De ce mă îndrăgostesc

Când m-am îndrăgostit prima oară aveam 10 ani. Îmi amintesc tot ce simțeam și cred că cel mai năucitor din toate era să simt dorul de cineva complet străin. Înțelegeam cum e dorul de mama sau de alte persoane apropiate dar era inexplicabil să îmi doresc atât de mult să revăd pe cineva cunoscut de curând. El avea tot 10 ani și mă uimea să văd cât curaj aveam să merg după el, să-l chem la joacă, să-l țin de vorbă, eu, care eram o fată destul de timidă. Nu îmi era jenă, nu îmi era teamă, știam că m-am îndrăgostit și trăiam totul așa cum era, exploram fiecare secundă din acel nou sentiment.

Au trecut de atunci 26 de ani. M-am mai îndrăgostit de multe ori și îmi era jenă s-o spun, s-o recunosc. Discutam doar cu prietenele apropiate despre asta. În cea mai mare parte a timpului eu am fost îndrăgostită și prea puțin neîndrăgostită. Pe măsură ce timpul a trecut, m-am comparat cu alte persoane din jurul meu. Lor nu li se întâmpla așa des sau spuneau că nu li se întâmplase niciodată. Mă gâdeam că poate am eu o problemă, mai ales că mama aducea des vorba că nu vrea să fiu ca tata, despre care spunea că era cu ochii după diverse femei și dispus s-o înșele cât au fost căsătoriți. Când simțeam că m-am îndrăgostit, mă bucura enorm starea de plutire, de euforie, de fericire fără margini pe care o simțeam. Până să aflu că ține de chimia cerebrală, era ceva de neexplicat, ca un dar minunat. Îmi amintesc că odată, prin adolescență, am scris în jurnal că aș vrea să mă mai îndrăgostesc pentru că mă simt tristă și totul pare foarte gri. Pe măsură ce timpul a trecut și momentul în care am plecat de acasă se îndepărtează, am înțeles ceva. Nu m-am îndrăgostit des pentru că aș fi o ușuratică, o persoană inferioară sau superioară altora măcar un pic prin asta, ci pentru că am avut nevoie de o cantitate ceva mai mare de dopamină ca să trec prin anumite lucruri. Unii aleg să se drogheze, unii aleg băutura, alții aleg să se scufunde în the dark side of life. Eu am luptat așa cum am putut. Când în toți anii tăi de formare ești zilnic jignit și aproape zilnic bătut, cauți instinctiv ceva de care să te agăți ca să te poți menține la suprafață. Dacă aș fi întrebată ce am simțit cel mai des în copilărie, răspunsul ar fi singurătate. De fapt, nici măcar nu mă simțeam singură, ci mai degrabă părăsită. Mă îndrăgosteam ca să umplu un gol insuportabil. Odată, când aveam 13 ani, starea sănătății mamei mele se agravase foarte tare. Eu trecam prin perioada de rebeliune adolescentină și ne certam zilnic. Era o zi urâtă, cred că tot de noiembrie, mă pregăteam să plec la școală, mama țipa la mine, eu la ea, și începuse iar să-mi strige că oricum nici măcar n-a vrut să rămână gravidă, că și-ar fi dorit să poată face avort și că tata a fost mai deștept că a plecat și s-a spălat pe mâini de grija mea dar ea a rămas să ducă povara care i-a îngreunat viața. A fost unul dintre momentele în care mi-am dorit să nu fi existat, să fi dispărut brusc sau nici să nu mă fi născut. Am mers la sertarul cu pastile, am luat un flacon de somnifere foarte tari pe care i le prescrisese medicul mamei și mi-am vărsat în palmă cam jumate de cutie. Erau bleu, ovale, simetrice și drăguțe ca niște bomboane, chiar mi se părea uimitor, văzându-le, că pot fi letale. Mă gândeam că e prea puțin pentru cât de mult îmi doream să mor, ca să poată fi mama fericită și să nu mai aibă o povară. Eram îndrăgostită de cineva din clasa mea. M-am gândit că dacă mor, nu ne vom mai putea revedea. Am băgat pastilele la loc, m-am pregătit plângând să plec la școală și când am ajuns acolo și vedeam că e la câțiva metri de mine, nimic nu  mai era greu, totul era minunat. Asta înseamnă pentru mine să mă îndrăgostesc. Unii fug de realitate cu droguri sau alcool, mintea mea a ales varianta sigură de a fi „high”. Da, știu, există pe lume și oameni cerebrali care sunt cu realitatea face to face dar asta e, accept că eu sunt cu capul în nori spre deosebire de ei. Nu putem fi toți la fel. Când mă îndrăgostesc nici măcar nu mai încerc să mențin rațiunea în opoziție (deja am experiență și mă las dusă de val fără teamă). Niciodată n-am intrat în relație cu cineva dintre cei de care am fost îndrăgostită, chiar dacă uneori mi-aș fi dorit mult. N-a fost să fie, din diverse motive, nu erau disponibili sau nu au vrut să iasă cu mine. Groaza de a nu rămâne gravidă și de a nu mă transforma într-o criminală care să avorteze sau într-o nesimțită care face un copil pe care-l crește din nimic, aruncându-l în lume cu șanse mici comparativ cu alți copii, m-a făcut să stau în banca mea și am fost mai mult singură decât în relație. Și dacă n-am avut norocul să întâlnesc acel gen de bărbat cu care să am curajul să pornesc pe drumul unei relații de durată și al maternității (adică să nu-mi duc copilul la școli din cartiere mărginașe și să nu-i iau haine de la „orice produs 13 lei”, cum am crescut eu), mă bucur de tot ce  a rămas bun și frumos în viața mea. Și pentru că încă mă pot îndrăgosti, mă bucur de asta. „Drogul” meu. Nici nu mai stau să-mi pun probleme că-i diferență de vârstă sau de nu știu ce. Cât timp nu fac rău nimănui și mă bucur în colțul meu de lume pentru ceea ce simt, nu vreau să irosesc timpul care mi-a rămas. Încă din copilărie mi-am dorit cel mai mult să am o familie, să fiu gospodină în casa mea, mamă și soție, să fiu capabilă să aduc în casa mea armonia pe care n-am avut-o acasă, să-mi cresc copiii bine, lângă un bărbat pe care să mă pot baza. A fost cea mai mare dorință a mea. Am 36 de ani, sunt singură și stau cu chirie. E cea mai sinistră glumă pe care mi-a făcut-o viața. În contrabalans, mă bucur copilărește, complet, de tot ceea ce e bun în jurul meu și în mine. Nu mă tem să mă îndrăgostesc, indiferent cine ar fi, și dacă din anumite puncte de vedere a trecut pe lângă mine trenul cu tot ce a fost bun, încă trăiesc, sunt sănătoasă și tânără, deci ar fi păcat să mă lamentez. Dumnezeu ne-a dat viața ca să fim fericiți și pentru asta cred că mintea noastră este cumva datoare să meargă exact pe acele drumuri ale fericirii constructive, care ne ajută să creștem.

 

 

%d blogeri au apreciat: