Un om calm

Poate că unii dintre voi ați văzut acea știre despre ieșeanul cântăreț la biserică ce i-a dat foc soției și a lăsat-o să moară. Că se întâmplă asemenea lucruri nu-i o noutate, dar nu-i o noutate nici genul de reacție pe care au avut-o consătenii. Au spus că era un om calm, din partea căruia nimeni nu s-ar fi așteptat la așa ceva. Asta m-a dus cu gândul la un alt om calm pe care l-am cunoscut în copilărie.

În blocul de peste drum de mine stăteau niște prieteni de familie iar fata lor, Andra, era cu vreo 3 ani  mai mică decât mine. Pentru că la scara ei erau mai mulți copii, mergeam uneori acolo. Cred că eu aveam vreo 11 ani și mai mult săteam de vorbă sau ne jucam volei, fotbal sau diverse alte sporturi pe terenul viran dintre blocuri. Eram vreo 10 copii de diverse vârste. Printre ei și un băiat și o fată de vreo 7, 8 ani, Bogdan și Maria, frate și soră, slăbuți, timizi, mereu foarte timorați, care erau destul de dificili și retrași. La jocuri reacționau destul de greu și niciodată nu-și exprimau vreo părere. Locuiau cu părinții și cu sora lor mai mare, o fată de 17 ani, Raluca, venită din prima căsătorie a mamei lor. Mama lor era tot ca ei, micuță, slăbuță, mereu tare stresată și încruntată, vorbea repede și era nervoasă pe toată lumea. Raluca era tare frumoasă, înaltă, simpatică, ea stătea mai mult cu fete de vârsta ei. Când voiam să-i scoatem la joacă, mergeam și sunam la ei la ușă. Deschidea de obicei tatăl lor, nu mai știu cum îl chema dar să-i zicem Stoian. Îl văd ca acum în ușă, înalt, cu un trening grena un pic lălâu, un bărbat slab, grizonant, impunător, foarte calm, ne spunea rar că vor veni copiii la joacă apoi ne salutam politicos, el închidea ușa și plecam. Când îl întâlneam pe stradă, îl salutam, el răspundea tot calm, îl consideram un domn respectabil și, pe vremea mea, copiii respectau adulții până aproape de venerație. Ceea ce mă uimea și, la mintea mea de copil, mă enerva la cei doi frați, era că mereu arătau ciudat, eu ziceam că erau urâți și asta din cauză că mereu aveau pe ei tot felul de lovituri, urme, zgârieturi, pete roșii la colțurile gurii și îi ziceam Andrei că sunt niște neîngrijiți de arată așa. Andra m-a dus odată în spatele unei mașini din parcare și mi-a zis încet: „Îți zic ceva dar să nu mai zici la nimeni, de ce sunt așa Maria și Bogdan, știu de la ei. Tatăl lor are la țară o casă părăsită. Uneori îi urcă pe amândoi în mașină, îi duce acolo, se încuie cu ei, își pregătește tot felul de bețe, joarde, bâte, și îi bate pe amândoi până să satură, pentru că nu îi aude nimeni cum țipă, și după aia îi aduce înapoi. Mama lor cică știe da’ nu zice nimic. De-aia sunt așa, cu zgârieturile alea și niciodată nu știu când o să-i ia  să-i ducă iar acolo.” Eu nu am zis nimănui dar i-am compătimit foarte tare pe Maria și Bogdan și căutam să mă port cât mai frumos cu ei. Mi se făcuse frică de tatăl lor și îl evitam, dar îl revedeam destul de des și ne întreba, calm și blând, ce mai facem. După ceva timp, să fi trecut vreun an de la momentul ăla, timp în care eu nu mai mersesem prea des la blocul lor, într-o sâmbătă după amiază s-a răspândit prin vecini o veste oribilă. Se făcuse la casa tineretului, care era chiar lângă blocul nostru, un spectacol cu concurs de miss. Raluca, sora celor 2 copii maltratați, se înscrisese și ea. În acea seară, înainte să plece, domnul Stoian i-a spus că nu-i place rochia ei și că nu-i va permite să plece așa la concursul de miss. Ea i-a spus că va pleca așa pentru că și-a făcut rochia special pentru acea seară. Domnul Stoian a luat o sticlă de benzină, a turnat-o pe Raluca și i-a dat foc. Ea a ieșit singură din casă strigând, au sărit vecinii și au dus-o la spital iar peste 6 zile a murit. Toată Mangalia a fost în stare de șoc. Se zvonea că atunci când domnul Stoian a fost arestat, a spus „Nu știu ce mi-a venit, eu nu am băut niciodată nici măcar un pahar cu vin.” și evident că vocea cunoscuților a venit, la fel ca-n cazul dascălului ieșean, cu: „Era un om atât de calm, nimeni nu s-a fi gândit că ar fi putut face asta.” Acum, scriind, mi-am dat seama că  am cunoscut un criminal psihopat, am sunat la ușa lui, am vorbit cu el.

De ce  am scris asta? Pentru că vreau să atrag atenția asupra faptului că judecăm foarte, foarte mult după aparențe. Toată lumea ar fi băgat poate mâna în foc pentru domnul Stoian doar pentru comportamentul și ținuta lui decente de om așezat, la casa lui. S-a dovedit a fi un abuzator sadic și un criminal. Mi s-a întâmplat în decursul timpului să cunosc oameni de-o decență soră cu smerenia, oameni cu care ți-ai fi împărțit casa și banii văzând cum se poartă, și despre care am descoperit apoi că erau de-o nemernicie bolnavă. Și, în contrabalans, oameni care prin vestimentație, atitudine sau limbaj, păreau neserioși sau periculoși dar care mi-au dovedit că erau niște persoane deosebite. E foarte, foarte aiurea că avem, nu știu cum, setată mintea pe anumite tipare de oameni alături de care părem a fi în siguranță și alte tipare de semeni potențial periculoși doar pentru cum vorbesc sau cum se îmbracă, niște lucruri complet nesemnificative. Eu, de exemplu, am un limbaj destul de colorat. Când mă enervez, zici că a venit taifunul, ai impresia că o să tai oameni, dar cel mai rău lucru pe care-l pot face e să arunc cu obiecte sau să înjur. Sunt genul ăla de om care adună melcii de pe trotuar și îi pune în iarbă ca să nu-i calce lumea și care se roagă pentru cei care i-au făcut un rău. Doar că unii mă consideră foarte a dracului și rea pentru că mă enervez ușor și înjur. Pe domnul Stoian, incendiatorul Ralucăi, nu l-am văzut nervos. Nu zic acum că-i musai ca psihopatul criminal să fie monument zen ambulant dar ideea e să nu mai judecăm după aparențe. Pentru mine, un exemplu foarte clar că judec după aparențe a fost a-l întâlni pe psihologul cu care am deja aproape 3 ani de consiliere. Mi-a fost recomandat, m-am programat, apoi l-am căutat pe fb să văd cum arată, părea destul de fioros și când l-am și cunoscut, am zis „Ăsta mă bate. Înainte să fie psiholog cred că a fost mardeiaș de colțul blocului. Zici că-i venit din ringul de box.” Mă prelingeam spre fotoliu când intram la primele ședințe de consiliere, să fiu cât mai departe de raza lui de acțiune. M-am convins între timp că, deși are filon de bădăran și niște faze de bădăran autentic, e un om de-o sensibilitate, cu un altruism și un suflet cum nu știu la câți mai întâlnești, nu are timp și resurse să ajute pe cât de mult ar vrea. Dar când îl vezi cum arată și cum se poartă, zici „Clar, aici iese cu bătaie.” Când mi-am făcut cont pe un site de dating, dacă m-ar fi abordat un bărbat cu figura lui, i-aș fi dat block direct și poate aș fi ratat șansa să cunosc un om deosebit. Pe unii nu-i ajută nici fața, nici atitudinea, dar uneori descoperi că astea sunt detalii care nu spun mai nimic despre conținut. E o mare prostie să judeci după diverse tipare create și menținute fără sens. Eu întotdeauna am fost foarte feminină, încă de când eram copil. Port rochii de mătase, culori pastel, îmi schimb bijuteriile și accesoriile în funcție de ținută, simt că plutesc și îmi face plăcere să trăiesc în feminitatea pe care o eman. Unii însă asociază feminitatea cu prostia sau cu superficialitatea. O grămadă de indivizi m-au privit sau m-au tratat ca pe o proastă doar pentru că sunt femeie, mai sunt și mignonă, blondă și în cea mai mare parte a timpului sunt un om la locul lui și s-au gândit ei „Clar, e o idioată.” Nu știi nimic despre mine dar ești sigur că n-am nimic în cap sau că mă poți folosi doar pentru că sunt femeie, sunt blondă și mai ai tu niște indicii din filme și reviste care îți spun clar că locul meu e undeva la coada societății. Eram odată în metrou. În fața mea, două individe gen videochat, se uita lumea la ele ca la urs. Botox, vulgaritate, tone de machiaj, ziceai că erau la show erotic. Oprește metroul la Dristor în cap de linie, coboară toată lumea, mulți oameni. Pe peron se zbătea o bătrână care abia căra o valiză, ziceai că avea pietre de moară acolo, târa valiza aia. O vedea lumea dar toți treceau pe lângă ea. Îi zice o videochatistă celeilalte „Fată, da’ pă femeia asta n-o ajută nimeni? Ce oameni, hai, fată, s-o ajutăm.” I-au cerut voie și au început să care de valiză amândouă. Recunosc că nu m-aș fi așteptat de la așa persoane să ajute pe cineva. Pentru că mă gândisem că sunt parașute, panarame, etc, toate etichetele pe care le aveau în mintea cuiva niște apariții de genul lor. La final, mai am în minte un singur lucru referitor la aparențe. Dacă vezi un om care nu-ți inspiră încredere pentru că pare periculos, bătăuș, recalcitrant, îl eviți pentru că te iei după niște semnale. Dar cel mai rău e când acorzi încredere unui om aflat în tiparul eleganței, bunei cuviințe și gentileții dar te pomenești apoi față în față cu un monstru și e prea târziu. Din păcate asta mi s-a întâmplat și mie dar sunt niște amintiri prea urâte ca să le pot povesti aici. Nu vă învățați copiii să acorde încredere domnului politicos, îmbrăcat în costum, doar pentru că e în costum, e calm și vorbește frumos. S-ar putea ca după un timp să regretați asta.

 

 

 

 

 

Un gând despre „Un om calm

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: