O zi de 8 octombrie

Ieri am împlinit 36 de ani. Când aveam 29 de ani și simțeam cum mă apropii de 30, mă gândeam că se va încheia tot ce-a fost mai bun și mai frumos în viața mea. Nu-mi puteam imagina ceva mai bun decât copilărie, adolescență și o vârstă care începe cu 2. Dacă m-aș fi putut teleporta în ziua de azi, e prea puțin spus că aș fi fost uimită. Nu e vorba doar de fericire, e vorba de multe stări care se completează atât de bine, încât cred că sunt la starea de maxim bine al vieții mele. Azi a fost ziua în care am simțit, fără să fi vrut, cum toate fragmentele vieții mele, bune și rele, se adună și formează un puzzle perfect sudat, cum și cea mai mică bucurie dar și cea mai mică tristețe au contat pentru omul foarte fericit și foarte împlinit pe care l-am regăsit azi în mine. Pur și simplu unele momente sunt extraordinare. Dacă m-ar fi întrebat cineva azi ce-mi lipsește, mi-aș fi dat seama că nimic. M-am simțit deasupra a tot. Fiecare moment, de la a bea apă, a mă pieptăna, a plăti la cumpărături, până la a inspira aerul plăcut de octombrie, a fost o experiență  extatică. Mă gândeam spre seară că e un moment perfect de murit, dacă ne-am gândi la vorba că e bine să mori fericit. Citeam într-o carte a lui Mishima că fiecare om are în viață un moment în care este ca pe un vârf de munte. Știi când ai ajuns pe vârf, simți forța și bucuria și știi, în același timp, că vei începe să cobori. Dacă m-ați întreba de ce mă simt așa, nu v-aș putea spune exact, nici măcar nu am depus vreun efort să am starea asta, din contră, am trecut peste unul dintre cei mai grei ani ai vieții. Dacă pe 7 octombrie 2017 aș fi văzut ce va fi în anul viitor, cred că aș fi reacționat ca un copil la filme horror. Mă întrebam azi oare ce s-a schimbat, pentru că n-am descoperit o mină de aur, n-am primit secretul tinereții sau al vieții veșnice. Mi-am dat seama că unul dintre principalele ingrediente ale stării mele de bine a fost că am depus, în timp, toate eforturile, practic mi-am dresat mintea să nu mă mai gândesc la viitor. Să te gândești la viitor înseamnă să-ți supraîncarci mintea cu responsabilități. Mi-am amintit des acele vorbe ale lui Iisus „Oare nu e suficient că ziua de azi își are grijile ei? La ce e bună și grija zilei de mâine?” Chiar dacă pare ceva neînsemnat sau ușor, dacă e practicat, te eliberează enorm. Mi-am spus des că nu știu, chiar nu știu dacă voi mai apuca ziua de mâine, și asta a făcut să acord atenție doar detaliilor frumoase ale fiecărei zile. Pățeam mizerii, ca tot omul, doar dacă stau să mă gândesc un pic, am schimbat de câteva ori jobul într-un an și am cumpărat, apoi am vândut, o garsonieră în care nu am putut locui, a fost profund dezamăgitor și foarte stresant, dar am avut constant gândul „Poate mâine mor. Cerul albastru pe care-l văd, aerul pe care-l respir, bucuria de a trăi, de a vedea, de a auzi, sunt peste orice tristețe. Casele se dărâmă, locurile de muncă se duc, obiectele se distrug dar Dumnezeu, energia vitală care circulă prin mine și care face Universul să existe, e veșnic.” De fapt, cred că până nu simți cum pierzi printre degete ceea ce credeai important, nu poți înțelege ce e cu adevărat important. Azi am simțit cum tot ce a fost bun și rău în viața mea, se colagulează fără a mai fi evenimente bune și rele disparate, ci completându-se pentru a da sens a ceea ce trăiesc. Îmi aminteam cât uram lucrurile rele care mi s-au întâmplat, oamenii răi care mi-au făcut porcării, și a venit un moment de declic în care am înțeles cât au contat de fapt în a mă ajuta să construiesc omul bucuros pe care l-am văzut azi în mine. E foarte greu de explicat o asemenea stare, cred că e ceva ce poate fi doar trăit. Treceau azi secundele, minutele, și eu nu mă gândeam la nimic, pluteam într-un prezent fascinant, radios, aproape imaterial. Nici măcar nu m-a îngrijorat gândul că aș fi la maximul de bine al vieții mele, de tinerețe, de împlinire și împăcare cu toate, după care aș începe să cobor, după cum spunea Mishima. Nu mă mai tem de nimic, de pierderea a nimic. Și cele mai neplăcute aspecte ale vieții mele, cum ar fi boala incurabilă care îi distruge lent sănătatea mamei mele, nu mi se mai par înspăimântătoare și de nesuportat. Pentru că nu mă mai gândesc nici la ce-a fost, nici la cum va fi. E doar o zi în care mă bucur total pentru că trăiesc.

 

 

%d blogeri au apreciat: