Casa mea din București

Rar s-a întâmplat să fiu într-o stare de tristețe și stupefacție ca acum. Uneori viața îți demonstrează că lucrurile pot merge într-un mod cum nu ți-ai fi putut imagina.

În curând fac 36 de ani. Stau cu chirie de la 15 ani, de când am plecat la Constanța la liceu. În București la facultate și până acum, tot chiriașă. 21 de ani din viața mea, numai prin casele altora. Să număr în câte locuri am stat până acum, din 1997 când am mers la prima gazdă, în Constanța. 21. În 21 de ani, 21 de case. Au fost locuri în care am stat o lună, locuri în care am stat 2 ani. Când povesteam prin câte am trecut mutându-mă de colo-colo, mi-au zis prietenii mei să scriu o carte. Cum am fost dată afară de o gazdă, la 18 ani, pentru că ajunsese ea la concluzia că toți tinerii vor ca pensionarii să moară și deci poate că voiam s-o omor, cum făceam duș într-o baie cu geamuri sparte și cu șobolani, în cămin la liceu. Cum a trebuit să mă mut din cămin în anul 1 de facultate pentru că stăteam în cameră cu o dependentă de cocaină care ajunsese să facă prostituția pentru droguri, cum am ajuns în 2014 la Urgență pentru că nu i-a păsat colegei de apartament că am astm alergic și alergie la pisici și și-a adus pisică, cum mi-a furat banii o altă colegă și a spus senină că nu avea bani pentru parastasul tatălui ei, cum am stat în 2009 cu o fată care a umplut casa de gândaci pentru că nu ducea gunoiul cu zilele și își lăsa mâncarea în oale până mucegăia, cum mi-a fost în 2016 în aceeași casă cu o bolnavă psihic care zicea că vine Iisus, cum am fost acuzată că am furat deși nu m-am atins de nimic din ce-i al altora, cum mi-a fost la o gazdă care pentru a face economie, nu trăgea apa nici după caca și când veneam de la servicu, în wc era un noroi care împuțise toată baia. Nu doresc nimănui ce-am trăit eu în casele străinilor. Acum, al 21-lea loc în care stau, a fost cu noroc. Casă civilizată, colege civilizate. Un miracol pentru București.

În 2005, când eram în anul I de facultate, a murit bunicul  meu matern. Eu aveam 22 de ani. După moartea lui, mama a moștenit o garsonieră în Constanța, fix în centrul orașului. El își dorise să mi-o lase mie dar a murit fără să facă testament. Mama a închiriat-o. În 2008, când am terminat facultatea, am vrut să mă stabilesc la Constanța și să stau acolo. Mama mi-a zis ca e ok și că îmi va da garsoniera. Mi-am strâns toate bagajele din București, am cărat tot cu trenul abia-abia. Odată ajunsă acolo, mama mi-a spus că n-am decât să rămân cu bunica la Mangalia, ea și-a gasit job în Constanța și va sta ea în garsonieră, iar eu să fac ce vreau. Câteva luni mi-am căutat de lucru în Mangalia, n-am găsit. M-am dus la Constanța zicându-i mamei să stau cu ea măcar până îmi găseam de lucru și apoi aș fi stat cu chirie. N-a fost de acord. În 2009, în martie, m-am întors la București, doar cu banii de chirie și de cartelă de metrou pentru o lună. Era începutul crizei și o mare presiune pe locurile de muncă. Știam că dacă nu îmi găsesc de lucru într-o lună, acasă nu mă întorceam, n-aveam decât să-mi tai venele. În 2010 mama a rămas fără loc de muncă și a închiriat iar garsoniera ca să aibă din ce trăi și a revenit la Mangalia, să stea cu bunica mea. Din 2010 am persuadat în toate felurile să vândă casa aia ca să-mi pot cumpăra ceva în București, pentru că treceam prin niște momente crunte pe unde locuiam, plus că aveam salariu mic și abia îmi ajungeau banii de chirie. Îi promiteam că o voi ajuta cu bani, nu a vrut. Din 2013 e pensionată pe caz de boală și i-au crescut veniturile. Îmi distrugeam coloana cărând bagaje și mutându-mă prin București și ea era de neînduplecat. După ani la rând de rugăminți, după ce a lăsat-o să se deterioreze până ce n-a mai putut fi nici închiriată, după ce m-am certat cu ea la telefon de sute de ori pe casa aia, a vândut-o anul ăsta în aprilie după ce o ținuse un an goală și nu mai achitase nici întreținerile. Când ea pusese garsoniera în vânzare, eu mi-am dat seama că viața mea în București, în România, a devenit imposibilă și m-am decis să plec. În mai banii au ajuns în contul meu. Ca să nu-i țin blocați, am zis să cumpăr ceva, măcar să nu mai plătesc chirie până plec. Am vizionat la garsoniere în București până ce n-am mai știut de capul meu. De două ori era să-mi iau niște țepe dar mi-am dat seama și am renunțat să cumpăr când deja se făceau actele la notar. Am trecut prin niște momente de nu mai știam unde-i stânga și unde-i dreapta. Cum e să-ți cauți casă într-un oraș pe care îl urăști și din care abia aștepți să pleci. După ce ani la rând îmi era drag și mă visam rămânând aici, dar stăteam prin casele altora. În iulie am văzut în apropiere de mall Plaza o garsonieră care mi-a plăcut. Pe 30 am cumpărat-o. Mobilată, utilată, toată în culori calde, primitoare și drăguță. Toată lumea m-a felicitat, urări de bine, veșnica lălăială amabilă. După ce am făcut actele și am mai mers pe acolo, am văzut că e un bloc strigător la cer de neîntreținut. O ghenă infectă, cu miros oribil care persistă și în bloc, și în jurul lui, gândaci care umblă peste tot pe scări, totul nerenovat și nezugrăvit din zorii cartierului Militari. Bloc din 1968 nerenovat de atunci. Când am fost să mă înscriu în cartea de imobil, după o coborâre în subsol prin niște trepte labirintice, am găsit biroul administratorei, un loc mizer, cu aer irespirabil, cu un calendar din 2015, îngălbenit, atârnat pe perete și niște afișe vechi și pline de praf iar ea, 60 ani, 200 kg, se scurgea pe un scaun vechi, vorbea și nu asulta pe nimeni pentru că ea doar spunea ce avea de spus, nu și asculta pe cineva. Când eram eu acolo, a venit o femeie zicându-i disperată că blocul e plin de gândaci și că trebuie făcut ceva. Răspunsul  fost că sunt gândaci pentru că oamenii din bloc nu-și fac curat în case. Am întrebat de reabilitarea blocului pentru că e ca vai de el. Mi-a zis ca ea nu va permite reabilitarea pentru că poate să ardă tot blocul de la polistiren și că nu va pune termopan pe scară pentru că termopanul nu-i sănătos, e mai bun lemnul ăla de când s-a construit blocul. Vorbea ca un disc stricat, privind în gol, cu ochii afundați în grăsime. Am plecat de acolo cu senzația că o să vomit. Am urât-o în momentele alea pe mama pentru că nu a putut obține o sumă mai mare și a trebuit să iau casă în așa bloc. Mi-am zis că ok, trecem de aspectele astea și urma să mă mut pe 11. Știind că mișună gândacii prin bloc, ieri am dat acolo cu tone de insecticid, am umplut casa cu insecticid. Azi am mers sa-mi fac curat ca să mă pot muta. Când am intrat în casă, mă așteptam să văd gândacii cu cracii în sus. Nimic. Mi-am zis că poate am noroc și la mine în garsonieră n-or fi gândaci. Dar surpriză, era să-mi cadă în cap un gândac ce zburda liber pe perdea. Alții erau sub chiuvetă. Am mai trecut prin asta în 2010, într-un apartament din Pantelimon unde dădeam zilnic, zilnic cu insecticid, până ne-am pus ficatul pe butuci, și ei umblau cu zecile prin toată casa, pentru că nu era făcută dezinsecția în bloc. Mi-am dat sema că n-am cum să mă mut acolo. În primul rând pentru că eu dorm pe podea de 3 ani, nu am să renunț la obiceiul ăsta și nu vreau să mă traverseze gândacii toată noaptea. Am coborât la administrație să achit fondul de rulment. Domna Ileana Osânzana era acolo. Când am intrat iar în „biroul” ei tenebros, am văzut pe jos zeci de gândaci morți. Oamenii care veneau să achite întreținerea îi storceau, îi aplatizau pe cimentul ăla spart și murdar, mă uitam pe unde călcam ca să nu iau gândacii pe sandale, m-am așezat cu silă pe o banchetă veche și mi se părea că urcă gândaci pe mine. A venit și rândul meu, am întrebat-o ce-i cu atâția gândaci morți pe jos, mi-a zis că a dat ea cu soluții (nu putuse măcar să dea și cu mătura un pic, știind câți oameni vor veni să calce peste gândacii ăia). Și am zis: „Dar acei oameni care sunt specializați cu dezinsecția, când vin în blocul ăsta, de câte ori pe an?” Mi-a răspuns: „Niciodată. Eu nu chem dezinsecția pentru că ăia vin cu soluții de 200 lei și îmi cer 1000 de lei. Așa, cumpăr eu niște soluții, dau pe aici, dau pe la ghenă și gata, vă pun câte un leu la întreținere. Dacă mai sunt gândaci, sunt pentru că nu-și face lumea curat în casă.” Am plecat de acolo făcând slalom printre micile insecte moarte, cu piciorușele lor firave strânse mănunchi. Mi-am dat seama că nu am cum să stau în blocul ăla, că trebuie să vând sau să închiriez. Chiar mi se spusese că mai mult de jumate din bloc e închiriat, fiind bloc de garsoniere. Mi-am anunțat proprietara de aici că nu mă mai mut, mi-am anulat programarea la firma de transport bagaje, le-am zis acasă colegelor de apartament că nu mă mai mut.  Cu 2 zile înainte să închei 21 de ani de stat cu chirie.

București. Blestematul ăsta de oraș. Orașul din care, la fel ca-n mare parte din țară, a plecat ce-a fost bun  și s-au naturalizat toate ciurucurile de oameni. Oraș cu oameni care te înjură la stopuri și cu blocuri în care te călăresc gândacii. Oraș în care oamenii preferă să aibă ghenă la bloc, deși asta îi umple de putoare și gândaci sau șoareci, ca să nu depună cumva imensul efort de a merge până la pubelă. Să mergi până la pubelă e un consum imens de energie, e o suferință cruntă. La Mangalia, familia mea stă într-un bloc de la marginea orașului. Când ne-am mutat acolo, în 2004, pe un bloc alăturat scria „Cartierul de ghetou”. E o zonă prost cotată, dar blocurile sunt impecabile, față de ce am găsit eu aici, acolo oamenii mențin totul curat. Nu încetează să mă uimească Bucureștiul, prin toată decăderea din care nu se oprește. E incredibil că un oraș ca ăsta e capitală, țara asta zici că-i blestemată. Orașul ăsta nu merită reabilitare, nu merită consolidare, nu merită cosmetizare, merită un cutremur măcar ca-n ’77, să se termine cu toate infecțiile de clădiri pe care nimeni nu le îngrijește, în care fac legea administratori ca jigodia asta a mea sau gospodine care aruncă gunoi pe geam și tampoane în wc. Ziua asta mi-a pus capac complet, nici să plâng nu-mi mai venea. Din octombrie până acum am schimbat  5 locuri de muncă, a fost un efort înfiorător, am avut de-a face cu niște oameni sub orice critică, cu mafioți, cu hoți (hoți, pur și simplu, cu evaziune fiscală de un milion de euro), cu tot ceea ce poate însemna degradarea la care au ajuns angajatorii în București, iar mă angajam, iar demisionam, abia am găsit ceva decent. Zilele astea am umblat numai cu acte, după 4 luni de căutat case și după niște mizerii de nedescris pe care ni le-au făcut băncile la tranzacție (mod de lucru ca la București, incompetență și tupeu). Aș vrea să pot explica ce simt dar de fapt nu simt nimic. Nici măcar nu-mi dau seama cu adevărat că am luat o casă în care nu mă pot muta, după ce am făcut și contract de instalare la net. Așa îmi trebuie dacă am rămas în București. Nu există alegere greșită pentru care să nu plătești. E trecut de 1 noaptea și simțeam că n-aș fi putut adormi dacă n-aș fi scris toate astea.

 

 

 

Un gând despre „Casa mea din București

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: