Tudor

Nu obișnuiesc să dau nume reale în articolele mele dar Tudor este un nume care-mi place foarte mult și astăzi voi scrie despre un bărbat numit Tudor.

L-am cunoscut în 2016 la un curs de teatru. Era octombrie, eu doar ce făcusem 34 de ani, el cred că avea vreo 36. Îmi amintesc că la prima ședință de curs, când a venit, și-a dat seama că uitase că trebuie să-și ia încălțăminte de schimb pentru interior și s-a dus până acasă, chiar dacă asta a însemnat să piardă începutul cursului, dar nu a vrut să intre cu pantofii de pe stradă. Eu lucram acolo și am ținut minte asta pentru că Tudor a fost o excepție. Nimeni nu a mai făcut asta, ba chiar unii intrau cu încălțămintea de pe stradă fără nicio jenă, deși știau că nu aveau voie. Guess what, Tudor e sibian stabilit în București. Odată cu el am început și eu cursul și când ne-am prezentat fiecare, am reținut că e artist plastic. Vreo 4 luni, cât am fost colegi, el a fost partenerul meu de încredere la curs. Cult, inteligent, spontan, curajos, știam că dacă intru în scenă cu el, construim ceva bun. Fără să fi stabilit ceva dinainte, când făceam noi doi o scenă, eram cuplu. Eu intram în rol de rea, isterică sau plângăcioasă și el era partenerul cel blând și calm cu „Lasă, dragă, hai, dragă…”, ne dădem tot felul de replici de care se amuzau colegii, el mă consola și mereu ne îmbrățișam, se termina totul cu bine. Recunosc, așteptam să vină joia ca să am comunicarea aia fantastică și îmbrățișările cu Tudor. Când își trecea brațele în jurul meu și mă sprijinea pe pieptul lui, simțea exact câtă presiune să pună pe corpul meu cât să nu fie o atingere leșinată, dar nici să mă bruscheze sau să mă lovească. Eu capăt foarte greu încredere într-un om cât să-l las să mă atingă în voie dar în el ajunsesem să am toată încrederea să mă ia în brațe, să mă ridice, să dansăm, chiar și dacă simulam lupta în vreo scenă, știam că va fi sigur și că în fiecare secundă atingerile lui vor fi perfecte. Era extraordinar cum funcționam neurologic reciproc și stimulii trimiși de creier ajungeau la corp exact cât să avem fizic interacțiunea potrivită. Ne-am plăcut reciproc foarte tare, în prima lună de curs am flirtat destul de serios și colegii credeau că vom avea o relație. Tudor e pe tiparul bărbatului care-mi place. Brunet, suplu, cu ochi căprui expresivi, cu barbă deasă tunsă scurt dar niciodată ras. Nu suport să văd țesut adipos pe bărbați iar el e slab, cu fibra musculară vizibilă pe oase, e un bărbat foarte testosteronizat și, la fel cum femeile foarte estrogenizate sunt atrăgătoare pentru că…hormoni, așa e și cu bărbații. Până la urmă n-a fost nicio relație pentru că, fără să ne spunem ceva, am înțeles cumva amândoi că avem așteptări diferite de la o relație. Eu îmi doresc siguranță, stabilitate, fidelitate iar el încă era la vârsta și în starea fizică ce-i permiteau să aibă aventuri și n-avea rost să ne încurcăm reciproc. Plus că el bea alcool și fuma iar eu nu vreau să am de-a face cu bărbați care nu-și respectă sănătatea. Mi-a plăcut că am înțeles asta fără să comunicăm verbal. Pur și simplu, după pasiunea ivită brusc, am început să ne îndepărtăm unul de altul, deși făceam în continuare la curs niște scene la fel de echilibrate și de reușite. De prin martie 2017 nu mai știu nimic de el.

De ce îmi amintesc cu mare drag de Tudor? Nu doar pentru că e un bărbat atrăgător, ci pentru că are bunul simț să trăiască așa cum dorește și să fie sincer cu el și cu ceilalți. Deși avea 36 de ani, nu era căsătorit pentru că știa că vrea și că poate avea relații pasagere cu diverse femei. Nu se temuse că mor rudele de grija lui că nu-i în rândul lumii și că n-are nevastă și copii. De ce să faci viața grea unei femei când poți face viața frumoasă pentru 10 femei la rând, asumându-ți asta cu naturalețe și decență? Îmi amintesc că, deși părea un tip foarte îndrăzneț și rebel, era de un mare bun simț. Ne-a povestit odată o fază care mie mi s-a părut de neprețuit, în  contrast cu ce întâlnesc în București de obicei. El stătea la Universitate și nu știu cum venise vorba de nesimțirea unora care lasă mizerie, care nu respectă nicio regulă și ne-a povestit cu accentul lui adorabil cum într-o zi a văzut pe scară niște pungi de gunoi la ușa unor vecini. A sunat și i-a întrebat ce-i cu gunoiul ăla. Ei au zis că îl lasă acolo pentru că îl ia femeia de serviciu. Le-a spus să nu-l mai lase la ușă și să-l ducă la pubelă pentru că nu e treaba femeii de serviciu să le ducă lor gunoiul. Peste vreo 2 zile, iar gunoi la ușa vecinilor. A luat punga de gunoi, a sunat la ușă și când a deschis vecinul,  i-a aruncat punga de gunoi în casă și i-a zis „Vouă chiar nu vă e rușine? Cum puteți să trăiți așa, măi, nesimțiților?” S-au certat și se pare că n-a mai apărut gunoi pe scară. Destul de greu de înțeles ce caută un sibian în București dar îmi pare bine că l-am cunoscut. De ce am scris azi despre el? Pentru că l-am visat noaptea trecută, deși nu ne-am mai văzut de un an și ceva. A fost un vis ciudat și amuzant. Eram într-o catedrală, singură, în semiîntuneric. Amintindu-mi, părea a fi Santa Maria del Fiore din Florența. Stăteam într-una dintre bănci. În față, în locul unde ar fi trebuit să fie treptele și altarul, era o masă luminată mai bine decât restul catedralei. La masă erau câțiva oameni printre care și Tudor. Atmosfera la ei era mai degrabă de restaurant, păreau din altă scenă. El era cu spatele la mine dar s-a întors și m-a privit. Ne uitam unul la altul și mă gândeam ce mult îmi place de el, ce bine îmi pare că-l revăd dar știam că eu nu mă voi ridica din bancă și nici el de la masă ca să ne putem întâlni. Brusc am simțit o prezență lângă mine. În stânga mea, în picioare, era Ed Sheeran, unul dintre cântăreții care-mi sunt tare antipatici. Ținea ochii închiși, era foarte trist și aproape că plângea pentru că era îndrăgostit de mine dar știa că eu nu-l plac și n-o să vreau să ies niciodată cu el. Mi-am zis că e ultra penibil și mai bine ar pleca și m-am uitat iar spre Tudor. El ne privea cu regret și mi-am dat seama că și el mă place dar credea că o să-l accept pe Sheeran pentru că e celebru. Mi-am zis „Ce situație aiurea…Îl plac pe Tudor dar n-am cum să i-o spun, nu-l plac pe Ed dar Tudor nu știe. N-o să-l accept pe Ed dar n-o să fiu nici cu Tudor care nu va avea curajul să vină la mine pentru că nu bănuiește că aș vrea să ies cu el, nu cu penibilul ăsta, și o să rămân tot singură.” M-am trezit. Mi-am amintit visul de parcă l-aș fi revăzut cu adevărat pe Tudor. Mi-am amintit de modul extraordinar în care mă atingea și mă îmbrățișa de parcă ar fi înțeles cum erau alcătuite și cum funcționau toate moleculele corpului meu. Toată ziua nu mi l-am putut scoate din minte. L-am căutat pe fb să văd ce mai face. La fel, tot cu viața lui de artist. M-am gândit să-i dau un mesaj, dar mi-am dat seama că nu avea sens. Nici măcar nu aveam de ce să-l întreb ce mai face. Mi s-a întâmplat să revăd oameni cu care aveam amintiri prețioase și a fost dezamăgitor pentru că pe măsură ce timpul trece, nimic nu rămâne la fel. Nu ne putem întoarce cu nimeni în punctul de unde am rămas cu niște amintiri frumoase așa cum am lipi un film rupt.

 

 

 

%d blogeri au apreciat: