Iluzia posesiei

Sunt pe punctul de a vinde garsoniera pe care am cumpărat-o pe 30 iulie. N-am stat nici o zi în ea și nu pot descrie prin ce am trecut pentru casa asta. 8 ani m-am certat cu mama, am plâns, am implorat, am țipat, am persuadat, am simțit că mor zicându-i să vândă garsoniera ei din Constanța ca să iau ceva în București, să nu mai fiu chiriașă. Visam la ziua în care mi-aș fi cumpărat o casă, bănuiam că-n momentul în care voi fi semnat actele ar fi fost o bucurie și o împlinire de nedescris pentru mine. Ani la rând am visat la momentul ăla. A fost pe 30 iulie. În mare grabă, la un notar din Militari, într-o zi foarte călduroasă în care simțeam că pic de stres și de oboseală. Nu-mi venea nici să zâmbesc, după două zile de certuri cu Banca Transilvania care îmi rătăcise o parte din bani și după o ceartă cu o Dăncilă matusalemică de la CEC, din cauza căreia nu puteam face actele de transfer, chiar la tranzacție, pentru că ea nu știa ce trebuie să facă. Da, fix cu cele mai idioate bănci am avut de lucru. Nu a fost o zi de mare fericire, a fost o zi în care abia m-am prelins. Toată lumea mă felicita și eu mă simțeam ca atunci când ai trecut de o săptămână de gripă cu frisoane și febră 40. Deja mă pregăteam să mă mut acolo, după ani de stat cu chirie. Apoi a venit momentul în care am aflat că blocul ăla e atât de plin cu gândaci, încât se trezesc oamenii cu ei pe față și că administratora e o împuțită hoață, apoi a venit momentul în care am aflat că e o fisură într-o conductă la baie, în două săptămâni deja îmi era groază să merg acolo. Casa e o frumusețe, e mobilată și utilată perfect dar e un loc în care simt că nu pot sta nici 5 minute. Nu mi s-a mai întâmplat vreodată să mă simt respinsă în așa hal de energia unui loc. După ce am cumpărat-o, mă trezeam noaptea cu gândul că trebuie s-o declar la impozit în 2 săptămâni, că trebuie să merg la Enel să schimb contractul, că trebuie să merg să mă înscriu în cartea de imobil și să-mi schimb buletinul, îmi imaginam ghișeele cu funcționari, cozile,  și mă lua groaza. Un val de neliniște a venit peste mine odată cu tot brațul ăla de hârtii cu care am venit de la notar într-o zi pe care o așteptasem ani la rând. A avea o casă nu e nici pe departe așa cum m-aș fi așteptat. Simt că nu am absolut nimic. De fapt am niște griji în plus. Când aveam banii în cont, nu simțeam nicio bucurie, nu simțeam că aveam ceva. Peste noapte se putea devaloriza euro și rămâneam cu bani de o cafea. Am o garsonieră. Peste 5 minute poate veni un cutremur și să mai fie din blocul ăla doar un morman de moloz. Oricum, el se va degrada, e deja vechi și într-o zi nu va mai fi nimic din el, la fel cum nu  mai e nimic din ce a fost construit înaintea lui. Ceea ce trăiesc de o lună încoace e una dintre marile experiențe ale vieții mele. Înțeleg cât de iluzorie e posesia. Cum absolut tot ceea ce e materie e într-un continuu proces de transformare și degradare, cum nimic nu ne aparține de fapt, ci toate aparțin pământului, pentru că de la el provine tot ce-i material. Într-o zi blocul ăla va cădea, piatra, nisipul, varul, metalul și tot ce-l mai alcătuiește se vor întoarce în pământ, la fel cum se va întoarce și cenușa care va rămâne din mine după moarte. Nu știu cum gândesc alții dar pentru mine, a avea ceva, e o experiență cu impact 0, comparativ cu a trăi ceva. Toate orele din ziua în care mi-am luat casa, însumează bucurie mai puțină decât într-un minut când m-am plimbat prin Florența sau când eram copil și mergeam la artificii la Ziua Marinei. Am înțeles că eu nu sunt omul lui „a avea”, ci sunt omul lui „a simți”.

Poate că toată aversiunea pe care o am pe casa aia o fi și din cauza gândăcăriei și a faptului că am crezut că va fi altfel casa mea, nu într-un bloc de săraci, cu ghenă împuțită. Întotdeauna am fost pe principiul „totul sau nimic” și de-aia nici nu m-am măritat, pentru că decât să fiu soție în Pantelimon, mai bine femeie singură la Dristor. Nu sunt genul de femeie care se vede născând în maternități de stat sau făcând zacuști la scara blocului cu soacra, dar măcar am știut din start ce vreau. Una dintre devizele mele este „Ori suntem cei mai buni indiferent unde ne ducem, ori stăm dracului acasă”. De fapt, acum mi-am dat seama că detest atât de tare casa aia pentru că mi-a demonstrat că toți anii mei de luptă pentru a avea o casă, au avut finalul într-o garsonieră confort 2 dintr-un bloc de săraci din Militari, plin cu chiriași, gândaci și pensionari dubioși. Culmea e că o chirie într-o garsonieră ca a mea e 850 lei. Am vrut s-o dau la închiriat cu 850 lei și a fost buluc, unul a vrut-o chiar în ziua aia. Bucureștiul e un oraș în care lumea nu încetează să mă uimească. În București se adună masochiștii ca muștele pe panglica aia cu lipici pe care o atârna bunica la bec. Măcar m-am lămurit cum e să ai o casă, am înțeles că una e imaginația și alta e realitatea. Îmi amintesc când îi spuneam psihologului cât îmi pare de rău că nu am copii și mi-a spus că nici măcar nu știu cum e să ai copii, că puteam descoperi că maternitatea nu este așa cum mi-am imaginat și că n-ai de ce să regreți ceva ce nu știi cum e. Azi am văzut un copil urlând ca din gură de șarpe și ținând în stație un metrou plin de lume, la 7 seara, pentru că îi picase un pantof pe șină când urcase în tren. Era ceva de film horror, maică-sa trăgea de el cu o mână și în cealaltă mână avea trotineta lui, el era proțăpit cu un picior pe peron și cu unul în tren și urla ca un posedat, toată lumea se uita, și mă gândeam „Doamne, ce-o fi fost în capul meu să vreau atât să am copii? Uite câte căcaturi te fac să suporți, de la nopțile în care te trezesc că vor o țâță în gură sau că trebuie să le da pastile și până la circuri de-astea în public (iar copiii din generațiile astea zici că-s isteria în persoană) și când ai îmbătrânit și ai nevoie de el, nu mai vine pe la tine pentru că s-a pus cu pizda pe el una care nu te agreeaza și el ascultă de ea.” La urma urmei și să ai un copil nu înseamnă să ai ceva. Copilul nu-ți aparține, doar vine în lume prin tine. Recunosc, întotdeauna am fost pasionată de acest subiect al posesiei sau al apartenenței pentru că la câteva luni de la naștere l-am pierdut pe tata, apoi am pierdut-o parțial pe mama din cauza bolii ei, lucrurile la care țineam se degradau, oameni pe care i-am iubit au murit, odată m-am pomenit fără portofel după ce am coborât din autobuz, jucăriile mele din copilărie au ajuns la gunoi, eu însămi nu voi putea stopa momentul în care voi muri și-mi voi pierde corpul. Tot ce-i material e nisip care ne curge printre degete. Dacă cineva m-ar întreba acum ce momente fericite îmi amintesc, niciunul nu e legat de vreun cadou, de vreo rochie, vreo bijuterie sau de ceva material. Îmi amintesc doar stări. Sunt fericită când îmi pun pătura de picnic în parc, mă întind  și mă uit la cer sau la iarba de lîngă mine. E gratis. Revin la ceea ce am mai scris odată. Nimeni nu o să mă amenințe ca să-mi fure amintirile minunate pe care le am, dar pot afla că niște hoți mi-au spart în noaptea asta garsoniera și au furat tot. Ceea ce e material e într-un continuu circuit prin lume și poate fi subiect pentru invidie, hoție, amenințări. Iar eu vreau să trăiesc liniștită și să mor liniștită. Gândiți-vă că omul, la începuturile speciei, nu avea nici chiloți, nici lingură sau pieptene. Avea doar pământul de sub picioare și cerul de deasupra lui. Dar anii au trecut și a avut grijă să-și complice viața. Suntem ființa cea mai înconjurată și înzorzonată cu lucruri de pe toată planeta asta. Nu îmi pare rău de experiența pe care o am cu casa, pentru că mă face să înțeleg multe lucruri. Înțeleg cât contează experiențele și cât de puțin posesia. Poate că alții nu sunt așa și sunt fericiți cu vile, cu mașini, cu bogății. Doar că nu încetez să fiu uimită între cum a fost imaginația că mă voi simți având o casă și cum e realitatea.

 

 

%d blogeri au apreciat: