Un deces subit

Astăzi era forfotă și câțiva polițiști în fața clădirii unde lucrez. N-am stat să îmi pierd vremea cu tot felul de curiozități și nici măcar nu-mi păsa ce s-a întâmplat, de fapt. Cum rețelele de bârfă și discuții fără sens funcționează perfect oriunde sunt adunați ceva oameni, am aflat peste vreo 20 de minute că murise cineva. Un angajat de 28 de ani a ieșit la o țigară, a căzut în brațele unui coleg și a murit de stop cardio respirator. Cea mai ușoară moarte posibilă, să-ți stea inima. Nu chinui pe nimeni, nu zaci, nu te dezintegrezi sub ochii rudelor, nu ți se găuresc venele și nu vine moartea la tine ca sperietoarea, cu încetinitorul. Mori decent, discret, fără mare deranj. Așa vreau să mor și recunosc că de fiecare dată când aud de câte-un infarct de-ăsta elegant, simt un pic de invidie pentru că nu știu ce mă așteaptă pe mine în momentele de final. În următoarea oră, bârfoteca s-a stabilit la mine în secretariat, pe unde trecea toată lumea. Au început cu „Vai, săracul, așa tânăr, da’ ce-o fi avut, cum e viața asta…e de la stres, e de la poluare…bieții părinții lui…chiar nu l-au putut salva la resuscitare…” Cum trecea cineva, femeia de serviciu îi dădea agitată vestea, de parcă îi murise ei vreo rudă, dar de fapt ea e doar o cață bârfitoare care nu dă 2 bani pe niciun deces din lume, ci doar îi place să exagereze aiurea și să împrăștie toate can-canurile. La un moment dat, când iar luase pe cineva în primire, eu strângeam pumnii în semn de victorie și ziceam entuziastă „Avem un mort, avem un mort! Avem despre ce să discutăm!” și mă uitam cum toate fufele își dădeau ochii peste cap și se arătau foarte întristate de moartea unuia pe care nu-l văzuseră în viața lor. Mai lipsea Alexandru Popescu, să se agite și să-mi spună glume despre morți și că sunt frumoasă, dar azi lipsea din peisaj, erau doar uimiții și bocitoarele din biroul nostru. Nu suport ipocrizia. Fraților, deci dintre toate defectele umane, ipocrizia mă scârbește maxim. La fel făceau și cu „Colectivul”. Puneau pe fb poze cu lumânări, îngeri, melodii kitsch triste și toate căcaturile telenoveliste pentru moartea unor oameni pe care nu îi văzuseră în viețile lor. Pe oamenii ăia arsese carnea, fuseseră practic uciși de niște inconștienți, era revoltător, și toți mahalagiii puneau pe fb poze cu porumbei și cântece de vioară. Unii dintre cei de acolo au rămas invalizi, vai de viața lor, și nu-i mai pasă nimănui de soarta lor, mă înfioară gândul că nimeni nici n-o să facă închisoare pentru atâta moarte și atâta suferință. Dar la pus pe fb poze cu lumânări se pricepe toată lumea.

Fiecare deces care e cumva cunoscut și discutat mai mult, mă revoltă. Mi se pare atât de trist să mori în fața unei clădiri de birouri, rotița din sistem venită la program și care a cedat; să discute despre tine, cu emfază dar fără nicio dragoste, femei de serviciu mahalagioaice, paznici transpirați, golănași și tute corporatiste, moartea ta să fie bucuria aproape extatică a unor thanatofili care fac pe afectații, bucurându-se în sinea lor că s-a mai spart cumva monotonia vieții la serviciu într-o zi de iunie. Mă uit la oameni când vorbesc despre un deces recent și văd la ei ceva. Bucuria că ei încă trăiesc. Asta simt și eu, dar sunt conștientă de asta și nu neg. Îmi place să înfulec la pomeni, iubesc gustul mâncării la pomană, știind că mortul nu va mai simți plăcerea aia. Îmi place sucul de la pomană, îl beau cu nesaț pentru că mortul e sub pământ și el n-o să mai bea niciodată. Știți că se spune că la înmormântări oamenii au, instinctiv, un mare chef de sex pentru că asta vine din dorința naturală de a înlocui un decedat, ca să meargă specia mai departe? Când aud de moartea cuiva, dacă nu-i cineva cunoscut și nu-mi produce suferință (gen omul de azi), iar îmi amintesc cât iubesc să trăiesc, iar mă ia bucuria aia instinctivă că eu, spre deosebire mort, încă respir și văd cerul. Dacă nu ne-am lua după preconcepțiile lacrimogene cum că vai, ce tristețe că am mai aflat de un deces, cum făceau colegii mei azi scene triste fără bază și sens, chiar am fi conștienți de faptul că moartea cuiva ne face să simțim aproape extatic că ronțăim viața. Și eu o să mor într-o zi și pe bune dacă o să sufere prea multă lume, dar măcar eu sunt conștientă de asta. Dacă o să am șansa să mi se facă o pomană, niște oameni veseli vor înfuleca bunătăți în timp ce corpul meu va fi pulbere într-o urnă. Cam despre asta e vorba. Nu vă puneți speranțe că vai, urmele voastre adânc săpate în conștiința semenilor vor face ca lacrimi de sânge să vă ude amintirea și să dea greutate trecerii voastre prin lume. Oamenii sunt pe pomanageală și instinct de conservare iar asta cu necrologuri și coroane e vrăjeală, pentru că așa e specia umană, funcționează pe țățisme și exagerare dar dacă lăsați toate astea în urmă, rămâne doar ceva: tu și bucuria ta de a fi. M-am plimbat în seara asta pe ploaia aia torențială, mă învăluia apa din toate părțile, picăturile grele, calde, senine, minunate. Îmi curgeau șuvoaie de apă pe picioare, clară, curată, eu iubesc apa și am avut niște momente minunate azi. Despre asta e vorba, eu și exeperințele mele într-o viață care nu știu când se va termina dar e a mea, doar eu mă pot bucura de experințele mele, moartea mea va fi doar a mea, la momentul ei, fără ca măcar vreunul dintre cei care se va lamenta în stil țățeală pentru că a murit o femeie oarecare, să facă în vreun fel anume ca eu să mai contez măcar o secundă în plus. Încă de când eram mică, am o anumită particularitate pe care n-am întâlnit-o la multă lume. Uneori mă simt singură între oameni. Ei nu simt, dar eu sunt atât de departe, încât parcă îi văd într-un film. Asta mă face să fiu foarte atentă la ceea ce simt și să nu mă pierd în decor. Iar dacă în decor sunt unii de-ăștia care îi dau cu lamentarea despre diverse decese, mă bucur că stau de-o parte în felul meu, pentru că asta mă ajută întotdeauna să mă concentrez și mai tare pe sensul vieții mele. Să nu-l pierd. Pentru cine contez cel mai mult? Pentru mine. Cine poate face cu adevărat ceva pentru mine? Eu. Cine poate trăi la maxim experiențele mele bune? Eu. Ce vor face ceilalți când sufletul meu va părăsi corpul și voi pierde definitiv experiențele acestei lumi? Pomană, discuții, lamentare, ochi peste cap, în timp ce soarele va mai străluci pentru ei dar pentru mine, nu.

Nu m-a durut nici o secundă că azi a murit cineva în fața clădirii unde lucrez, nu mi-a părut rău, nu mi-a păsat. Habar n-aveam cine era, poate unul care a zis „Hai, coae, la o țigară, în pula mea”, cum aud zilnic pe acolo și mă dezgustă. Măcar a murit tânăr, n-a trăit degradarea bătrâneții, a scăpat de psd, de viața asta în care muncești ca să ții toate panaramele anteniste pe bani din impozitele tale și dacă faci așa, o balanță, nu-i chiar groaznic complet ce i s-a întâmplat. Uneori mi se spune „Ești așa de drăguță, de finuță, e ciudat că o persoană ca tine poate fi atât de cinică uneori.” Eu nu intenționez să fiu cinică, doar trag unele concluzii după ce văd prin jur diverse lucruri. Acum, na, poate sunt cinică dar e dreptul meu, doar nu pot face mai mult rău omului decât i s-a întâmplat deja, e într-un sertar la morgă și n-am ce-i face rău cu un articol. Doar mi-am dat și eu cu părerea.

 

 

%d blogeri au apreciat: