Nori

Întotdeauna mi-au plăcut norii. Când zic „nor”, văd un cumulus grăsuț, pufos, plutind ușor pe un cer senin. Îmi place să mă uit la cer, la nori, mă fascinează faptul că mai sus de noi e Universul, pornește de deasupra capetelor noastre. Când merg acasă, la plajă, stau întinsă pe nisip când se înserează și mă uit la cer. Când mergeam la țară și ne plimbam pe dealuri, ne întindeam pe iarbă și priveam cerul. Fiind crescută într-un oraș mic, cu blocuri preponderent de 4 etaje, am crescut cu mult cer. Sunt, așadar, familiarizată cu norii, indiferent de tipul lor. Nu scriu articolul ăsta doar ca să depăn amintiri, ci pentru că am observat ceva. În 2018 norii arată altfel decât am fost obișnuită cu ei timp de 35 de ani. În primul rând, uneori sunt foarte joși. Anul ăsta a fost pentru prima oară când aveam senzația că-mi vor cădea norii în cap. Mă plimbam zilele trecute pe la prânz, în pauza de masă, și deasupra pluteau niște nori ca niște bucăți de vată de zahăr, pufoși, semitransparenți și atât de joși încât parcă stăteau să cadă pe noi. În al doliea rând, uneori sunt foarte multe feluri de nori stratificați. Deasupra norilor pufoși care stau să-ți cadă în cap, e un alt strat  cu nori gri, supărați, cu nuanțe metalice, amenințători. Deasupra celor gri sunt alții prelungi, ca niște fuioare întinse pe cer. Sunt nori peste nori peste nori, de diverse tipuri. În al treilea rând, formele lor. Nu am mai văzut vreodată nori cu așa forme. Unii sunt sferici ca niște mărgele uriașe, alții sunt în niște forme parcă modelate, sunt spectaculoși. Pentru un om ca mine, pasionat de cer și de nori, apariția acestor noutăți este ceva minunat. Mă întreb dacă n-or fi totuși noutăți ci doar mi-au scăpat mie timp de ani de zile sau dacă chiar s-a întâmplat ceva cu circulația aerului și a vaporilor de apă deasupra României și suntem cadorisiți cu niște nori deosebiți. Probabil că e vreo modificare a curenților de aer, a atmosferei. Urmăresc pe fb pagina unei doamne care face frecvent poze în Mangalia. În vara asta, fotografiile făcute pe plajă sunt cu niște nori care arată exact ca cei din insulele alea minunate de prin Oceania. Parcă nu mai era Mangalia mea, ci Polinezia. De vis. Recunosc că sunt foarte curioasă care-i cauza apariției acestor nori deosebiți și ce se va mai întâmpla, cu ce vom mai fi surprinși. Chiar dacă nu voi afla, măcar mă bucur de ei, îi privesc și mi-ar plăcea să coboare atât de mult încât să-i pot atinge. Trăim pe o planetă minunată. Fiind obișnuită din copilărie cu natura, crescută la mare și mergând  în vacanțe la țară, am rămas profund atașată de pământ, de cer, mi-e dor să merg desculță pe nisip, să mă întind pe flori de mușețel, să văd noaptea stelele, nimic nu-i mai frumos decât să fii cu natura.

 

 

%d blogeri au apreciat: