească măcar deși fetița țipa ca din gură de șarpe. Poate pentru mulți nu conta pentru că era țigancă, dar la urma urmei tot un copil nevinovat era. Am văzut copii bătuți în metrou și se putea chema paza dar nimeni, nimic. Când am venit în București, în 2004, nu vedeam așa ceva în spațiul public. Abia aștept să plec pentru că nu mai suport mizeria care se revarsă peste tot în orașul ăsta, tot mai multă. Revin la copii. Într-o zi eram pe peron la metrou, culmea, tot la Unirii și am auzit niște țipete de copil, erau mai mult niște scâncete chinuite. Pentru că nu se opreau, am căutat să văd de unde vin și am văzut pe un scaun o femeie de vreo 150 de kile care efectiv sufoca un copil de vreun an ținându-l strâns într-o poziție anormală în care risca să-i fractureze bazinul sau coastele. M-am dus la ea, când m-am apropiat am văzut că erau murdari și ea și copilul iar ea arăta ca o bolnavă psihic. I-am spus să nu-l mai țină așa, că-l sufocă. A început să țipe, să mă înjure, dar măcar mai eliberase un pic copilul din strânsoare și plânsetele lui se auzeu tot mai tare, se uita lumea la noi, ea urla și mă înjura, eu îi ziceam să dea drumul copilului, ea nu vroia, mă uitam la oamenii din jur cu speranța că cineva intervine pentru că eram complet neputincioasă, nimeni nu făcea nimic, ba chiar unii îmi făceau semn s-o las în pace, că e nebună. Până la urmă a mai venit o femeie, a început să țipe și la ea, tot țipând a lăsat totuși copilul jos și s-a terminat cearta.

Sunt foarte receptivă la suferința copiilor pentru că știu cât am suferit și eu în copilărie și nimeni nu făcea nimic. Niciodată vreun vecin n-a venit să bată la ușă când se auzeau pe jumate de scară plânsetele mele și implorările mele să nu mai fiu bătută. Toți adulții care ar fi putut să mă apere au fost responsabili pentru suferința mea, la fel care cei care mă agresau. Știu că de multe ori nu reacționăm de frică, nu din indiferență. Recunosc că mi-a fost frică de țiganii ăia care își băteau fata și nu am intervenit. Uneori nu poți face mare lucru de unul singur. Dar ceva poți face. Mama mea a avut sute de momente de agresivitate față de mine când eram copil, mai mari sau mai mici. Unele dintre ele au fost în spațiul public. Fie că țipa la mine pe stradă, că mă jignea sau că mă lovea, clar era spațiu public și alți oameni vedeau. Evident că nimeni nu intervenea, ne și ignorau, dar odată o doamnă a făcut ceva, poate fără să vrea. Nu mai știu câți ani aveam, nu mai știu ce se întâmplase, dar cred că mama m-a pălmuit sau m-a tras de păr. Lângă noi era o femeie care ne-a privit preț de câteva zeci de secunde într-un mod pe care n-am putut să-l uit. Revolta din privirea ei când se uita la mama și compasiunea cu care mă privea pe mine, a avut în mine un asemenea ecou, încât am ținut-o minte ani de zile și a fost parte din decizia mea de a pleca de acasă când m-am putut întreține singură, din mediul ăla unde sufeream atâtea, m-a făcut să înțeleg că ceea ce trăiam era nedrept și să nu-mi mai asum vinovăția pentru ceea ce mi se făcea. Pentru un copil care suferă, e suficient și atât. Nu e nevoie să vă luați la ceartă cu cei care își agresează copiii în public, nu e nevoie să faceți mai mult decât vă permit dispoziția, nervii, curajul, dar puteți face măcar atât, să le spuneți clar și tare cât să țină minte copilul „Nu e normal ce faceți!”, „Nu vă mai agresați copilul!”, „E inacceptabil ceea ce faceți!” Poate că ei nu vor da nici 2 bani și vor răspunde urât, dar copilul ăla se va transforma în timp într-un om pe care l-ați ajutat cât să vă țină minte o viață.

 

 

%d blogeri au apreciat: